„Debutul în poezie al Flaviei Dima nu este o surpriză decât pentru cei care nu i-au citit cronicile de film, în care o voce lirică se strecoară printre crăpăturile criticii. Hooked de la primele versuri, cititorii poemelor din Ulaanbatar intră pe nerăsuflate într-un univers ficţional deopotrivă poetic şi cinematic, în care memoria montează şi imaginația proiectează.
Zecile de cadre pe secundă derulate în mintea mea de Toți copiii de la noi din clasă, a cărei lectură lacomă mi-a lăsat aftertaste-ul unei sesiuni savuroase de binge-watching, sunt perfect balansate de a doua parte a volumului, la fel de imersivă, dar cu poeme-snapshot în care non-locuri sunt resemantizate de prezenţa în ele a omului iubit și în care imagini de o frumusețe fotografică răzbesc cu speranță prin tristeţe, nostalgie şi prin distanţa față de celălalt, de sine, de un viitor imaginat ca prezent care nu mai vine.
Am citit volumul Flaviei aşa cum îmi place să văd un film bun: de două ori la rând-prima dată singură, cu entuziasmul unei noi descoperiri personale, a doua oară împărtășind cu cineva bucuria ei, doar că acum citind din el cu voce tare, așa cum se citește cel mai bine poezia, într-o lectură ca o apă curgătoare.”
Din „Ulaanbaatar” partea mea preferată a fost prima, secțiunea numită „Toți copiii de la noi din clasă”. Acolo, fiecare poem poartă numele unui copil, fost coleg/ă, povestind „locul” lor în clasă (persoana „frumoasă”, persoana „deșteaptă” șamd.) și relația naratoare cu ei. Aproape ca un intim jurnal de școală, poemele se uită cu o voce dublă, atât cea de adultă cât și cea de copil, amintindu-și detaliat momentele rușinoase, tachinările, prieteniile și crush-urile.
A doua secțiune survolează mai multe orașe, combinând amintiri de călătorie personale cu secvențe din viața altora, comentarii politice și rugăciuni-incantații. Pentru că e mai puțin contextualizată, îmi pare că rămâne un gol inexplicabil între poeme - de ce aceste orașe, de ce aceste alăturări, de ce acest titlu? Ele vin aproape cu o privire vag turistică, de consum, ce îmi pare neîndeajuns chestionată. Nu fiindcă poemele nu ar fi intime, cu imagini vii, și pe alocuri critice la capitalism, ci pentru că nu sunt făcute vizibile legăturile dintre ele.
Fotografiile ce sunt alăturate poemelor din ambele secțiuni funcționează atât ca pauze cât și ca schimbări de registru - sunt momente de respiro și ferestre vizuale în limbajul volumului. Volumul, îmi pare, reușește să creeze o textură a realității proprie, ca o peliculă de film.
flavia scrie un volum pe care l-am descrifrat în timp. e o lectură la care am revenit și mă bucur că am făcut-o. pe lângă prima parte, deosebit de crudă, copilăria din clasă, figurile prietenelor și ale băieților, realitatea socială a acelor ani, am descoperit o parte a doua mult mai minimalistă, cu o cartografiere a vieții de tânăr adult, iubirea, capitalismul târziu și “voluptatea unui timp totodată pierdut și redobândit”. mi-a adus aminte de miyó vestrini în unele momente. ascunde multe frumuseți cel de-al doilea segment al cărții. sper să fie cât mai descoperit. eu nu l-am descoperit așa de ușor.
"iată-mă zăbovind cu privirea la petele de soare ce dansează în după-amiaza târzie pe podea iată-mă înțelegând ce voiai să-mi spui de fapt, tată când mi-ai spus că te bucuri pentru mine
și de atunci lucrurile parcă nu au mai stat niciodată la fel"
Un volum care apare atunci când nu crezi că ai avea nevoie, dar care te prinde & te ține în suspans când citești. Nu știi cât va dura, dar durează și tot durează, ca o noapte lungă de vară.
„o, santa virgen, dă-mi mintea și puterea și tăria și
înțelepciunea
să pot iubi această iubire așa cum iubirea ea, cere să fie iubită și nu așa cum știu s-o iubesc”