What do you think?
Rate this book
Znachor #1-2
Vraciul. Profesorul Wilczur
Succesul de care se bucura pina astazi proza lui Tadeusz Dołęga-Mostowicz (1898-1939) se datoreaza talentului scriitorului polonez de a fi stiut sa-si construiasca romanele, a caror actiune curge vioi, este "rupta din viata", pasionanta, bogat pigmentata cu elemente sentimentale si de moravuri. Odata accentul deplasat spre dinamica actiunii, personajele se individualizeaza, iar analiza psihologica lapidara, descrierile succinte sint subordonate stabilirii unui contact rapid cu cititorul. Vraciul, alias profesorul Wilczur, nu este un ideal, un model abstract, ci sinteza unor valori umane, rezultata dintr-o patruunzatoare si fina investigatie in cele mai diverse sfere ale potentialului uman, un simbol care pledeaza pentru echilibrul dintre ratiune si sentiment.
640 pages, Paperback
First published January 1, 1988
43 people are currently reading
646 people want to read
About the author
Tadeusz Dołęga-Mostowicz
43 books72 followersTadeusz Dołęga-Mostowicz was a Polish journalist and author of over a dozen popular novels. The best known, which in Poland became a byword for fortuitous careerism, was The Career of Nicodemus Dyzma. It is claimed by some that the book subsequently inspired the 1971 novel Being There by Jerzy Kosiński.
Tadeusz Mostowicz was born August 10, 1898, at his family's village of Okuniewo, near Vitebsk in the Russian Empire, the son of a wealthy lawyer. After graduating from gimnazjum (high school) in Vilna (now Vilnius, Lithuania), then Russian Empire in 1915 he embarked upon law studies at the University of Kiev. There he befriended numerous fellow members of the Polish diaspora and became involved in a local underground group of the Polska Organizacja Wojskowa (Polish Military Organization, abbreviated "POW" in Polish).
After the Russian Revolution, Okuniewo was seized by Bolshevik Russia, and Mostowicz's family moved to Poland, where they bought a small village. Also in 1918, Tadeusz moved to Warsaw, where he joined the Polish Army. He fought as a volunteer in the Polish-Soviet War of 1919-1921, and was demobilized in 1922.
While working at printing houses, Mostowicz sent short stories to newspapers and was finally discovered to be a talented reporter. From 1925 he was on the staff of the daily Rzeczpospolita (The Republic), one of the most influential newspapers in Poland. About that time he adopted the pen name "Dołęga", after his mother's Dołęga coat of arms. While a journalist, he began publishing short stories and pamphlets, many of which achieved considerable popularity.
In 1928 he quit his journalistic job and devoted himself full-time to writing fiction. The following year he finished his first novel, and in 1930 published it as Ostatnia brygada (The Last Brigade). However, it was not until 1932 that he became famous as the author of Kariera Nikodema Dyzmy (The Career of Nicodemus Dyzma), the most popular of his books. Initially serialized in newspapers, the novel proved a major success. Thereafter Mostowicz wrote an average of 2 novels a year. His monthly income is estimated to have exceeded 15,000 złotych, some 2,800 1939 US dollars.
During Poland's defensive war in 1939, Dołęga-Mostowicz was mobilized and served as commanding officer of an outpost defending a bridge over the Cheremosh River at the town of Kuty in southeastern Poland. On September 22, 1939, he was killed in a skirmish with the advancing Soviet Red Army.
In 1978 his remains were exhumed and on November 24 interred at Warsaw's Powązki Cemetery.
Tadeusz Mostowicz was born August 10, 1898, at his family's village of Okuniewo, near Vitebsk in the Russian Empire, the son of a wealthy lawyer. After graduating from gimnazjum (high school) in Vilna (now Vilnius, Lithuania), then Russian Empire in 1915 he embarked upon law studies at the University of Kiev. There he befriended numerous fellow members of the Polish diaspora and became involved in a local underground group of the Polska Organizacja Wojskowa (Polish Military Organization, abbreviated "POW" in Polish).
After the Russian Revolution, Okuniewo was seized by Bolshevik Russia, and Mostowicz's family moved to Poland, where they bought a small village. Also in 1918, Tadeusz moved to Warsaw, where he joined the Polish Army. He fought as a volunteer in the Polish-Soviet War of 1919-1921, and was demobilized in 1922.
While working at printing houses, Mostowicz sent short stories to newspapers and was finally discovered to be a talented reporter. From 1925 he was on the staff of the daily Rzeczpospolita (The Republic), one of the most influential newspapers in Poland. About that time he adopted the pen name "Dołęga", after his mother's Dołęga coat of arms. While a journalist, he began publishing short stories and pamphlets, many of which achieved considerable popularity.
In 1928 he quit his journalistic job and devoted himself full-time to writing fiction. The following year he finished his first novel, and in 1930 published it as Ostatnia brygada (The Last Brigade). However, it was not until 1932 that he became famous as the author of Kariera Nikodema Dyzmy (The Career of Nicodemus Dyzma), the most popular of his books. Initially serialized in newspapers, the novel proved a major success. Thereafter Mostowicz wrote an average of 2 novels a year. His monthly income is estimated to have exceeded 15,000 złotych, some 2,800 1939 US dollars.
During Poland's defensive war in 1939, Dołęga-Mostowicz was mobilized and served as commanding officer of an outpost defending a bridge over the Cheremosh River at the town of Kuty in southeastern Poland. On September 22, 1939, he was killed in a skirmish with the advancing Soviet Red Army.
In 1978 his remains were exhumed and on November 24 interred at Warsaw's Powązki Cemetery.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 58 reviews
February 10, 2017
Meritul lui Tadeusz Dolega Mostowicz e acela de a-şi fi asumat responsabilitatea de a exprima întreaga complexitate a societăţii într-un singur roman. Şi a reuşit. Nu vreau să spun că alţii n-au făcut-o -sau poate nu am luat eu contact cu ei-, însă tot ce citisem până acum fusese fragmentar.
Deşi la adresa dilogiei "Vraciul. Profesorul Wilczur" se poate remarca un început şi un sfârşit -opera având caracter biografic-, eu cred că vraciul, alias profesorul Wilczur, rămâne o eternă întruchipare a speranţei de factură divină că, totuşi, mai există ceva bun în om.
Relevant în această privinţa este personajul Jamiol -filosoful, chipurile!, decăzut-, pe care "vraciul" îl simpatizează tocmai datorită acestui fapt: sub masca cinismului sau, ascunde o mare sensibilitate, pe care preferă să o învăluie însă, din pricina ostilităţii pe care ar putea primi-o din partea oamenilor din juru-i. Un al doilea aspect ce planează în jurul acestui personaj, atipic în comparaţie cu personajele "normale", întâlnite de-a lungul romanului, este caracterul cu totul paradoxal pe care îl adoptă: cinist în cel mai înalt grad, alcoolic notoriu şi "procuror" deopotrivă. Atunci când intră în scenă, ca personaj episodic, de care autorul se putea lipsi -dar totuşi nu o face, deşi "acţiunea" propriu-zisă nu ar fi avut nimic de suferit-, trebuia ori să rad cu lacrimi, ori să-mi rod unghiile, ori să deschid DEX-ul. O replică "grea", care tinde să redea una dintre laturile personajului (s-ar putea crede că suferă de personalitate multiplă) este scurta conversaţie din tren, purtată cu controlorul de bilete:
-Biletul dumneavoastră?
-Charon, care exploatează cu perfidie invenţia creatoare a lui Stevenson în scopurile josnice ale etatizării capitaliste. Oare nu se trezeşte în tine revolta spontană împotriva acelor tendinţe care te-au implicat în mecanismul financiar ce paralizează liberalismul circulaţiei şi penetraţia interregională?
-Mie mi-e totuna. Biletul, vă rog.
-Ha, ha, ha, râse Jamiol. Prin urmare tu chiar cultivi în sufletul tău dulcea iluzie că eu aş putea poseda aşa ceva?
Nemaivorbind de peroraţiile pe teme diametral opuse pe care le scoate din te miri ce.
Scuzată să-mi fie descrierea acestui personaj, care nu e relevant pentru mesajul romanului în sine, însă Jamiol mi-a plăcut nespus de mult.
Acţiunea romanului este plasată "după război" (Primul Război Mondial), în Polonia, mai întâi la Varşovia, pe un fundal care, până la concretizarea intrigii, este aparent plăcut, iar apoi în nord-estul extrem al ţării.
Rafal Wilczur este un reputat medic, profesor universitar şi şeful spitalului care-i poartă numele. Primul capitol prezintă o imagine armonioasă a vieţii lui, în schimb totul ia o întorsătură drastică atunci când -din motive care se vor afla pe parcurs- soţia îl părăseşte, disparând cu tot cu fiica lui.Primul volum, "Vraciul", concentrează acţiunea în provincie. De fapt şi de drept, profesorul Wilczur are un destin tragic: mai întâi singurătatea, pierderea memoriei, apoi surprinzătoarea dispariţie, călătoria sub nume fals, inconştient de adevărată-i identitate, iar apoi viaţă armonioasă dusă la moară lui Prokop şi vindecarea fiului acestuia, căruia medicii nu-i mai dăduseră nicio speranţă de vindecare. Toate acestea sub jugul amneziei.
Şi cât de samsar poate fi uneori destinul... Şi în acelaşi timp, câte conexiuni poate el instala între oameni.
Recăpătarea memoriei profesorului Wilczur în finele volumului I este o scenă cu un puternic impact emoţional.
Volumul II prezintă caracterul nobil al profesorului Wilczur într-un contrast antinomic cu lumea din capitală, unde, pentru început, se întorsese la conducerea spitalului. Mârşăvia "oamenilor educaţi", în drumul lor spre faima sau bani, le falsifică adesea raţiunea.
Contrastul mai sus amintit este izbitor, iar la adresa profesorului Wilzcur, nu de puţine ori, din gura personajelor, iese replica-laitmotiv "n-am crezut să existe vreodată un om atât de bun".
Luciditatea analizei psihologice este şi ea la dânsa acasă. N-am mai întâlnit o aşa mare dezinvoltură în conversaţiile de factură psihanalitică (tehnica "citirii în oglindă", fără presupoziţii vagi), în sensul în care, într-un schimb atât de rapid de replici, personajele dau impresia că ar fi reflectat îndelung la răspunsul pe care aveau să-l dea (deşi el survenea brusc).
Revelaţia profesorului Wilzcur: "Omul este făurarul destinului său... Ce absurditate! Fără îndoială că în anumite chestiuni mai marunde, destinul îi lasă omului libertatea de a alege, dar libertatea aceasta este condiţionată de nenumăraţi factori psihici, depozitaţi şi conturaţi de viaţă, adică exact acea voinţă străină şi impusă..."
"...vremelnicia ta îmi acoperă perspectiva veşniciei."
Despre iubirea spontană: "Ce crimă e! Are omul dreptul să-şi smulgă din piept cel mai bun, cel mai nobil şi cel mai frumos sentiment? Cine ştie, poate singurul sentiment care ne justifică existenţa, care reprezintă bogăţia sufletului nostru?... Să-l calci în picioare, să-l distrugi, să te lepezi de el?"
"Pornind de la acest principiu e periculos să posesezi ceva, pentru că poţi deveni sclavul propriei proprietăţi."
"Vor să măsoare totul cu măsură lor mizeră."
Wilczur, "-Dacă cineva, încercând să mă ucidă, s-ar răni el însuşi, l-aş salva ca pe oricare altul."
"-Ce suflet mare aveţi! Dumneavoastră sunteţi un înger.
-Nu. Dar sunt om."
"În cuvintele 'niciodată' şi 'întotdeauna' e mult patos şi rareori adevăr."
Despre cinismul lui Jamiol, personajul amintit: "Poate nu a simţit niciodată o inima bună, şi atunci s-a împietrit şi a lui."
Indiferent de timpul în care un potenţial cititor ar lua în mână romanul (mă refer la timp istoric, nu la vârstă), valoarea lui moralizatoare, de factură umanistă, rămâne valabilă. Şi parcă acum mai mult că oricând. Orice societate are nevoie de Wilczur-ul ei, care să-i demonstreze că valorile umane n-au pierit, că poţi sacrifica fericirea ta, autoflagelandu-te, "condamnându-i" pe alţii la fericire... "TU, CARISSIME, TRĂIEŞTI PENTRU A ADUCE FERICIRE ALTORA!"
P.S. Cu uşoare note de subiectivism, pot spune că cel mai dureros simţământ pe care îl poate avea un om în societatea modernă e acela de a i se REPROȘA faptul că este bun. Şi nu mă refer la bunătate ca la o continuitate istorică progresistă, ci la simplul fapt ca e calm, deloc impulsiv, că face un lucru pentru un alt semen fără a avea şi fără a căuta, chiar şi ulterior, un motiv. Desigur, acest lucru se poate pune şi pe seama "cochilizarii" (inventez cuvinte; mă gândesc la o broască ţestoasă care se închide în ea însăşi) individului modern, dar -cu atât mai mult şi mai grav- pe seama tendinţelor sale de a respinge orice forme de duioşie din pricina unei prea mari individualizări.
Mă rog... Recomand tuturor vârstelor!
Andrei Tamaş
Deşi la adresa dilogiei "Vraciul. Profesorul Wilczur" se poate remarca un început şi un sfârşit -opera având caracter biografic-, eu cred că vraciul, alias profesorul Wilczur, rămâne o eternă întruchipare a speranţei de factură divină că, totuşi, mai există ceva bun în om.
Relevant în această privinţa este personajul Jamiol -filosoful, chipurile!, decăzut-, pe care "vraciul" îl simpatizează tocmai datorită acestui fapt: sub masca cinismului sau, ascunde o mare sensibilitate, pe care preferă să o învăluie însă, din pricina ostilităţii pe care ar putea primi-o din partea oamenilor din juru-i. Un al doilea aspect ce planează în jurul acestui personaj, atipic în comparaţie cu personajele "normale", întâlnite de-a lungul romanului, este caracterul cu totul paradoxal pe care îl adoptă: cinist în cel mai înalt grad, alcoolic notoriu şi "procuror" deopotrivă. Atunci când intră în scenă, ca personaj episodic, de care autorul se putea lipsi -dar totuşi nu o face, deşi "acţiunea" propriu-zisă nu ar fi avut nimic de suferit-, trebuia ori să rad cu lacrimi, ori să-mi rod unghiile, ori să deschid DEX-ul. O replică "grea", care tinde să redea una dintre laturile personajului (s-ar putea crede că suferă de personalitate multiplă) este scurta conversaţie din tren, purtată cu controlorul de bilete:
-Biletul dumneavoastră?
-Charon, care exploatează cu perfidie invenţia creatoare a lui Stevenson în scopurile josnice ale etatizării capitaliste. Oare nu se trezeşte în tine revolta spontană împotriva acelor tendinţe care te-au implicat în mecanismul financiar ce paralizează liberalismul circulaţiei şi penetraţia interregională?
-Mie mi-e totuna. Biletul, vă rog.
-Ha, ha, ha, râse Jamiol. Prin urmare tu chiar cultivi în sufletul tău dulcea iluzie că eu aş putea poseda aşa ceva?
Nemaivorbind de peroraţiile pe teme diametral opuse pe care le scoate din te miri ce.
Scuzată să-mi fie descrierea acestui personaj, care nu e relevant pentru mesajul romanului în sine, însă Jamiol mi-a plăcut nespus de mult.
Acţiunea romanului este plasată "după război" (Primul Război Mondial), în Polonia, mai întâi la Varşovia, pe un fundal care, până la concretizarea intrigii, este aparent plăcut, iar apoi în nord-estul extrem al ţării.
Rafal Wilczur este un reputat medic, profesor universitar şi şeful spitalului care-i poartă numele. Primul capitol prezintă o imagine armonioasă a vieţii lui, în schimb totul ia o întorsătură drastică atunci când -din motive care se vor afla pe parcurs- soţia îl părăseşte, disparând cu tot cu fiica lui.Primul volum, "Vraciul", concentrează acţiunea în provincie. De fapt şi de drept, profesorul Wilczur are un destin tragic: mai întâi singurătatea, pierderea memoriei, apoi surprinzătoarea dispariţie, călătoria sub nume fals, inconştient de adevărată-i identitate, iar apoi viaţă armonioasă dusă la moară lui Prokop şi vindecarea fiului acestuia, căruia medicii nu-i mai dăduseră nicio speranţă de vindecare. Toate acestea sub jugul amneziei.
Şi cât de samsar poate fi uneori destinul... Şi în acelaşi timp, câte conexiuni poate el instala între oameni.
Recăpătarea memoriei profesorului Wilczur în finele volumului I este o scenă cu un puternic impact emoţional.
Volumul II prezintă caracterul nobil al profesorului Wilczur într-un contrast antinomic cu lumea din capitală, unde, pentru început, se întorsese la conducerea spitalului. Mârşăvia "oamenilor educaţi", în drumul lor spre faima sau bani, le falsifică adesea raţiunea.
Contrastul mai sus amintit este izbitor, iar la adresa profesorului Wilzcur, nu de puţine ori, din gura personajelor, iese replica-laitmotiv "n-am crezut să existe vreodată un om atât de bun".
Luciditatea analizei psihologice este şi ea la dânsa acasă. N-am mai întâlnit o aşa mare dezinvoltură în conversaţiile de factură psihanalitică (tehnica "citirii în oglindă", fără presupoziţii vagi), în sensul în care, într-un schimb atât de rapid de replici, personajele dau impresia că ar fi reflectat îndelung la răspunsul pe care aveau să-l dea (deşi el survenea brusc).
Revelaţia profesorului Wilzcur: "Omul este făurarul destinului său... Ce absurditate! Fără îndoială că în anumite chestiuni mai marunde, destinul îi lasă omului libertatea de a alege, dar libertatea aceasta este condiţionată de nenumăraţi factori psihici, depozitaţi şi conturaţi de viaţă, adică exact acea voinţă străină şi impusă..."
"...vremelnicia ta îmi acoperă perspectiva veşniciei."
Despre iubirea spontană: "Ce crimă e! Are omul dreptul să-şi smulgă din piept cel mai bun, cel mai nobil şi cel mai frumos sentiment? Cine ştie, poate singurul sentiment care ne justifică existenţa, care reprezintă bogăţia sufletului nostru?... Să-l calci în picioare, să-l distrugi, să te lepezi de el?"
"Pornind de la acest principiu e periculos să posesezi ceva, pentru că poţi deveni sclavul propriei proprietăţi."
"Vor să măsoare totul cu măsură lor mizeră."
Wilczur, "-Dacă cineva, încercând să mă ucidă, s-ar răni el însuşi, l-aş salva ca pe oricare altul."
"-Ce suflet mare aveţi! Dumneavoastră sunteţi un înger.
-Nu. Dar sunt om."
"În cuvintele 'niciodată' şi 'întotdeauna' e mult patos şi rareori adevăr."
Despre cinismul lui Jamiol, personajul amintit: "Poate nu a simţit niciodată o inima bună, şi atunci s-a împietrit şi a lui."
Indiferent de timpul în care un potenţial cititor ar lua în mână romanul (mă refer la timp istoric, nu la vârstă), valoarea lui moralizatoare, de factură umanistă, rămâne valabilă. Şi parcă acum mai mult că oricând. Orice societate are nevoie de Wilczur-ul ei, care să-i demonstreze că valorile umane n-au pierit, că poţi sacrifica fericirea ta, autoflagelandu-te, "condamnându-i" pe alţii la fericire... "TU, CARISSIME, TRĂIEŞTI PENTRU A ADUCE FERICIRE ALTORA!"
P.S. Cu uşoare note de subiectivism, pot spune că cel mai dureros simţământ pe care îl poate avea un om în societatea modernă e acela de a i se REPROȘA faptul că este bun. Şi nu mă refer la bunătate ca la o continuitate istorică progresistă, ci la simplul fapt ca e calm, deloc impulsiv, că face un lucru pentru un alt semen fără a avea şi fără a căuta, chiar şi ulterior, un motiv. Desigur, acest lucru se poate pune şi pe seama "cochilizarii" (inventez cuvinte; mă gândesc la o broască ţestoasă care se închide în ea însăşi) individului modern, dar -cu atât mai mult şi mai grav- pe seama tendinţelor sale de a respinge orice forme de duioşie din pricina unei prea mari individualizări.
Mă rog... Recomand tuturor vârstelor!
Andrei Tamaş
December 19, 2017
This was by far one of the best books I've ever read in my entire life, and the weird thing is I would have missed it completely if not for fate, who brought in my life the special person who recommended it.
It's a story about lost love that leads to a lost life, then a regained life that leads to a new love that isn't exactly what it seems to be. It's one of the most wonderful pieces of fiction I have ever read, written beautifully using complex narration techniques and a most wonderful writing style.
There is a multitude of characters, each of them unique in their own way, but the most fascinating one is evidently the main one, Professor Wilczur. There are two parts in the story, each with their own plot, and even though the second one is the direct sequel of the first, and many of the characters from the first appear also in the second, the plots are completely unrelated, in the sense that they can be read independently. They are practically two novels. It is preferable though to read them in order for the sake of continuity.
The first part was made into a movie in 1982, the Polish motion picture "Znachor", which I will try to find and watch at some point. I wonder why they never made a movie about the second part. At least I haven't found any info that any such movie exists.
Later Edit: I have found the info. Besides the 1982 "Znachor" movie by Jerzy Hoffman, there was another 1937 "Znachor" film by Michał Waszyński, which had a sequel in 1938, "Profesor Wilczur". So the 1982 movie didn't have a sequel, but the original one did. Fun fact.
Regardless, the novel(s) is/are a must-read. Do not hesitate in the slightest, this is the most beautiful book you will ever have the chance to read, unless you haven't yet read Quo Vadis, which is just as beautiful. Two wonderful Polish works that shouldn't miss from your bookcase!
It's a story about lost love that leads to a lost life, then a regained life that leads to a new love that isn't exactly what it seems to be. It's one of the most wonderful pieces of fiction I have ever read, written beautifully using complex narration techniques and a most wonderful writing style.
There is a multitude of characters, each of them unique in their own way, but the most fascinating one is evidently the main one, Professor Wilczur. There are two parts in the story, each with their own plot, and even though the second one is the direct sequel of the first, and many of the characters from the first appear also in the second, the plots are completely unrelated, in the sense that they can be read independently. They are practically two novels. It is preferable though to read them in order for the sake of continuity.
The first part was made into a movie in 1982, the Polish motion picture "Znachor", which I will try to find and watch at some point. I wonder why they never made a movie about the second part. At least I haven't found any info that any such movie exists.
Later Edit: I have found the info. Besides the 1982 "Znachor" movie by Jerzy Hoffman, there was another 1937 "Znachor" film by Michał Waszyński, which had a sequel in 1938, "Profesor Wilczur". So the 1982 movie didn't have a sequel, but the original one did. Fun fact.
Regardless, the novel(s) is/are a must-read. Do not hesitate in the slightest, this is the most beautiful book you will ever have the chance to read, unless you haven't yet read Quo Vadis, which is just as beautiful. Two wonderful Polish works that shouldn't miss from your bookcase!
January 25, 2015
Este o carte despre raportul dintre viața personală și cea profesională a unui genial medic chirurg din Polonia. Mi s-a părut extraordinară deoarece mi-a arătat o altă față a medicinei pe care o admir și care mă dezgustă în același timp: și anume, aceea de acum o sută de ani în urmă, atunci când vracii, vrăjitorii erau mai „la modă” și mai apreciați decât oamenii de știință ce au primit denumirea de medici. Oamenii simpli nu aveau încredere în inteligența veacului și apelau la vechile „științe” ce le-a dovedit că „se poate”.
Ceea ce m-a impresionat și mai mult a fost dorința pură și plină de iubire față de oameni a personajului principal de a-i ajuta pe cei în suferință. Spre deosebire de medicii de astăzi care se apleacă oriunde curge din sac, aici autorul a privit din alt unghi. Bineînțeles că nu se merită să faci Facultatea de Medicină+pregătiri peste pregătiri pentru a deveni un practicant al medicinei doar ca după să ușurezi existența suferinzilor fără nicio recompensă. Nu condamn nicidecum pe medicii care caută să se îmbogățească de pe urma a ceea ce fac pentru că merită datorită eforturilor depuse, însă mi s-a părut extraordinar de fascinant cum un om poate să devină o mână mângâietoare pentru cel de lângă el fără a aștepta ceva la schimb.
M-a captivat total acest roman prin felul în care au fost tratate raporturile dintre oameni, dintre medici, dintre oameni și societate. Povestea de iubire ce-și găsește loc în carte are o structură tipicară la început, însă din clișeu devine un „film” romantic pe care merită să-l urmărești de cel puțin două ori. Amnezia - acest fiind, după părerea mea, „personajul principal” mi se pare un subiect bun și bine ales de autor. Apreciez creația aceasta recomandând-o datorită libertății cu care se abordează subiectele și felului cum decurge acțiunea, zoom-urile alese de autor făcând un efect de autenticitate.
Ceea ce m-a impresionat și mai mult a fost dorința pură și plină de iubire față de oameni a personajului principal de a-i ajuta pe cei în suferință. Spre deosebire de medicii de astăzi care se apleacă oriunde curge din sac, aici autorul a privit din alt unghi. Bineînțeles că nu se merită să faci Facultatea de Medicină+pregătiri peste pregătiri pentru a deveni un practicant al medicinei doar ca după să ușurezi existența suferinzilor fără nicio recompensă. Nu condamn nicidecum pe medicii care caută să se îmbogățească de pe urma a ceea ce fac pentru că merită datorită eforturilor depuse, însă mi s-a părut extraordinar de fascinant cum un om poate să devină o mână mângâietoare pentru cel de lângă el fără a aștepta ceva la schimb.
M-a captivat total acest roman prin felul în care au fost tratate raporturile dintre oameni, dintre medici, dintre oameni și societate. Povestea de iubire ce-și găsește loc în carte are o structură tipicară la început, însă din clișeu devine un „film” romantic pe care merită să-l urmărești de cel puțin două ori. Amnezia - acest fiind, după părerea mea, „personajul principal” mi se pare un subiect bun și bine ales de autor. Apreciez creația aceasta recomandând-o datorită libertății cu care se abordează subiectele și felului cum decurge acțiunea, zoom-urile alese de autor făcând un efect de autenticitate.
September 16, 2016
Această dilogie este dominată de Rafal Wilczur care întruchipează o sinteză a valorilor umane, eroul singuratic care pune binele semenilor mai presus de sine și de aspectele materiale. Deși ar putea trece și a și fost de altfel catalogat ca literatură de masă amenințată de melodramă, romanul abordează în mod interesant o serie de contraste cum ar fi binele și răul, posibilitățile și aspirațiile sau egoismul și altruismul. N-o să argumentez această afirmație, pentru că va trebui să o fac cu exemple care ar strica din plăcerea cititorilor de a descoperi întorsătura pe care o ia povestea. Personajul meu favorit rămâne insolitul Jemiol, a cărui atitudine obraznică și sfidătoare ascunde în fapt refularea unor dezamăgri profunde suferite într-un trecut care rămâne învăluit în mister. Romanul se încheie cu replica lui Jemiol către profesorul Wilczur: "Tu trăiești pentru alții, alții pentru ei înșiși, numai eu nu știu pentru cine și pentru ce trăiesc...De ani de zile caut răspunsul, îl caut pe fundul fiecărei sticle. Și nu-l găsesc...Se vede că nu nimeresc sticla potrivită. Dar nu-ți fie teamă! Vine și rândul ei...Am s-o găsesc și în ultima înghițitură voi afla adevărul."
June 26, 2024
GUYS I FINALLY FINISHED A BOOK!! AND IT WAS A GOOD ONE!!
August 4, 2013
Recomand cu caldura!
March 12, 2010
I liked very much the story and the dramatism from this novel. It is very hard not to feel some sympathy for the main character, profesor Rafal Wilczur, that is going through a lot of events. The dramatism comes from the fact that he is constantly loosing. But he is not loosing because he is weak, he is very generous and constantly looking to help others. Such a attitude is desired that we all have.
One single thing prevented me from scoring 5 stars to this novel: there are many places in the book when the reader has the feeling the story is not possible to happen in real life. Much to often the characters are put into situation when they can choose only one option. This gives the feeling of "fabricated" mostly because in real life things are more options available and usually things are grey.
My copy of this book is in Romanian.
One single thing prevented me from scoring 5 stars to this novel: there are many places in the book when the reader has the feeling the story is not possible to happen in real life. Much to often the characters are put into situation when they can choose only one option. This gives the feeling of "fabricated" mostly because in real life things are more options available and usually things are grey.
My copy of this book is in Romanian.
October 19, 2023
Słuchałam jej tylko po to, żeby się dowiedzieć jak wyglada oryginalna wersja tej historii.
Już wiem.
Moje życie jest kompletne.
Już wiem.
Moje życie jest kompletne.
February 17, 2023
O carte veche, voluminoasa, un pic jumulita, se uita la mine de ceva vreme iar eu o tot ocoleam. Pentru a scapa de ea m-am apucat sa o citesc.
Dupa 2 zile deja era gata si pot spune ca a devenit una dintre preferatele mele.
Un medic celebru, suparat ca l-a parasit nevasta, iese in oras sa se imbete. Ajunge sa fie talharit, iar in urma unei lovituri isi pierde constienta. Cand isi revine, nu isi mai aminteste cine este, iar pentru a putea supravietui ajunge sa caute de lucru ca zilier.
Oare o sa isi aminteasca vreodata cine este, pe unde il duc pasii si ce ajunge sa faca pentru existenta, sunt intrebari la care va las pe voi sa descoperiti raspunsurile. Va asigur ca nu o sa regretati niciun moment.
Dupa 2 zile deja era gata si pot spune ca a devenit una dintre preferatele mele.
Un medic celebru, suparat ca l-a parasit nevasta, iese in oras sa se imbete. Ajunge sa fie talharit, iar in urma unei lovituri isi pierde constienta. Cand isi revine, nu isi mai aminteste cine este, iar pentru a putea supravietui ajunge sa caute de lucru ca zilier.
Oare o sa isi aminteasca vreodata cine este, pe unde il duc pasii si ce ajunge sa faca pentru existenta, sunt intrebari la care va las pe voi sa descoperiti raspunsurile. Va asigur ca nu o sa regretati niciun moment.
May 20, 2017
o carte care mi-a mers la suflet...
June 9, 2019
Having finished “Znakhar” back last fall, based on a persistent request of my sister, little did I know there was a sequel. Ending to the “Znakhar” definitely left opportunities for a sequel, a lot of them, but I am not used to classics having sequels.
Then I came to Goodreads and discovered “Professor Vilchur” actually was a direct sequel. Naturally, it went on my “To Read” list and here we are.
Characters: 4
It was great coming back to the set of familiar characters and since this book picks up right where the original leaves the story, it was a seamless immersion right form the beginning.
Vilchur is, well...Vilchur. I would expect nothing else, why would he change as a person this late in life. It almost makes me take a look at myself to re-align my own priorities. I think out of all the books I have read, with the exception of Biblical Jesus, he is as close as it get to the ideal of a human being. (Feel free to replace Biblical Jesus here with whatever you consider the ideal of a human to be, I can only go by what I know, no pun intended.)
What I thought was particularly good is that Dolega gave a voice to the “bad guys”. The couple whom we’ve grown to dislike, is given their own point of view. From that point of view, at least to me, they appear to be average people, trying to make their way in the world. Sure they doing it at te expense of others, so that’s not good. Not everyone can measure up to Wilchur, however...so ideals removed how many times to we, ourselves make decisions based on selfless “good/bad morals” I know I have made plenty that were selfish. So I actually related to the villains here much more than I wanted to.
It is what it is. Sometimes book can teach a moral lesson. What we do with it is up to us.
Plot: 4
Plot was good. I think it felt that way primarily because it closed all the loose ends from the first book. There isn’t many huge revels or plot twists that you don’t really expect. This is not that kind of book. If it stood by itself, I would have most likely rated it a 3. I was already invested in the plot and the overall storyline from page one, so to me, and I suspect every reader of “Znakhar” it will suck you right in.
Scenes in Warsaw show a lie of glamor that capitals usually bring. Struggle for power and money. Story exposes what lengths people can go to to achieve both. I have worked in NYC for the last 10 years and i think no matter the time or the place, it felt real and just like it is today.
Scenes in the rural Poland were the diametric opposite. And as the story moved along, it was very interesting to see contrast from jumping back and forth. Still People. Still Lives. Still Jobs. Ohhhh...how very different. Made me long for the simple country life. I guess that is how the saying goes: The grass is always greener on the other side”
Although in this case the grass is literally always greener in the country side.
Setting: 3
I actually shared my thoughts about setting of this novel a few paragraphs ago, since I felt the setting drove the plot and moved our story along, so there is not much to be added here I have not already wrote. Looking back at it, I think this is one of the uncommon occurrences where setting was more effective to drive forward the plot of the story than the plot twists themselves. Interesting how that worked out.
Overall, I wish this story gets translated in English so that more people could enjoy it. If it has not yet been done, it is not very likely that it ever will. Polish classics aren’t exactly catching fire in the English speaking countries. A shame. I think Vilchur has a lot to teach people on this side of the world.
Roman “Ragnar”
Then I came to Goodreads and discovered “Professor Vilchur” actually was a direct sequel. Naturally, it went on my “To Read” list and here we are.
Characters: 4
It was great coming back to the set of familiar characters and since this book picks up right where the original leaves the story, it was a seamless immersion right form the beginning.
Vilchur is, well...Vilchur. I would expect nothing else, why would he change as a person this late in life. It almost makes me take a look at myself to re-align my own priorities. I think out of all the books I have read, with the exception of Biblical Jesus, he is as close as it get to the ideal of a human being. (Feel free to replace Biblical Jesus here with whatever you consider the ideal of a human to be, I can only go by what I know, no pun intended.)
What I thought was particularly good is that Dolega gave a voice to the “bad guys”. The couple whom we’ve grown to dislike, is given their own point of view. From that point of view, at least to me, they appear to be average people, trying to make their way in the world. Sure they doing it at te expense of others, so that’s not good. Not everyone can measure up to Wilchur, however...so ideals removed how many times to we, ourselves make decisions based on selfless “good/bad morals” I know I have made plenty that were selfish. So I actually related to the villains here much more than I wanted to.
It is what it is. Sometimes book can teach a moral lesson. What we do with it is up to us.
Plot: 4
Plot was good. I think it felt that way primarily because it closed all the loose ends from the first book. There isn’t many huge revels or plot twists that you don’t really expect. This is not that kind of book. If it stood by itself, I would have most likely rated it a 3. I was already invested in the plot and the overall storyline from page one, so to me, and I suspect every reader of “Znakhar” it will suck you right in.
Scenes in Warsaw show a lie of glamor that capitals usually bring. Struggle for power and money. Story exposes what lengths people can go to to achieve both. I have worked in NYC for the last 10 years and i think no matter the time or the place, it felt real and just like it is today.
Scenes in the rural Poland were the diametric opposite. And as the story moved along, it was very interesting to see contrast from jumping back and forth. Still People. Still Lives. Still Jobs. Ohhhh...how very different. Made me long for the simple country life. I guess that is how the saying goes: The grass is always greener on the other side”
Although in this case the grass is literally always greener in the country side.
Setting: 3
I actually shared my thoughts about setting of this novel a few paragraphs ago, since I felt the setting drove the plot and moved our story along, so there is not much to be added here I have not already wrote. Looking back at it, I think this is one of the uncommon occurrences where setting was more effective to drive forward the plot of the story than the plot twists themselves. Interesting how that worked out.
Overall, I wish this story gets translated in English so that more people could enjoy it. If it has not yet been done, it is not very likely that it ever will. Polish classics aren’t exactly catching fire in the English speaking countries. A shame. I think Vilchur has a lot to teach people on this side of the world.
Roman “Ragnar”
July 1, 2016
Dupa lectura acestei carti am ramas cu un sentiment straniu, poate unul de nostalgie ca am finisat frumoasa mea calatorie alaturi de profesorul Wilczur. Profund impresionata de experienta acestui om puternic, a Vraciului, care si-a sacrificat intreaga sa existenta intru binelor oamenilor din jur, un om care m-a asigurat ca totusi mai exista oameni buni si marinimosi, ca intelepciunea umana si bunatatea chiar nu au limite, ca linistea sufleteasca nu tine de avutie si bunuri materiale. Am invatat lucruri inedite din aceasta carte, iar de la fiecare erou am desprins cite o invatatura, pentru ca personajele sint atit de complexe incit deduci fara sa vrei de la fiecare in parte cite ceva. Cred ca voi mai reveni cu placere la aceasta carte si o pot declara ferm una din favoritele mele, convinsa ca intr-adevar isi merita titlul prin plenitutidea de emotii si amalgamul de sentimene pe care mi le-a oferit.
October 18, 2023
Całe dzieciństwo gdzieś ten Znachor mi towarzyszył, był jakimś takim szumem telewizyjnym, czymś co moi rodzice nieustannie oglądali przy okazji każdej publikacji. Przez to może patrzę na tę lekturę z sentymentem. Obiektywnie jest to dość prosta historia, trochę cliche już na dzisiejsze czasy (motyw utraty pamięci, happy ending, dosyć biało-czarne postacie etc.), ale jednak jest w niej coś "przytulnego". Szczególnie łatwo chyba polubić tytułowego Znachora, bo ciężko w nim dopatrzyć się jakiejkolwiek skazy - jest bohaterem na wskroś dobrodusznym i nieskomplikowanym. Nie mniej, do tej historii pasuje.
Obiektywnie ocena byłaby niższa, subiektywnie - sentymentalnie serduszko mocniej zabiło.
Obiektywnie ocena byłaby niższa, subiektywnie - sentymentalnie serduszko mocniej zabiło.
April 4, 2020
Declarându-mă o anticalofilistă , naraţiunea lui Mostowicz mi-a câştigat ataşamentul încă de la primele capitole.
" Vraciul. Profesorul Wilczur" Sub raportul temelor şi, într-o mai mică măsură, sub cel al formulelor, poate fi socotit un roman arborescent: social, dramatic, romantic, ideologic, psihologic, realistic, filozofic, senzaţional şi de moravuri .
Personajul principal, eponim este un medic , Wilczur, geniu al chirurgiei, un om plin de înţelepciune şi mansuetudine, un simbol a tot ceea ce înseamnă umanitarism.
Şi-a pierdut memoria timp de 13 ani , trăind în mediul rustic ca un " vraci" , vindecând oamenii fără a ştii că este medic, că el chiar cu asta se ocupa şi înainte, observându-se filantropia de care dă dovadă şi de altruismul lui , pentru ca el nu face asta de dragul materialismului( pentru că nu-l interesează, şi nici nu primeşte bani de la pacienţii săi) , ci face asta din dorinţa ce vine din sufletul său.
Ceea ce înseamnă a fi medic, o spune chiar el într-o prelegere pentru elevii săi:
"Chemarea medicului este creaţia celei mai mari şi mai nobile iubiri ,a iubirii faţă de aproapele nostru, sădită în inimile noastre secătuite. Chemarea medicului înseamnă credinţa în frăţie, înseamnă dovada cea mai înaltă a comuniunii umane. Iar când veţi porni în lume , ca să vă îndepliniţi menirea, ţineţi minte în primul rând un lucru: iubiţi oamenii."
Iată, acesta este crezul lui Wilczur; Un crez după care se va ghida toata viaţa.
Dar nu doar amnezia este drama acestuia, căci el o trăieşte şi pe cea a dezamăgirii în dragoste. Părăsit de Beata , de Lucia... Va ajunge la concluzia că sentimentul iubirii este redus la luxul pe care bărbatul îl poate oferii femeii lui.
Iubirea în roman nu va fi reprezentată doar de ceea ce trăieşte Wilczur, una neîmplinită, ci şi de relaţia dintre Lezeck şi Marysia.
O iubire care trece peste toate obstacolele, o iubire nobilă, profundă, biruitoare chiar şi în faţa morţii. Iubirea este sentimentul neţărmurit şi dăruitor de fericire.
În roman sunt conturate multe personaje care gravitează în jurul lui Wilczur, aproape toate fiind întruchipări ale unor tipologii umane reale.
Personajul meu favorit va ramane în continuare Cyprian Jemiol, tipul intelectualui decăzut. Este imposibil, ca acest personaj să nu fie îndrăgit de cineva . Cinisimul lui, ironia lui, inteligenţa lui îl fac într-o oarecare măsură, unic . Comic şi tragic în acelaşi timp, Jemiol a ales să privească viaţa prin Butoiul Lui Diogene.
De remarcat , tehnica circularităţii romanului prin prisma acestui personaj. Romanul debutează cu prezenţa lui Jemiol şi se finalizează prin dialogul lui Jemiol cu Wilczur.
Lumea pe care o prezintă Mostowicz este una înfăţişată prin intermediul luptei dintre bine şi rău, o luptă care încă de la Geneză domină macrocosmosul.
Mediul cel mai poluat sub aspect moral este oraşul, evidenţiindu-se contrastul dintre cele două lumii(sat şi oraş) prin cele doua volume: " Oraşul e un monstru , afirmă Wilczur. A pus între om şi pământ asfalt şi beton. De unde să-şi ia omul sentimentele? Sentimentele vin din pământ, ca toate sevele vitale. În oraş seacă, se fărâmă, se prefac în pulbere , rămâne numai creierul înfierbântat de lupta pentru existenţă."
Jerzy Dobraniecki, cel mai degradat, dezumunizat personaj al oraşului, pentru avuţie va apela la cele mai infame uneltiri împotriva profesorului Wilczur. Soţia lui, Nina, femeie tipică pentru sfera burgheză din acele vremuri( poate şi contemporană?) vede în el doar un garant pentru a-şi menţine poziţia în societate.
"Vraciul. Profesorul Wilczur " este o sinteza a raportului dintre individ şi societate/dintre libertate şi necesitate, privită ca problematică filozofică existenţiala ; este o frescă a lumii în sine. Naraţiunea cărţii îmbogăţeşte spiritul cititorului, sporeşte sensibilitatea omului faţă de valorile etice si estetice ale existenţei. Toată povestirea este într-o armonie delicată cu cel ce citeşte. Cu greu o sa mă despart de personajele cărţii şi aş fi vrut să fie o carte fără sfârşit...
" Vraciul. Profesorul Wilczur" Sub raportul temelor şi, într-o mai mică măsură, sub cel al formulelor, poate fi socotit un roman arborescent: social, dramatic, romantic, ideologic, psihologic, realistic, filozofic, senzaţional şi de moravuri .
Personajul principal, eponim este un medic , Wilczur, geniu al chirurgiei, un om plin de înţelepciune şi mansuetudine, un simbol a tot ceea ce înseamnă umanitarism.
Şi-a pierdut memoria timp de 13 ani , trăind în mediul rustic ca un " vraci" , vindecând oamenii fără a ştii că este medic, că el chiar cu asta se ocupa şi înainte, observându-se filantropia de care dă dovadă şi de altruismul lui , pentru ca el nu face asta de dragul materialismului( pentru că nu-l interesează, şi nici nu primeşte bani de la pacienţii săi) , ci face asta din dorinţa ce vine din sufletul său.
Ceea ce înseamnă a fi medic, o spune chiar el într-o prelegere pentru elevii săi:
"Chemarea medicului este creaţia celei mai mari şi mai nobile iubiri ,a iubirii faţă de aproapele nostru, sădită în inimile noastre secătuite. Chemarea medicului înseamnă credinţa în frăţie, înseamnă dovada cea mai înaltă a comuniunii umane. Iar când veţi porni în lume , ca să vă îndepliniţi menirea, ţineţi minte în primul rând un lucru: iubiţi oamenii."
Iată, acesta este crezul lui Wilczur; Un crez după care se va ghida toata viaţa.
Dar nu doar amnezia este drama acestuia, căci el o trăieşte şi pe cea a dezamăgirii în dragoste. Părăsit de Beata , de Lucia... Va ajunge la concluzia că sentimentul iubirii este redus la luxul pe care bărbatul îl poate oferii femeii lui.
Iubirea în roman nu va fi reprezentată doar de ceea ce trăieşte Wilczur, una neîmplinită, ci şi de relaţia dintre Lezeck şi Marysia.
O iubire care trece peste toate obstacolele, o iubire nobilă, profundă, biruitoare chiar şi în faţa morţii. Iubirea este sentimentul neţărmurit şi dăruitor de fericire.
În roman sunt conturate multe personaje care gravitează în jurul lui Wilczur, aproape toate fiind întruchipări ale unor tipologii umane reale.
Personajul meu favorit va ramane în continuare Cyprian Jemiol, tipul intelectualui decăzut. Este imposibil, ca acest personaj să nu fie îndrăgit de cineva . Cinisimul lui, ironia lui, inteligenţa lui îl fac într-o oarecare măsură, unic . Comic şi tragic în acelaşi timp, Jemiol a ales să privească viaţa prin Butoiul Lui Diogene.
De remarcat , tehnica circularităţii romanului prin prisma acestui personaj. Romanul debutează cu prezenţa lui Jemiol şi se finalizează prin dialogul lui Jemiol cu Wilczur.
Lumea pe care o prezintă Mostowicz este una înfăţişată prin intermediul luptei dintre bine şi rău, o luptă care încă de la Geneză domină macrocosmosul.
Mediul cel mai poluat sub aspect moral este oraşul, evidenţiindu-se contrastul dintre cele două lumii(sat şi oraş) prin cele doua volume: " Oraşul e un monstru , afirmă Wilczur. A pus între om şi pământ asfalt şi beton. De unde să-şi ia omul sentimentele? Sentimentele vin din pământ, ca toate sevele vitale. În oraş seacă, se fărâmă, se prefac în pulbere , rămâne numai creierul înfierbântat de lupta pentru existenţă."
Jerzy Dobraniecki, cel mai degradat, dezumunizat personaj al oraşului, pentru avuţie va apela la cele mai infame uneltiri împotriva profesorului Wilczur. Soţia lui, Nina, femeie tipică pentru sfera burgheză din acele vremuri( poate şi contemporană?) vede în el doar un garant pentru a-şi menţine poziţia în societate.
"Vraciul. Profesorul Wilczur " este o sinteza a raportului dintre individ şi societate/dintre libertate şi necesitate, privită ca problematică filozofică existenţiala ; este o frescă a lumii în sine. Naraţiunea cărţii îmbogăţeşte spiritul cititorului, sporeşte sensibilitatea omului faţă de valorile etice si estetice ale existenţei. Toată povestirea este într-o armonie delicată cu cel ce citeşte. Cu greu o sa mă despart de personajele cărţii şi aş fi vrut să fie o carte fără sfârşit...
July 13, 2017
* am sa scriu acesta recenzie cu diacritice la unele cuvinte si in loc de cratima las spațiu, pentru ca asa scriu in mod normal de pe telefon. obișnuința *
M am apucat putin reticenta legat de aceasta carte, nu stiu cum sau de ce, dar acum pot afirma fără tragere de inima ca își merita titlul de "Capodopera a literaturii universale".
Pe scurt, povestea il prezintă pe Rafal Wilczur, cel mai renumit chirurg din toata Europa, cu proveniența din Varșovia, Polonia. Profesorul Wilczur se bucura de faima, de o familie frumoasa si de avere. Cu toate astea, o tragedie apare pe neprevăzute iar Wilczur își pierde, in circumstanțe pe care nu le voi menționa, memoria. Astfel, vântură ca o frunza in vânt prin Polonia fără identitate. Se staționează la o moara ca argat, iar împrejurările il obliga sa își folosească capacitățile subconștientului, pe care le manevrează ușor dupa aceea, vindecând astfel bolnavi cu cunoștințele pe care si le dobândea încet încet din trecut, forțat sa își învingă pas cu pas amnezia.
Un roman impresionant, un monstru de carte, care a reprezentat pentru mine un adevărat sălaș. Tadeusz Dolega Mostowicz surprinde o adevarata lume in povestirea sa, la care mi a plăcut totul, de la stilul suav, la descrieri, personaje complexe si aranjarea unui fir narativ care sa te țină in suspans.
Singura mea obiecție ar fi fost ca mi as fi dorit sa continue cu personajul Jemiol, sa ne clarifice trecutul lui, dar sunt si asa mulțumită ca el are ultima replica din carte.
Așadar, daca aveți chef de ceva intr-adevar bun, apucați va de Vraciul si va promit ca va va captiva cum a captivat generații întregi înaintea voastră din întreaga lume!
M am apucat putin reticenta legat de aceasta carte, nu stiu cum sau de ce, dar acum pot afirma fără tragere de inima ca își merita titlul de "Capodopera a literaturii universale".
Pe scurt, povestea il prezintă pe Rafal Wilczur, cel mai renumit chirurg din toata Europa, cu proveniența din Varșovia, Polonia. Profesorul Wilczur se bucura de faima, de o familie frumoasa si de avere. Cu toate astea, o tragedie apare pe neprevăzute iar Wilczur își pierde, in circumstanțe pe care nu le voi menționa, memoria. Astfel, vântură ca o frunza in vânt prin Polonia fără identitate. Se staționează la o moara ca argat, iar împrejurările il obliga sa își folosească capacitățile subconștientului, pe care le manevrează ușor dupa aceea, vindecând astfel bolnavi cu cunoștințele pe care si le dobândea încet încet din trecut, forțat sa își învingă pas cu pas amnezia.
Un roman impresionant, un monstru de carte, care a reprezentat pentru mine un adevărat sălaș. Tadeusz Dolega Mostowicz surprinde o adevarata lume in povestirea sa, la care mi a plăcut totul, de la stilul suav, la descrieri, personaje complexe si aranjarea unui fir narativ care sa te țină in suspans.
Singura mea obiecție ar fi fost ca mi as fi dorit sa continue cu personajul Jemiol, sa ne clarifice trecutul lui, dar sunt si asa mulțumită ca el are ultima replica din carte.
Așadar, daca aveți chef de ceva intr-adevar bun, apucați va de Vraciul si va promit ca va va captiva cum a captivat generații întregi înaintea voastră din întreaga lume!
January 2, 2021
Alexandraungureanu777@yahoo.com
September 13, 2023
Niesamowita książka, jakże zmyślna, ludzka, poruszająca!
Film pamiętałem jak przez mgłę, lecz Dołęga-Mostowicz ma potężną i skromną wizję narracyjną. Potężnie wciąga, angażuje.
Chylę czoła, chylę!
Film pamiętałem jak przez mgłę, lecz Dołęga-Mostowicz ma potężną i skromną wizję narracyjną. Potężnie wciąga, angażuje.
Chylę czoła, chylę!
September 23, 2023
Jedna z najlepszych książek jakie przeczytałam
March 8, 2024
dobre
November 13, 2023
Excepțională!
Review-ul meu va fi extrem de scurt. Atipic MIE. Conține doar un indemn :
CITIȚI ACEASTĂ CARTE.
Ps: merita mult mai mult de 5 stele. Mult mai mult.
Review-ul meu va fi extrem de scurt. Atipic MIE. Conține doar un indemn :
CITIȚI ACEASTĂ CARTE.
Ps: merita mult mai mult de 5 stele. Mult mai mult.
October 31, 2022
Vraciul. Profesorul Wilczur
Tadeusz Dolega Mostowicz
Povestea unui medic polonez renumit al cărui destin se modifică surprinzător de la un capitol la altul. Profesorul este prezentat ca fiind o personalitate atât de frumos conturată, cu valori și principii morale, care se dăruiește cu totul celorlalți. Personajele, dialogurile, precum și intervențiile autorului fac povestea foarte captivantă și dinamică.
Citate:
"Primise condamnarea cu resemnare. Deşi socotea pedeapsa o nedreptate strigatoare la cer, nu se revolta împotriva ei. Se obişnuise de mult cu nedreptatea. Nu îl revolta, nu îl mira şi nici măcar nu îl întrista. Ştia că un om amărât trebuie să se obișnuiască cu ea, cum se obişnuieşte cu ploile şi cu gerurile. Acelaşi Dumnezeu i-a creat şi pe oamenii răi, înverşunați, aspri, insensibili."
" Natura înţeleaptă a inventat o regulă tot
atât de bună de a dezobişnui vieţuitoarele să vieţuiască. Cum putea realiza acest lucru mai bine decât limitând treptat
contactele omului cu lumea care îl înconjoară? De cele mai multe ori moartea survine atunci când viaţa nu mai are aproape nici o valoare. Reumatismul i-a deformat mâinile, podagra, ca să mă exprim aşa, i-a scos picioarele din circuit, stomacul nu mai primeşte nici o hrană gustoasă şi nu digeră decât hrişca
aceea oribilă, rinichii nu vor să lase să treacă nici cel mai mic păhărel de votcă superioară, inima nu-i permite alergări în
concurs, urechile nu aud cântecul privighetorilor şi murmurul izvoarelor, nasul nu deosebeşte mirosul unei pipe vechi de
mirosul lăcrămioarei, ochii nu văd farmecul celei mai frumoase femei, iar dacă le-ar vedea, organismul şi aşa nu ar avea nimic
de câştigat fiindcă este de mult ieşit la pensie… Totul e gândit frumos şi logic. Încetul cu încetul omul este izolat de treburile acestei lumi. Funcţionează corect numai creierul, care, fireşte, trebuie să se consoleze cu ceva. De obicei se consolează cu faptul că există şi un univers în care poţi exista foarte bine fără
să te foloseşti de asemenea instrumente ca membrele, stomacul, organul olfactiv şi alte ustensile uşor deteriorabile. Aş spune,
natura a fost foarte amabilă creând o trecere atât de lină de la viaţă la moarte. Bătrâneţea, cu toate deficienţele ei, este o
binefacere pentru om."
"În vremurile de astăzi, când mintea există numai pentru a face rău, ce este prostia dacă nu cel mai de preţ bun? Şi ce este binele dacă nu înţelepciune? Viaţa devine un paradox. Atunci poate înţelept e şi faptul că tu, carissime, trăieşti pentru
a aduce fericire altora."
Tadeusz Dolega Mostowicz
Povestea unui medic polonez renumit al cărui destin se modifică surprinzător de la un capitol la altul. Profesorul este prezentat ca fiind o personalitate atât de frumos conturată, cu valori și principii morale, care se dăruiește cu totul celorlalți. Personajele, dialogurile, precum și intervențiile autorului fac povestea foarte captivantă și dinamică.
Citate:
"Primise condamnarea cu resemnare. Deşi socotea pedeapsa o nedreptate strigatoare la cer, nu se revolta împotriva ei. Se obişnuise de mult cu nedreptatea. Nu îl revolta, nu îl mira şi nici măcar nu îl întrista. Ştia că un om amărât trebuie să se obișnuiască cu ea, cum se obişnuieşte cu ploile şi cu gerurile. Acelaşi Dumnezeu i-a creat şi pe oamenii răi, înverşunați, aspri, insensibili."
" Natura înţeleaptă a inventat o regulă tot
atât de bună de a dezobişnui vieţuitoarele să vieţuiască. Cum putea realiza acest lucru mai bine decât limitând treptat
contactele omului cu lumea care îl înconjoară? De cele mai multe ori moartea survine atunci când viaţa nu mai are aproape nici o valoare. Reumatismul i-a deformat mâinile, podagra, ca să mă exprim aşa, i-a scos picioarele din circuit, stomacul nu mai primeşte nici o hrană gustoasă şi nu digeră decât hrişca
aceea oribilă, rinichii nu vor să lase să treacă nici cel mai mic păhărel de votcă superioară, inima nu-i permite alergări în
concurs, urechile nu aud cântecul privighetorilor şi murmurul izvoarelor, nasul nu deosebeşte mirosul unei pipe vechi de
mirosul lăcrămioarei, ochii nu văd farmecul celei mai frumoase femei, iar dacă le-ar vedea, organismul şi aşa nu ar avea nimic
de câştigat fiindcă este de mult ieşit la pensie… Totul e gândit frumos şi logic. Încetul cu încetul omul este izolat de treburile acestei lumi. Funcţionează corect numai creierul, care, fireşte, trebuie să se consoleze cu ceva. De obicei se consolează cu faptul că există şi un univers în care poţi exista foarte bine fără
să te foloseşti de asemenea instrumente ca membrele, stomacul, organul olfactiv şi alte ustensile uşor deteriorabile. Aş spune,
natura a fost foarte amabilă creând o trecere atât de lină de la viaţă la moarte. Bătrâneţea, cu toate deficienţele ei, este o
binefacere pentru om."
"În vremurile de astăzi, când mintea există numai pentru a face rău, ce este prostia dacă nu cel mai de preţ bun? Şi ce este binele dacă nu înţelepciune? Viaţa devine un paradox. Atunci poate înţelept e şi faptul că tu, carissime, trăieşti pentru
a aduce fericire altora."
September 26, 2022
Fiindcă bogăţia e înşelătoare. Bogăţia se câştigă la ceva. Când însă ai obţinut-o, ea înăbuşă totul şi-l pune pe om să-i slujească.”
Adică din mijloc devine scop?
— Da, da.
— Pornind de la acest principiu e primejdios să posezi ceva, fiindcă poţi deveni sclavul propriei proprietăţi.
— Sigur că da, conveni cu blândeţe vraciul, dar numai dacă omul nu înţelege acest lucru, dacă se lasă înşelat.”
“ Fiindcă fericirea durează atât cât omul ştie s-o preţuiască cum se cuvine. Iar omul preţuieşte numai ce se obţine greu.”
“Nu trebuie să pătrundem în ceea ce e dincolo de noi. În noi trebuie să căutăm şi legi şi busolă. Şi să ne facem datoria. Să facem ce ne impune conştiinţa. Să fim împăcaţi cu noi înşine”
“Omul este făurarul destinului său… Ce absurditate! Fără îndoială că în anumite chestiuni mai mărunte destinul îi lasă omului libertatea de decizie, dar libertatea aceasta este condiţionată de nenumăraţi factori psihici, depozitaţi şi conturaţi de viaţă, adică exact de acea voinţă străină şi impusă…”
“Acum însă mi-am pus următoarea întrebare: ce este fericirea? Ce se poate numi fericire? Şi am constatat un lucru uimitor. Ştii, domnişoară Lucia, că eu nu cred că se poate da o definiţie a fericirii, pentru că omul o percepe diferit în funcţie de vârstă. Ţin minte că atunci când eram în liceu socoteam că pot fi fericit numai când o să devin călător, corăbier pe îndepărtatele oceane. Mai târziu, ca student, identificam fericirea cu celebritatea. Pe urmă, la celebritate am adăugat şi banii, fireşte pentru a putea depune totul la picioarele fetei iubite… Câte evoluţii, sau mai bine zis, ce evoluţie necontenită…”
“Numai proştii şi oamenii necinstiţi păstrează gândurile altora, cuvintele altora, sentimentele altora, pentru a se delecta cu ele atunci când nu mai au nici un drept, când totul devine un furt ordinar, un jaf săvârşit asupra unei fiinţe lipsite de apărare.”
“amintirile sunt rezultatul unor sentimente, al unor gânduri. Din clipa aceea. Din momentul acela. Din starea aceea de spirit.”
“Pentru că nu ştii să priveşti lucrurile din perspectivă filozofică, darling. Ia închipuie-ţi: oamenii se gândesc mereu la ziua de mâine. În fiecare zi. Şi numai la ziua de mâine. Din cauza aceasta nu sesizează un amănunt ca ziua de astăzi. Nu sesizează prezentul. Trăiesc mereu cu ziua de mâine, iar când acest mâine devine realitate, când ceasul măsoară un anumit număr de ore şi-i transportă în acel mâine, atunci nu-i mai acordă nici o atenţie, fiindcă urmăresc, ca nebunii, următoarea zi de mâine. Se scurg pe lângă ei evenimentele, îi depăşesc problemele, pretutindeni se întâmplă ceva. Ei însă nu pot vedea acest lucru, nu văd, nu reuşesc să-şi concentreze atenţia, fiindcă atenţia lor este în întregime canalizată spre viitor. Dacă aş scrie monografia vremurilor noastre, i-aş da titlul: „Oameni fără prezent”. În aceste condiţii omul îşi observă prezentul abia pe patul de moarte, când aude din gura medicului că pentru el nu mai există nici un mâine. Din păcate acest prezent este puţin atractiv. Şi cu acest happy end la sfârşit lungul film al vieţii fiinţelor bipede, lipsite de penaj, dar împovărate de nebunia goanei după ziua de mâine. Nu crezi, maestro, că e vorba de o risipă paradoxală?… Nu socoteşti că acest sistem de existenţă se bazează pe temeliile neclintite ale cretinismului? Dacă vei afirma că sistemul este un excelent narcotic împotriva conştiinţei stenahoriei pestilenţiale a zilei de astăzi, îţi voi spune că văd în aceasta o morală sănătoasă. Nu în zadar de ani de zile medicii se împotrivesc utilizării narcoticelor la naşteri. Trebuie să existe o raţiune. De ce născându-şi ziua de astăzi, omul trebuie să fie narcotizat cu gândul febril al zilei de mâine? Nu poţi fi înţelept fără să cunoşti prezentul, fără să-l vezi şi să te vezi pe tine în el. Acum ştii de ce sunt eu un înţelept.
— În ce constă utilitatea ei?
— În gradualitate. Natura înţeleaptă a inventat o regulă tot atât de bună de a dezobişnui vieţuitoarele să vieţuiască. Cum putea realiza acest lucru mai bine decât limitând treptat contactele omului cu lumea care îl înconjoară? De cele mai multe ori moartea survine atunci când viaţa nu mai are aproape nici o valoare. Reumatismul i-a deformat mâinile, podagra, ca să mă exprim aşa, i-a scos picioarele din circuit, stomacul nu mai primeşte nici o hrană gustoasă şi nu digeră decât hrişca aceea oribilă, rinichii nu vor să lase să treacă nici cel mai mic păhărel de votcă superioară, inima nu-i permite alergări în concurs, urechile nu aud cântecul privighetorilor şi murmurul izvoarelor, nasul nu deosebeşte mirosul unei pipe vechi de mirosul lăcrămioarei, ochii nu văd farmecul celei mai frumoase femei, iar dacă le-ar vedea, organismul şi aşa nu ar avea nimic de câştigat fiindcă este de mult ieşit la pensie… Totul e gândit frumos şi logic. Încetul cu încetul omul este izolat de treburile acestei lumi. Funcţionează corect numai creierul, care, fireşte, trebuie să se consoleze cu ceva. De obicei se consolează cu faptul că există şi un univers în care poţi exista foarte bine fără să te foloseşti de asemenea instrumente ca membrele, stomacul, organul olfactiv şi alte ustensile uşor deteriorabile. Aş spune, natura a fost foarte amabilă creând o trecere atât de lină de la viaţă la moarte. Bătrâneţea, cu toate deficienţele ei, este o binefacere pentru om.”
“Te înşeli profund. Nu e numai o chestiune de timp, ci şi de evoluţie a individului în timp. O chestiune a împlinirilor interioare şi exterioare. O chestiune a maturizării spirituale şi intelectuale. O chestiune a poziţiei în societate. Trecând de la abstract la concret, să luăm un exemplu. Un exemplu apropiat şi pe cât posibil verosimil. De pildă: eu. Nu mă simt câtuşi de puţin ramolit şi cred că aş putea fi mult mai util dacă nu ar exista această afecţiune a mâinii, această infirmitate. În al doilea rând, te înşeli considerând că omul trebuie izolat de viaţă, întrerupându-i treptat contactele cu ea. În acest caz, starea psihică are o influenţă mai puternică decât deficienţele fizice. Un insucces relativ mărunt creează uneori o totală inapetenţă pentru viaţă şi indiferenţă faţă de moarte. Trei zile de dureri de stomac în cazul unui om tânăr şi complet sănătos îl pot face să urască într-atât viaţa încât să-l ducă aproape de sinucidere. Dar eu am avut şi asemenea pacienţi care după amputarea ambelor mâini şi picioare nu au încetat nici o clipă să se intereseze de tot ce-i înconjoară.”
“Dar te-ai gândit vreodată că tot creierul nostru, sau mai exact, toată scoarţa cerebrală, în care sunt localizate autorităţile superioare ale sistemului, adică ale spiritului, este cea mai primejdioasă tumoare cu care divagaţia naturii ne-a umplut cutiile craniene? Dacă nu mă înşel acolo îşi are locul gândirea, adică lucrul cel mai inutil şi mai primejdios din lume. Cumpăneşte, stăpâne, cât de frumoasă ar fi viaţa dacă nu am gândi, îndeplinindu-ne cu smerenie funcţiile de nutriţie şi de reproducere pe care ni le-a rezervat natura. Cu cât am fi mai fericiţi dacă n-am repeta după Descartes: cogito, ergo sum, ci după primul imbecil întâlnit: Coito ergo sum. Logica naturii a fost deformată de gândirea noastră, pentru că în natură totul are o finalitate. În clipa în care a apărut însă în ea gândirea umană, ne-am convins că nu ştim la ce e bună gândirea. Dacă am fi rămas nişte animale de cavernă, ar fi fost evident că suntem doar una dintre formele de existenţă ale materiei, că într-un anumit număr de ani destinat vieţii noastre infecte avem ca misiune să consumăm o anumită cantitate de oxigen din aer, de apă din izvor, de produse vegetale şi animale, pentru a lăsa un anumit cuantum de acid carbonic, de excremente pitoresc iniţiate în ţărână şi în cele din urmă stârvul nostru. Totul e în ordine. Ne îndeplinim rolul în lanţul evoluţiei. Dar cei cu gândirea? Ce-i cu Iliada, cu Hamlet? Ce-i cu binomul lui Newton, cu teoria relativităţii şi cu cuantele Planck? De ce dracu-i nevoie de toate astea? Încotro ne duc ele? Gentleman and ladies, dacă-mi veţi spune, că datorită lor se dezvoltă civilizaţia şi că se impune o creştere proporţională a sporului natural al speciei Homo sapiens, atunci eu vă întreb dacă în planurile naturii-mumă era prevăzută îngrăşarea excesivă a pământului cu amintitele excremente şi hoituri? Asta poate deregla întreaga ordine a lucrurilor şi poate duce la catastrofe neprevăzute.”
“ Se-nţelege, problema anilor nu are importanţă în sine, nu e vorba de aspectul sexual. Ştii foarte bine că asta nu e întotdeauna în funcţie de vârstă. E vorba de altceva. De problema preocupărilor şi gusturilor. Acestea trebuie să fie mai mult sau mai puţin aceleaşi, ca să fii fericit cu o femeie şi să o faci fericită. Un bărbat nu poate săvârşi o greşeală mai mare decât căsătorindu-se cu o fată mai tânără cu peste zece ani decât el.”
Adică din mijloc devine scop?
— Da, da.
— Pornind de la acest principiu e primejdios să posezi ceva, fiindcă poţi deveni sclavul propriei proprietăţi.
— Sigur că da, conveni cu blândeţe vraciul, dar numai dacă omul nu înţelege acest lucru, dacă se lasă înşelat.”
“ Fiindcă fericirea durează atât cât omul ştie s-o preţuiască cum se cuvine. Iar omul preţuieşte numai ce se obţine greu.”
“Nu trebuie să pătrundem în ceea ce e dincolo de noi. În noi trebuie să căutăm şi legi şi busolă. Şi să ne facem datoria. Să facem ce ne impune conştiinţa. Să fim împăcaţi cu noi înşine”
“Omul este făurarul destinului său… Ce absurditate! Fără îndoială că în anumite chestiuni mai mărunte destinul îi lasă omului libertatea de decizie, dar libertatea aceasta este condiţionată de nenumăraţi factori psihici, depozitaţi şi conturaţi de viaţă, adică exact de acea voinţă străină şi impusă…”
“Acum însă mi-am pus următoarea întrebare: ce este fericirea? Ce se poate numi fericire? Şi am constatat un lucru uimitor. Ştii, domnişoară Lucia, că eu nu cred că se poate da o definiţie a fericirii, pentru că omul o percepe diferit în funcţie de vârstă. Ţin minte că atunci când eram în liceu socoteam că pot fi fericit numai când o să devin călător, corăbier pe îndepărtatele oceane. Mai târziu, ca student, identificam fericirea cu celebritatea. Pe urmă, la celebritate am adăugat şi banii, fireşte pentru a putea depune totul la picioarele fetei iubite… Câte evoluţii, sau mai bine zis, ce evoluţie necontenită…”
“Numai proştii şi oamenii necinstiţi păstrează gândurile altora, cuvintele altora, sentimentele altora, pentru a se delecta cu ele atunci când nu mai au nici un drept, când totul devine un furt ordinar, un jaf săvârşit asupra unei fiinţe lipsite de apărare.”
“amintirile sunt rezultatul unor sentimente, al unor gânduri. Din clipa aceea. Din momentul acela. Din starea aceea de spirit.”
“Pentru că nu ştii să priveşti lucrurile din perspectivă filozofică, darling. Ia închipuie-ţi: oamenii se gândesc mereu la ziua de mâine. În fiecare zi. Şi numai la ziua de mâine. Din cauza aceasta nu sesizează un amănunt ca ziua de astăzi. Nu sesizează prezentul. Trăiesc mereu cu ziua de mâine, iar când acest mâine devine realitate, când ceasul măsoară un anumit număr de ore şi-i transportă în acel mâine, atunci nu-i mai acordă nici o atenţie, fiindcă urmăresc, ca nebunii, următoarea zi de mâine. Se scurg pe lângă ei evenimentele, îi depăşesc problemele, pretutindeni se întâmplă ceva. Ei însă nu pot vedea acest lucru, nu văd, nu reuşesc să-şi concentreze atenţia, fiindcă atenţia lor este în întregime canalizată spre viitor. Dacă aş scrie monografia vremurilor noastre, i-aş da titlul: „Oameni fără prezent”. În aceste condiţii omul îşi observă prezentul abia pe patul de moarte, când aude din gura medicului că pentru el nu mai există nici un mâine. Din păcate acest prezent este puţin atractiv. Şi cu acest happy end la sfârşit lungul film al vieţii fiinţelor bipede, lipsite de penaj, dar împovărate de nebunia goanei după ziua de mâine. Nu crezi, maestro, că e vorba de o risipă paradoxală?… Nu socoteşti că acest sistem de existenţă se bazează pe temeliile neclintite ale cretinismului? Dacă vei afirma că sistemul este un excelent narcotic împotriva conştiinţei stenahoriei pestilenţiale a zilei de astăzi, îţi voi spune că văd în aceasta o morală sănătoasă. Nu în zadar de ani de zile medicii se împotrivesc utilizării narcoticelor la naşteri. Trebuie să existe o raţiune. De ce născându-şi ziua de astăzi, omul trebuie să fie narcotizat cu gândul febril al zilei de mâine? Nu poţi fi înţelept fără să cunoşti prezentul, fără să-l vezi şi să te vezi pe tine în el. Acum ştii de ce sunt eu un înţelept.
— În ce constă utilitatea ei?
— În gradualitate. Natura înţeleaptă a inventat o regulă tot atât de bună de a dezobişnui vieţuitoarele să vieţuiască. Cum putea realiza acest lucru mai bine decât limitând treptat contactele omului cu lumea care îl înconjoară? De cele mai multe ori moartea survine atunci când viaţa nu mai are aproape nici o valoare. Reumatismul i-a deformat mâinile, podagra, ca să mă exprim aşa, i-a scos picioarele din circuit, stomacul nu mai primeşte nici o hrană gustoasă şi nu digeră decât hrişca aceea oribilă, rinichii nu vor să lase să treacă nici cel mai mic păhărel de votcă superioară, inima nu-i permite alergări în concurs, urechile nu aud cântecul privighetorilor şi murmurul izvoarelor, nasul nu deosebeşte mirosul unei pipe vechi de mirosul lăcrămioarei, ochii nu văd farmecul celei mai frumoase femei, iar dacă le-ar vedea, organismul şi aşa nu ar avea nimic de câştigat fiindcă este de mult ieşit la pensie… Totul e gândit frumos şi logic. Încetul cu încetul omul este izolat de treburile acestei lumi. Funcţionează corect numai creierul, care, fireşte, trebuie să se consoleze cu ceva. De obicei se consolează cu faptul că există şi un univers în care poţi exista foarte bine fără să te foloseşti de asemenea instrumente ca membrele, stomacul, organul olfactiv şi alte ustensile uşor deteriorabile. Aş spune, natura a fost foarte amabilă creând o trecere atât de lină de la viaţă la moarte. Bătrâneţea, cu toate deficienţele ei, este o binefacere pentru om.”
“Te înşeli profund. Nu e numai o chestiune de timp, ci şi de evoluţie a individului în timp. O chestiune a împlinirilor interioare şi exterioare. O chestiune a maturizării spirituale şi intelectuale. O chestiune a poziţiei în societate. Trecând de la abstract la concret, să luăm un exemplu. Un exemplu apropiat şi pe cât posibil verosimil. De pildă: eu. Nu mă simt câtuşi de puţin ramolit şi cred că aş putea fi mult mai util dacă nu ar exista această afecţiune a mâinii, această infirmitate. În al doilea rând, te înşeli considerând că omul trebuie izolat de viaţă, întrerupându-i treptat contactele cu ea. În acest caz, starea psihică are o influenţă mai puternică decât deficienţele fizice. Un insucces relativ mărunt creează uneori o totală inapetenţă pentru viaţă şi indiferenţă faţă de moarte. Trei zile de dureri de stomac în cazul unui om tânăr şi complet sănătos îl pot face să urască într-atât viaţa încât să-l ducă aproape de sinucidere. Dar eu am avut şi asemenea pacienţi care după amputarea ambelor mâini şi picioare nu au încetat nici o clipă să se intereseze de tot ce-i înconjoară.”
“Dar te-ai gândit vreodată că tot creierul nostru, sau mai exact, toată scoarţa cerebrală, în care sunt localizate autorităţile superioare ale sistemului, adică ale spiritului, este cea mai primejdioasă tumoare cu care divagaţia naturii ne-a umplut cutiile craniene? Dacă nu mă înşel acolo îşi are locul gândirea, adică lucrul cel mai inutil şi mai primejdios din lume. Cumpăneşte, stăpâne, cât de frumoasă ar fi viaţa dacă nu am gândi, îndeplinindu-ne cu smerenie funcţiile de nutriţie şi de reproducere pe care ni le-a rezervat natura. Cu cât am fi mai fericiţi dacă n-am repeta după Descartes: cogito, ergo sum, ci după primul imbecil întâlnit: Coito ergo sum. Logica naturii a fost deformată de gândirea noastră, pentru că în natură totul are o finalitate. În clipa în care a apărut însă în ea gândirea umană, ne-am convins că nu ştim la ce e bună gândirea. Dacă am fi rămas nişte animale de cavernă, ar fi fost evident că suntem doar una dintre formele de existenţă ale materiei, că într-un anumit număr de ani destinat vieţii noastre infecte avem ca misiune să consumăm o anumită cantitate de oxigen din aer, de apă din izvor, de produse vegetale şi animale, pentru a lăsa un anumit cuantum de acid carbonic, de excremente pitoresc iniţiate în ţărână şi în cele din urmă stârvul nostru. Totul e în ordine. Ne îndeplinim rolul în lanţul evoluţiei. Dar cei cu gândirea? Ce-i cu Iliada, cu Hamlet? Ce-i cu binomul lui Newton, cu teoria relativităţii şi cu cuantele Planck? De ce dracu-i nevoie de toate astea? Încotro ne duc ele? Gentleman and ladies, dacă-mi veţi spune, că datorită lor se dezvoltă civilizaţia şi că se impune o creştere proporţională a sporului natural al speciei Homo sapiens, atunci eu vă întreb dacă în planurile naturii-mumă era prevăzută îngrăşarea excesivă a pământului cu amintitele excremente şi hoituri? Asta poate deregla întreaga ordine a lucrurilor şi poate duce la catastrofe neprevăzute.”
“ Se-nţelege, problema anilor nu are importanţă în sine, nu e vorba de aspectul sexual. Ştii foarte bine că asta nu e întotdeauna în funcţie de vârstă. E vorba de altceva. De problema preocupărilor şi gusturilor. Acestea trebuie să fie mai mult sau mai puţin aceleaşi, ca să fii fericit cu o femeie şi să o faci fericită. Un bărbat nu poate săvârşi o greşeală mai mare decât căsătorindu-se cu o fată mai tânără cu peste zece ani decât el.”
August 8, 2017
Surprinzator roman. Iubesc poveștile despre medici, despre ceea ce înseamnă sacrificiul, abandonul și trăirile adevărate ale vieții. Toate aceste sentimente au o alta perspectiva prin ochii unui medic, te fascinează, te poarta pe tărâmuri de vis, te fac sa trăiești.
October 9, 2023
Cóż to jest za wspaniała powieść! Aż trudno mi uwierzyć, ze sięgnęłam po nią dopiero teraz, niesiona falą popularności netflixowej ekranizacji. Książka trzyma w napięciu od pierwszych stron, język jest rewelacyjny, a bohaterowie pełnokrwiści z całą paletą zalet i przywar. Fabuła prosta, ale trudno się oderwać od kolejnych stron. 5/5
December 17, 2022
I would normally rate it 2.5-maxinum 3 All the characters were even mother Theresa or Raskonikov and it was to classic for my age. But this secondary character Jemiol - the drunk- was great. As I was reading the book I could not understand how the same author could have created this great character and the other characters that were really predictable. So it is a 4, not for the story itself but for this one character.
November 6, 2023
Ja tam lubię takie książki
December 17, 2023
nie mam słów, to było cudowne
July 28, 2017
Extraordinara carte..Iar portretul profesorului pare sa iasa din tiparele cartii, atat de adevarat si de tulburator: "Acum il recunosteau, era asa cum fusese mai inainte. Mainile lui mari pareau ca acopera tot campul operator, pareau ca se balacesc in masa aceea alba si cenusie, o indeasa si o framanta. Era incredibil cum puteau sa atinga creierul cu atat usurinta si grija, incat aproape ca nici nu se simtea."
October 29, 2012
One of my favorites book. In specially the first volume.
Displaying 1 - 30 of 58 reviews