Turbo

by Andrei Crăciun

Care acasă îți aduce fericirea?

Ori de câte ori revine pe Aleea Zorilor, Andrei Crăciun ne deschide ușa către o lume magică, pe care o reclădește din câteva tușe și o repopulează cu povești și personaje inegalabile. Totul, cu singura privire posibilă, cea a copilului, mereu plină de uimire, naivitate, cruzime, curiozitate, franchețe, însetată să descopere viața, privirea care poate transforma banalul în fabulos într-o clipită.

Turbo are, așadar, mirosul copilăriei și ritmul melancoliei. Și, atâta vreme cât ne refugiem între paginile ei, universul capătă mai mult sens și strălucire.

Genres: Short Stories

89 pages, Paperback

Published January 1, 2024

About the author

Andrei Crăciun, ziarist și scriitor român

Reviews

[Alexandra · Rating 4 out of 5]

O călătorie în povești de copilărie. O frază lungă și cu un farmec al său, firul curge expresiv în imagini.

[Adriana · Rating 5 out of 5]

O frază cât o viață în stilul atât de poetic cu care Andrei Crăciun ne-a obișnuit pe noi crăciunienii ❤️

[Ana Nicoleta · Rating 3 out of 5]

Am ales această carte complet spontan, fără să fi fost familiarizată cu autorul și fără să citesc în prealabil sinopsisul. A fost însă o surpriză plăcută. Scriitura mi-a părut din prima foarte, foarte familiară, ca apoi să realizez că seamănă izbitor cu propriul meu overthinking. Pentru cei care găsesc obositoare frazele extrem de lungi, probabil că nu o vor aprecia deoarece este scrisă în totalitate precum un flux al conștiinței. 


,, da, toate se schimbau, oamenii deveneau după o vreme alții, deși purtau același nume și se străduiau să-și păstreze amintirile, copiii alunecau în trupurile unor adolescenți, adolescenții deveneau tineri, tinerii deveneau maturi, maturii deveneau bătrâni și bătrânii se stingeau, mereu la fel, nimic nu se putea face pentru a opri această nebunie, această curgere blestemată a timpului, fiecare voia ceva și viața era suma acestor acte de voință, cele mai multe acte de voință erau ratate, copiii voiau să se facă mari, apoi voiau să se întoarcă în copilărie, nimeni nu era mulțumit și eu vedeam toate acestea, cu ochii mari și plini de groază, mă consola numai ideea că deja știam ce va urma și aș fi putut să mă feresc de toate lanțurile în care trăiau ceilalți, dar mai aveam nevoie și de noroc, dar, dacă nu o să am norocul de a mă feri, dacă o să devin ceilalți?" 


,, eram oameni, și purtam răul înăuntru, și cerul înstelat deasupra noastră arareori îl priveam, câteodată ne urcam în copaci și credeam că îl puteam atinge, dar se întorcea viața și ne trăgea în jos, și nu atingeam niciodată cerul, și după încă un timp toți voiam să plecăm în regim de urgență, întâi în orașul mai mare, apoi în marele oraș, apoi peste mări și peste țări, apoi peste alte planete, până la sfârșitul tuturor galaxiilor, ce vrei să te faci, atunci când vei fi mare, Trică Adrian?, vreau să zbor cu avionul departe, departe, ce vrei să te faci, atunci când vei fi mare, Dănescu Anda?, vreau să ajung exploratoare la Polul Sud, bravo, Dănescu Anda, cui nu îi plac pinguinii, nu e așa, copii?, dar copiii nu mai răspundeau, fiindcă își lepădaseră prima piele, pielea inocenței, tu ce vrei să te faci?, eu vreau să fie mereu soare, mereu mare, tu nu trebuie să pleci așa departe, vom vedea, dar toți am plecat departe"


,, era o femeie încă frumoasă, era minunat de blondă și avea picioarele foarte lungi, și felul în care vorbea avea ceva provocator, care îi înnebunea pe bărbații de la noi din oraș și doar mâinile îi trădau vârsta, căci avea mâinile femeilor bătrâne, cele trecute de treizeci și cinci de ani, chiar așa vedeam noi cu ochii de atunci, pe atunci nu ne gândeam că am putea trăi să avem treizeci și cinci de ani, la fel de bine am fi putut avea trei sute, sau trei mii, orice om trecut de treizeci de ani era pierdut, nu mai avea scăpare și, oricum, noi nu aveam să ajungem acolo, dar Pantelimon Octavia nu îi semăna, ea era brunetă și subțire, avea ochii de chinezoaică și un zâmbet pentru care merita să intri la pușcărie după ce îți ucideai toți adversarii, bineînțeles că apoi evadai, și fugeați în lume, și trăiați fericiți până la adânci bătrâneți, în America de Sud, sau cel puțin așa îmi plăcea mie să visez, iar când vorbea, parcă se făcea toamnă, dar o toamnă blândă și un fel de liniște ne cuprindea, o liniște pe care nu o înțelegeam atunci, fiindcă trebuia întâi să fim bătrâni, să fi cunoscut toate câte sunt pe lume și să ne întoarcem acasă, și acasă să nu mai existe, și sufletul să ni se dea în leagănul amintirilor, unde e mereu mai frumos, sau poate că nu s-a întâmplat așa, dar adevărul, cum am tot încercat să spun, e în poveste, nu în ceea ce a fost adevărat în viață, căci viața e o clipă, iar clipa e trecătoare, povestea rămâne, doar povestea rămâne, așa că am văzut-o prima dată în noaptea de Înviere a anului 1995, a fost pentru prima și pentru ultima dată când Iisus Hristos a înviat pentru mine, chipul ei în flacăra lumânării era pe jumătate bibelou de porțelan, pe jumătate icoană, nu mai văzusem niciodată marea frumusețe, nici măcar în filmele de cinema"

[Diana Ţăpuru · Rating 3 out of 5]

It felt like a book about a whole world that only exists when you are a child, where the neighborhood is everything. The people, the streets, the small events, the nicknames, they all feel huge and important.

I loved how the writing makes you slowly understand that this whole world disappears when you grow up. The neighborhood changes. The people change. Or maybe you change. And nothing feels as big or magical anymore.

[Nika · Rating 4 out of 5]

O poveste interesantă. Cu siguranță este mult, iar autorul reușește să pună multă materie într-o poveste destul de scurtă, în care viziunea despre lume a unui copil este portretizată foarte bine. 3,75/5,00