Adaptarea scenică semnată de Cătălina Buzoianu după romanul omonim al Gabrielei Adameșteanu, este o piesă provocatoare, atât prin forma ei dramaturgică, cât și prin temele profunde abordate. Mi-am imaginat de la început că adaptarea acestui roman ar fi dificil de pus în scenă, și intuiția mi-a fost în parte confirmată: mișcarea scenică este densă, iar personajele apar în versiuni multiple — tinere, actuale — ceea ce creează o structură complexă, uneori chiar haotică.
Cu toate acestea, Buzoianu reușește să păstreze esența romanului, scoțând în evidență prin dialoguri temele centrale: nostalgia pentru un trecut idealizat, traumele colective provocate de virajele istoriei — de la monarhie și democrație la dictatură comunistă —, dar și noile tensiuni postcomuniste legate de emigrație și liberalizare. Adaptarea surprinde bine atât frământările sociale, cât și pe cele psihologice ale personajelor.
Montată inițial la Teatrul Bulandra în 1986, piesa a fost jucată până în 1990, când a fost preluată de Televiziunea Română. Deși nu am văzut încă înregistrarea, ea este disponibilă gratuit pe YouTube și rămâne o mărturie valoroasă a unei reușite artistice curajoase.