Călător din noaptea de Ajun

by Anișoara Odeanu

Scriitura frustă, lucidă şi lipsită de sentimentalism, dar nu şi de sensibilitate, din romanul Anişoarei Odeanu i-a adus autoarei elogiile colegilor contemporani de breaslă şi aprecierea publicului. Generaţii de cititori s-au identificat cu personajele ei feminine – neliniştite, singuratice, vitale, aflate mereu în căutarea noului şi a emoţiilor. Olga, eroina din Călător din noaptea de Ajun este o tânără studentă cultivată, curioasă, boemă, dar care pare să aştepte tot timpul, mai mult sau mai puţin conştient, ivirea dragostei. Sentimentele şi experienţele ei amoroase vin şi trec, notate cu minuţie şi cu un soi de detaşare imparţială care ascunde, de fapt, nostalgia unei mari iubiri. Ar putea aceasta să fie Peter, personaj capricios ce pare să-şi pună amprenta definitivă asupra iubitelor sale? Jurnal al trăirilor sufleteşti, romanul Anişoarei Odeanu este un omagiu adus tinereţii mereu surprinzătoare, libere şi dezinvolte.

330 pages, Hardcover

First published January 1, 1936

About the author

Anișoara Odeanu (n. Doina Stella Grațiana Peteanu, 28 mai 1912, Pădureni, județul Timiș – d. 1 septembrie 1972, Lugoj, județul Timiș) a fost o poetă, prozatoare și jurnalistă română.

S-a născut în familia profesorului Aurel Peteanu, profesor de română și latină, publicist, animator cultural în perioada interbelică, al Lugojului și a Vioricăi (născută Bujigan). Urmează școala elementară la Lugoj și studiile liceale, între anii 1922 și 1929, la Liceul de fete din Timișoara. Urmează cursuri la facultatea de Litere din București între 1929 și 1933. În 1930 și 1931 urmează cursuri de limbă franceză la Dijon și Grenoble. Studiază dreptul la Universitatea din București începând în 1933 și își ia licența în anul 1936.

La vârsta de 9 ani, în 1922, îi apare poezia După mure în revista Lumea copiilor.

Debutează literar în anul 1934 cu romanul Într-un cămin de domnișoare, care este primit favorabil de critică. George Călinescu numind-o „întâia ingenuă a literaturii române feminine”

A făcut parte din redacțiile Adevărul literar și artistic (1929 - 1934), Universul literar (1937 - 1940), Viața (1940 - 1943). A colaborat și la Revista Fundațiilor Regale, România literară, Viața românească și pentru câteva publicații bănățene, Semenicul, Banatul, semnând recenzii, reportaje, interviuri, articole de opinie.

Deoarece în timpul războiului a scris articole antisovietice și chiar o broșură pro-legionară comandată de Ministerul Propagandei, după război este nevoită să se retragă din activitatea literară și se refugiază împreună cu soțul său, doctorul Dan Crivetz, la Vărădia, apoi la Anina, iar, în final, la Lugoj.

Este reabilitată de autoritățile comuniste după anul 1965 și începe să publice, din nou.

Se sinucide în anul 1972. După decesul soțului, scriitoarea s-a îngrijit de toate formalitățile necesare înmormântării, după care s-a închis în propriul dormitor, iar a doua zi, trupul i-a fost găsit fără suflare.

Reviews

[Bianca Stanciu · Rating 2 out of 5]

DNF @55%

[Stela · Rating 2 out of 5]

Mă întreb din ce motiv i-o fi schimbat Editura Eminescu Anișoarei Odeanu. la reeditarea în 1971, titlul romanului, din Călător din noaptea de Ajun (așa cum apare el în 1936), în Anotimpul pierdut. Să fi fost din motive strict comerciale sau poate din cauza unei vagi conotații religioase a primului titlu? Habar n-am, dar schimbarea nu mi se pare un cîștig, nici din punct de vedere stilistic, nici măcar publicitar.

În altă ordine de idei, îmi propusesem de multă vreme să citesc acest roman, pe care-l amintește și Mihail Sebastian în Jurnalul său (e adevărat, doar ca să-l înțepe un pic pe Camil Petrescu, care ar fi sfătuit-o pe autoare să-l șteargă din dedicație pe Sebastian și să-l lase doar pe el), mai ales că știam că George Calinescu o numise „întîia ingenuă a literaturii române”. Acum constat că ar fi fost probabil o idee mai bună să încep cu poezia ei, căci am pățit ca-n proverbul acela cu pomul și cu sacul. Vreau să spun că nu am găsit prea multe argumente (pe lîngă vocea feminină și cîteva găselnițe stilistice) ca să-l înscriu printre operele memorabile ale literaturii noastre. Dimpotrivă, dacă ar fi să-l caracterizez cu un singur cuvînt, acela ar fi – banal. Banal în sensul de cuminte, în contextul în care nu propune (și nici nu ascunde) nimic extraordinar, ca să folosesc un truism. Nici în structura epică, nici în construcția personajelor, nici în perspectiva narativă, cu toată prefața extrem de laudativă a lui Camil Petrescu. Să vedem.

Structura tripartită Peter – Răscruci – Singurătate are rolul de a puncta trei etape în viața naratoarei Olga Ropescu : povestea de iubire, vindecarea treptată, redefinirea sinelui. O structură lipsită de pretenții, al cărei principal merit, echilibrul, nu o distinge în noianul de opere de același fel, create după modelul clasic. Mi-a plăcut totuși că fiecare parte se încheie cu un gest aparent nesemnificativ, dar care încheie decisiv și simbolic un capitol de existență, printr- o imagine fie auditivă, fie vizuală fie tactilă: zgomotul pe care-l face căzînd în cutia goală ultima scrisoare a Olgăi către Peter; foșnetul ziarului deschis de aceasta imediat după ce dă glas (la propriu) suferinței sale și obrazul eroinei lipit de scoarța copacului în final.

Universul epic, atît cel exterior cît și cel interior, este descris de o tînără superficială și plicticoasă, care își lasă adesea gîndurile neterminate, spre exasperarea cititorului. Paradoxal, acesta e meritul cel mai mare al acestei proze, în care Camil Petrescu a văzut o tehnică pointilistă, lăudînd disprețul autoarei pentru „efecte” narative. Perspectiva e lineară atît din punct de vedere temporal cît și afectiv. Într-adevăr, personajul e absolut credibil în monumentala sa banalitate, bovaric într-o cheie atît de minoră că devine aproape invizibilă. Din „pudoare intelectuala”, ca să folosesc o altă sintagmă a lui Camil Petrescu, Anișoara Odeanu creează un narator-personaj foarte autentic în sinceritatea sa, dar de-o platitudine descurajatoare:

Avea privirea aceea groaznic de tâmpită pe care o au uneori oamenii îndrăgostiți. Nu-l iubesc pe Peter, e stupid să se creadă că trebuie neapărat să-l iubești pe un om la care te gândești mai mult. Eu, de exemplu, mă gândesc la Peter pentru că n-am ce să fac până se servește masa.

Candoarea unor afirmații ca aceea de mai sus poate să amuze o vreme, dar devine plicticoasă prin repetiția mecanică, iar ceea ce ar fi fost un subiect foarte interesant pentru o nuvelă (si-mi vin în minte Oamenii din Dublin ai lui Joyce), devine obositor prin lungime.

Cît despre cele două personaje masculine, ele sînt, evident, șterse, pentru că eroina nu poate (sau nu vrea) să le cunoască nici un pic. Informațiile vagi și trecute prin sensibilitatea de rinocer a Olgăi conturează un Peter imatur și antipatic și un Mircea care ar fi putut deveni o figură memorabilă dacă naratoarea l-ar fi lasat.

Din cînd în cînd totusi, găsești mici bijuterii stilistice care te scot din amorțeală și te fac, vorba lui Bacovia, să cetești înainte. Cele mai izbutite sînt comparațiile: „Mă simțeam agățată de Peter, toată, ca ornamentele de bradul de Crăciun…”; „Ivi, plângând mereu, îmi dădea impresia unui copil cu scutecele veșnic ude.”; „Valurile băteau malurile spumos, toată plaja era udă. Închideam ochii și o ascultam cum sună ca și când s-ar goli câte un vas de apă în altul, nesfârșit.”

Din păcate, ele sînt înecate de cumplitul convenționalism al altora, care contrazic afirmația lui Camil Petrescu privind neobișnuita putere descriptivă a autoarei: „E-n haine de flanelă bej, cu tot soarele adus cu el, Peter. N-are ochelari și e foarte frumos. Surâde cu gropițe în obraji și observ pentru întâia dată că are buzele foarte fin desenate.”; „Am pus-o în plic, am coborât jos în zumzetul primăverii de pe străzi și am pus-o la cutie.”

În concluzie, un roman cuminte, neremarcabil nici din punctul de vedere al formei, nici al conținutului. Nu pierzi nimic citindu-l, dar nici ignorîndu-l. Așa și-așa.

[Oana · Rating 3 out of 5]

Nu neg ca mi-a placut parfumul anilor '30 din cartea asta, dar pe Olga as fi palmuit-o sa o aduc la realitate.
Desi nu era o fata crescuta in puf, parea exact genul careia "i s-a urat cu binele". Dramatica aproape pana la moarte, la 21 de ani isi socoteste deja viata incheiata, ba iubeste, ba nu...
Nu a fost deloc pe gustul meu personajul, iar cartea mi s-a parut destul de fada, per ansamblu.
Cred ca pun punct lecturii cartilor Anisoarei Odeanu.

[Dana Iacomi · Rating 3 out of 5]

,,Aşa n-am să pot să încep să te iubesc vreodată, dacă voi avea tot timpul sentimentul că dragostea asta trebuie să se sfârşească.”

Călător din noaptea de Ajun e un roman cu o atmosferă densă, tristă, în care sentimentul de gol interior pluteşte de la prima până la ultima pagină. Anişoara Odeanu construieşte o lume în care totul pare încremenit, rece, ca o cameră neatinsă de lumină sau căldură.

Olga, protagonista, e un personaj lipsit de contur, o femeie fără direcţie, fără sprijin emoţional, fără părinţi, crescută de un tutore indiferent. E trimisă la Grenoble, dar viaţa ei nu se încheagă nici acolo. De fapt, ea nu trăieşte cu adevărat nicăieri. Relaţia cu Peter e cea mai dureroasă parte a cărţii, nu pentru ce se întâmplă, ci pentru ce nu se întâmplă. El e distant, ezitant, aproape crud prin pasivitate. Nu îi oferă nimic concret, dar nici nu pleacă complet. Iar Olga rămâne acolo, aşteptând…

Mi-a plăcut fineţea scriiturii, sentimentul că totul se desfăşoară ca într-un vis. Dar, chiar dacă stilul este frumos, simt că a lipsit ceva… o emoţie mai puternică, o claritate, mai multă acţiune. Totul a fost prea reţinut, iar Olga nu m-a convins, pe lângă faptul că e o femeie fără direcţie, ancorată într-o relaţie toxică, nicio iubire nu o mulţumeşte.

[Dela Iovan · Rating 5 out of 5]

Dragii mei Cititori,
Deoarece suntem în luna februarie.......luna iubirii, am decis să citesc acest roman de care constat că se vorbeşte foarte puţin prin web şi-mi pare rău pt că e un roman foarte bun, scris de o scriitoare româncă. Ceea ce m-a întristat e că am aflat că ea s-a sinucis după moartea soţului......de fapt îl consider un act de mare curaj. Si-n roman, eroina are multe gânduri sinucigaşe.....chiar încearcă cu ajutorul unor pastile ce-i produc doar somnolenţă. Cartea e scrisă la persoana I şi abundă de iubire şi mesaje emoţionante. "Anotimpul pierdut" e un roman de dragoste uşor de citit dar şi complicat ce aduce în prim plan un bagaj plin de vise, iluzii şi speranţe. Pt că am decis să citesc cât mai multe cărţi de autori români de orice gen, am reuşit să ţin pasul cărţii deşii are 300 de pagine....prefer să citesc mai întâi pe cele cu vreo 100-200 pag.....nu mai mult. Cartea avea titlul iniţial de "Călător în noaptea de Ajun" şi retipărită în 1969 cu titlul actual. Scriitoarea ar fii rămas necunoscută dacă nu ar fii reuşit să se impună prin individualitatea şi stilul ei proaspăt în literatura română. Are un mod aparte de construcţie a personajelor. Olga, personajul principal e crescută de un tutor numit Géza-baci. Ea pleacă la cursurile de vară de la Universitatea din Grenoble prin anul 1932. Acolo se îndrăgosteşte de Peter, căruia "i-se oferă" după ce îşi promisese că va fii decât a celui ce o va lua de soţie. Totul decurge într-un mod descris foarte bine.....sensibil şi emoţionant. Relaţia lor durează 2 ani timp în care merge să-l întâlnească în Germania şi Cehoslovacia. Olga are puterea să atragă, e o femeie frumoasă ce aşteaptă să fie iubită.
Întoarsă în ţară, relaţia se deteriorează repede. Dragostea lor se stinge pe parcurs şi nu lasă nimic în urmă. Pt a evidenţia personajul principal de restul poveştii, Peter şi Olga sunt construiţi în antiteză. Se produce o atracţie iniţială între ei deşii sunt crescuţi în lumi opuse şi medii diferite. Depărtarea va accentua diferenţele dintre ei şi-i va separa definitiv. Iubirea pt Peter se va dovedii a fii doar un flirt de vară. El se îndrăgosteşte repede de ea dar e un tip capricios ce consideră că i-se cuvine totul. Când ea se supără pe felul lui de a fii egoist, el o consideră "necamaradă".
Din nou în Bucureşti, în plină caniculă, Olga cunoaşte pe Mircea de care se leagă sufleteşte dar nu va avea o relaţie propriu-zisă cu el.
Olga are multă iubire de oferit dar este măcinată de singurătate. Putem constata în Olga cum adolescenta devine o femeie interesată de tot ce o înconjoară şi de viaţă. M-au impresionat detaliile cu care descrie casele....persoanele..... îmbrăcămintea....etc.
Întregul roman pare un jurnal în care personajul principal işi povesteşte ultimii ani de viaţă. Olga e un personaj lăsat să-şi ia viaţa în propriile mâini. Pt ora la care a fost scris, e un roman inedit fiind de modă Hortensia Papadat Bengescu şi Camil Petrescu.
Cred că fiecare dintre noi ne regăsim în acest personaj şi ne identificăm cu el. Pt a afla cum se termină e necesar să citiţi acest roman pe care-l recomand cu mult drag mai ales că sfârşitul e surprinzător.
Lectură plăcută!!!!!

https://blogulmeudecartiartacreatiesi...

[SIRBU TATIANA · Rating 5 out of 5]

Viața își are timpul său, etapele sale. Trăind viața intens, grăbind etapele ei, ajungem la o vârstă, destul de fragedă, să ne plictisim de tot ce ne înconjoară (la fel ca și personajul Olga).
În timpul lecturii am simțit ”parfum” de Cella Serghi. De ”vină” poate fi și anturajul comun din acele vremuri.

[Noemi · Rating 3 out of 5]

Pentru firul epic în sine aș fi dat două stele, dar am ridicat-o la rangul celor trei, pentru că am apreciat foarte mult atmosfera descrisă: e perioada interbelică, în care Bucureștiul înflorește, în Germania mișună naziștii, și totuși lumea se plimbă cu trenul, taxiul, săniile trase de cai sau trăsuri, schiază și înoată și timpul pare infinit, orice călătorie se prelungește cu o lună - două sau se scurtează pe loc, de rămâi impresionat de ce servicii dispuneau în anii '30 (acum aproape un secol!).

Îi dau 3 stele pentru locurile pe unde m-a purtat scriitoarea: Franța (Grenoble), Cehoslovacia, Germania și multe locuri dragi din România (Bucureștiul cu restaurantele și cârciumile lui la modă, la Snagov sau Băneasa, la mare sau în provincie).

Frumusețea Olgăi, nehotărârea ei și vacanțele la Marea Negră m-au dus cu gândul la „Pânza de păianjen”a Cellei Serghi (pe care o consider mult mai bună față de romanul acesta), iar vacanțele la schi și drumețiile pe munte mi-au amintit de „Accidentul” lui Mihail Sebastian.

M-a surprins cum de o studentă orfană din România își permitea să studieze în Franța (fie ele și cursuri de vară, totuși, au fost în două veri la rând) sau să meargă la schi în Spindlermühle, apoi să-și viziteze prietenul neamț în Gottingen pentru mai mult de o lună. Chiar și la Marea Neagră rămâne vreo două luni, prin București tot petrece serile la film sau la restaurant și știe că Relu „nu-și permite să ia taxiul”. Ce-i drept, cât e în Germania sau în Franța se simte cam sărăcuță în comparație cu puterea financiară a celorlalți și tot zice că vrea să fie pe picioarele ei să nu mai fie nevoită să-i ceară bani tutorelui ei.

În rest, zici că nu se ajunge nicăieri cu povestea, o vezi pe Olga cum se lasă în voia sorții, nu spune ce simte, nu acționează. Personajul principal e o tânără frumoasă care răpește inimi pe unde se duce, pare a fi inteligentă și interesantă, dar ��n final se dovedește destul de anostă, își plictisește interlocutorii, nu continuă conversațiile.

Povestea cu Peter a început frumos, neamțul chiar era fermecător în purtarea sa, apoi se schimbă, o insultă in ce în ce mai des și îi reproșează niște deosebiri de clasă (atitudinea ei, felul cum se îmbracă, faptul că nu are multe obiecte personale sau că nu e interesată de activități sportive la care ea nu fusese expusă până atunci). Nu înțeleg cum de cineva poate să stea cu un om care te face așa de nefericită și se tot întoarce ea la el.

Apoi, deodată, când nu mi speram să încheie relația cu Peter, se hotărăște să nu se mai ducă vara la el și se duce la mare unde fură iar niște inimi, dar e mereu plictisită. În relația cu Mircea nu se întâmplă nimic concret, ea abia dacă e prezentă în conversații, Mircea i se pare pendant și totuși are nevoie de el ca să nu se simtă singură. Mereu zic că se văd pentru ultima oară și tot continuă se se vadă.

După ce în toată cartea am văzut o Olga fără direcție, care se lasă întruna dusă de val, într-un final, (chiar ultimele în ultimele două pagini!) reușește să găsească puterea să simtă că viața are rost, să-și aprecieze tinerețea și să uite de Peter și de Mircea.

Finalul mi s-a părut prost construit, pentru că fata asta nu părea să dea semne să fie pe cale cea bună. În viața reală m-ar fi enervat o astfel de persoană, fără ambiții și nestăpână pe prezentul ei.

[Socrate · Rating 3 out of 5]

PLECAM LA GRENOBLE ÎNTRU-UNA din zilele de la sfârşitul lunii iulie anul 1931. Tutorele mea,
Géza-baci, m-a condus până la gară la Budapesta, şi acum stăteam amândoi, eu la fereastra culoarului, el pe peron, aşteptând să plece trenul meu. Era cald, una din acele zile când căldura pluteşte ca un praf în aer. Îl văd pe Géza-baci lângă un stâlp negru şi lucios, cu atitudinea lui demnă de totdeauna, aşa cum era şi în fotografiile lui din tinereţe, când purta guler înalt şi tare, cu mustăţile răsucite semeţ şi nelipsiţii «zwickeri». Mi-a atras atenţia de o sută de ori să nu pierd biletele şi paşaportul, să fiu atentă la valiză – mai bine să mi-o duc eu singură decât să accept serviciile vreunui domn galant –, chiar dacă ceea ce aveam în ea nu era de preţ, cum spuneam eu, dar ce aveam să mă fac vreo lună fără schimburi, fiindcă banii îmi erau număraţi numai pentru masă şi casă. Numai de mine nu-mi recomandă să am grijă, fiindcă e sigur că am să mă descurc. De fapt nu e prima dată când merg la asemenea cursuri de vară ale unei universităţi din străinătate; Géza-baci mi-a repartizat o sumă lunară şi e treaba mea dacă fac economii şi nu doresc să mi-o cheltuiesc altfel. Am fost şi anul trecut, cu două colege, la Dijon, şi m-am ales cu o diplomă de «Degré Supérieur»; l-am convins că încă o vară petrecută astfel nu poate decât să-mi ajute la specialitatea pe care mi-am ales-o la Facultate; de data asta plec singură şi am de gând să nu-mi mai bat capul cu cursurile şi cu examenele. Sunt puţin emoţionată – eu nu sunt atât de sigură ca el că am să mă descurc, ceea ce e destul de umilitor, deoarece am nouăsprezece ani… Întâlnesc ochii, ce mă privesc profesoral de după lentile, ai lui Géza-baci. «După mai puţin de un ceas, îmi spun, are să mă uite, când se va duce la sora lui şi îşi va revedea locurile dragi din timpul studenţiei, Conservatorul, Universitatea, insula Margareta şi mai ales Dunărea, luminată feeric noaptea, cu Bastionul Pescarilor…»

Iată, trenul se urneşte încet, îmi vine să plâng, dar surâd în continuare, agitându-mi braţul. Géza-baci mă salută şi el, scurt, milităreşte; chiar dacă aş fi copilul lui, îmi dau seama, n-ar şti să se comporte altfel. Apoi intru în compartiment, fără să mai mă uit în urmă. Rămân eu singură cu destinul meu. De fapt, în toate astea nu e nimic nou… Tot ce pot să fac de data asta este să-mi arunc ochii în plasă să văd dacă nu lipseşte nimic, să mă aşez apoi, să-mi caut în poşetă biletele, paşaportul, banii, şi s-o vâr între mine şi pernă. Apoi nu-mi mai rămâne decât să aştept.

[Adelina Mercore · Rating 4 out of 5]

Viata unei adolescente indragostite ca Olga poate sa starneasca critica celor care au depasit demult perioada asta. E parte din viata, e o etapa care contribuie decisiv la maturizare. E dureroasa dar in esenta, formatoare, sa nu uitam gandurile Olgai de la final, “revelatia”. Pe mine cel mai mult m-a impresionat ratacirea acestei adolescente din lipsa lui “acasa”, lipsa parintilor… cred ca e o carte revelatoare pt o adolescenta, care poate ajuta sa se inteleaga si accepte mai usor.