What do you think?
Rate this book
Viața e mai dreaptă decât moartea
Treizeci și una de povestiri înlănțuite, ce alcătuiesc un adevărat roman despre locuitorii orășelului Berd, aflat la granița dintre Armenia și Azerbaidjan, a căror viață e schimbată pentru totdeauna de războiul (cât se poate de real) abia încheiat (sau poate nu).
Aici, oamenii încă mai pun carne la garniţă, adună fructele, coc pâine și ţes covoare, dar viaţa fiecăruia se împarte în „înainte“ și „după“. Aproape fiecare dintre ei a pierdut pe cineva drag. Dar învață să trăiască mai departe și sunt încredinţaţi că, atâta timp cât mai ai un strop de putere, trebuie să-i ajuţi pe cei aflaţi în impas. Uneori, chiar pe un inamic. Astăzi, orașul e același – cu ninsori în februarie și aromă de miere pe câmpurile din împrejurimi în septembrie, cu bătrâni buni la suflet și încăpăţânaţi. Numai viaţa e altfel.
Aici, oamenii încă mai pun carne la garniţă, adună fructele, coc pâine și ţes covoare, dar viaţa fiecăruia se împarte în „înainte“ și „după“. Aproape fiecare dintre ei a pierdut pe cineva drag. Dar învață să trăiască mai departe și sunt încredinţaţi că, atâta timp cât mai ai un strop de putere, trebuie să-i ajuţi pe cei aflaţi în impas. Uneori, chiar pe un inamic. Astăzi, orașul e același – cu ninsori în februarie și aromă de miere pe câmpurile din împrejurimi în septembrie, cu bătrâni buni la suflet și încăpăţânaţi. Numai viaţa e altfel.
264 pages, Paperback
First published March 22, 2018
165 people are currently reading
4290 people want to read
About the author
Narine Abgaryan
44 books970 followersНаринэ Абгарян
Նարինե Յուրիի Աբգարյան
Narine Yuryevna Abgaryan (Наринэ Абгарян) is a Russian writer of Armenian origin, a blogger. Graduated from Yerevan State Linguistic University V. Ya. Bryusova, since 1993 lives in Moscow. She became known after the publication of the autobiographical book "Manyunya" (2010). With this book, she became a laureate of the Russian National Literary Prize "Manuscript of the Year" in the nomination "Language". Entered the long list of nominees for the 2011 Big Book Award.
Նարինե Յուրիի Աբգարյան
Narine Yuryevna Abgaryan (Наринэ Абгарян) is a Russian writer of Armenian origin, a blogger. Graduated from Yerevan State Linguistic University V. Ya. Bryusova, since 1993 lives in Moscow. She became known after the publication of the autobiographical book "Manyunya" (2010). With this book, she became a laureate of the Russian National Literary Prize "Manuscript of the Year" in the nomination "Language". Entered the long list of nominees for the 2011 Big Book Award.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 263 reviews
October 27, 2024
Încă un "hit" pentru mine din partea lui Narine Abgarian! Nu știu ce pune femeia asta în cărțile ei, dar sunt minunate. Chiar și atunci când sunt teribil de triste. Pentru că indiferent cât de triste sunt poveștile berdenilor din acest volum, există mereu o rază de lumină care pare că nu se va stinge niciodată. E un lucru atât de mare, să poți reda urâțenia absolută a războiului fără a știrbi din frumusețea, perfectă prin imperfecțiunea ei, a vieții de zi cu zi a unor săteni și a legăturilor durabile dintre aceștia. Narine ne învață o lecție extrem de importantă: nicio viață nu este prea măruntă și nicio viață nu este pe atât de simplă pe cât pare la prima vedere. Fiecare viață este un miracol care trebuie sărbătorit cum trebuie! Iar berdenii lui Narine știu să facă asta! Pur și simplu minunat! Am stat cu lacrimile în gât la aproape fiecare povestire și am oscilat constant între zâmbete și tremurături de buze. Oficial, Abgarian a intrat pe lista autorilor mei preferați!
April 13, 2025
Dureroasă prin simplitatea relatării modului în care oamenii din Berd fac față durerii și pierderii celor dragi într-un război fără sens și fără sfârșit. Fiecare poveste unește orașul într-o singură familie, cea a suferinței. Războiul la care face referire cartea este mult mai cumplit, durează de 30 de ani și este consecința nebunie sovietice, care pentru aș impune dominația a creat regiunea Nagorno-Karabakh pe teritoriul azer, dar a cărei populație este majoritar armeana.
October 3, 2018
Не се подлъгвайте по красивата корица - тази книга е красива като дантелата по нощниците на еврейските момиченца, които азерите отвеждат на разстрел. Или на бродерията по възглавниците на чердак, който всеки момент ще бъде бомбандиран от азерите. Или като застиналата красота на арменска вдовица, която е погребала цялото си семейство. Няма нищо безобидно зад тези извити клонки. Има напомняне, има светлина през облаците на гъстите мъгли на Берд. Мъглите обаче няма да се вдигнат.
Мислех си в началото :"Алексиевич. Улицкая. Гинзбург." Не, гласът си е на Абгарян, стилът си е нейния, сладкодумна арменка, която разказва през сълзи и книгата идва навреме, преди да сме заринали цялото си минало в розовите пясъци на "я другой такой страны не знаю, где так вольно дышет человек."
Добре. Много добре.
Мислех си в началото :"Алексиевич. Улицкая. Гинзбург." Не, гласът си е на Абгарян, стилът си е нейния, сладкодумна арменка, която разказва през сълзи и книгата идва навреме, преди да сме заринали цялото си минало в розовите пясъци на "я другой такой страны не знаю, где так вольно дышет человек."
Добре. Много добре.
July 18, 2025
5★
“ ‘Look after the girls,’ his father said curtly and walked out without waiting for him to respond. That’s how Tsatur remembered him: standing in the doorway, stooping a little – even though he knew that his head did not reach the top of the doorframe, he still bent it slightly when he walked out the door. It was as if he shrank a little every time he left home.”
Armenia and Azerbaijan are places so far from my experience that I wondered how I would feel about these stories. No need to wonder – they are excellent. The setting and communities are nothing like my own, but families and relationships are the same underneath.
Although each story stands alone, they are all connected in intriguing ways. Tsatur, the boy whose father directed him to look after the girls, is also a young man, an adult, an older man, or a relative in some of the other stories. This exact scene is replayed in one of them, but it’s being seen from a different point of view.
Be warned – they are grim. People risk their lives regularly.
“He had volunteered to drive old Maro’s daughter-in-law to visit her mother because he knew every inch of the road over the mountain pass. Driving there required a lot of skill--you had to keep changing your speed to make sure the snipers didn’t have enough time to take aim.”
In another story, we learn what life is like at home.
“The moon glided over the sky, casting its pale radiance. Karen was relieved to observe a hazy nimbus around it; it presaged a milky-white impenetrable fog that would settle in the morning, giving the villagers a chance to gather their harvest. They could only work in the dead of night or during thick fog because on clear days, they made easy targets for the sharpshooters from the other side of the border.”
Characters appear in different stories at different ages, and we discover that a mother in one story was the young granddaughter in another. Because the names are so unfamiliar to me, I had a little trouble remembering which story I’d met them in. But I cared enough to go back and find them and was well rewarded for taking the trouble.
I liked these people. I liked that they celebrated birthdays and events in spite of what was all around them. There is some beauty.
“Having rumbled with thunder, the sky wiped off the clouds and, by midday, sparkled with a freshly washed blue.”
There is dark humour.
“‘…you’d better make sure that I don’t get struck by lightning – lightning is a fickle thing, it will hit anything made of metal, and I’ve got so much metal inside me that if you dig all of it out, there’s enough for a good plough.’”
Some stories are shockingly matter-of-fact about the randomness of casualties. In this one, Tsatur is an adult, discussing a funeral with two small caskets, but only one is open. I will put it under a spoiler.
The circumstances of the funeral Tsatur is asking about are actually told in another story, where we see the casualties directly.
The author includes personal information here: “In Lieu of an Epilogue” She says how hard it is to write, and that it can’t be erased from her memory. She says one story is about her sister, Sona.
“She said that it was not her story at all. Rather, she said, it was a story of a war that we had the misfortune of experiencing. And one must absolutely write about it, in hopes that . . . – and here my sister halted midsentence.
‘In hopes that what?’ I asked her.
‘In hopes that all the broken embraces will be restored,’ she answered hesitantly.
To write about a war means almost destroying any hope within yourself. Like staring death in the face while trying not to avert your eyes. Because if you do, you will have betrayed your own self.
I tried my best. I am not sure that I have succeeded.
My family recently experienced an immense joy – my sister finally had a baby boy. The broken embrace was restored, and Tata’s [her grandmother’s] words attained their true meaning.
Life is fairer than death, and that’s what encapsulates its unbreakable truth.
It is necessary to believe this in order to go on living.”
Superb.
My only issue is the very American word ‘Mom’ being frequently used as a form of address as well as a reference to someone’s mother. If ‘Tata’ can be easily understood as grandmother, surely there’s a colloquial Armenian term. If not, ‘Mama’ is pretty universal to anyone reading this translation.
Thanks to #NetGalley and Plough Publishing for a copy of #ToGoOnLiving for review.
“ ‘Look after the girls,’ his father said curtly and walked out without waiting for him to respond. That’s how Tsatur remembered him: standing in the doorway, stooping a little – even though he knew that his head did not reach the top of the doorframe, he still bent it slightly when he walked out the door. It was as if he shrank a little every time he left home.”
Armenia and Azerbaijan are places so far from my experience that I wondered how I would feel about these stories. No need to wonder – they are excellent. The setting and communities are nothing like my own, but families and relationships are the same underneath.
Although each story stands alone, they are all connected in intriguing ways. Tsatur, the boy whose father directed him to look after the girls, is also a young man, an adult, an older man, or a relative in some of the other stories. This exact scene is replayed in one of them, but it’s being seen from a different point of view.
Be warned – they are grim. People risk their lives regularly.
“He had volunteered to drive old Maro’s daughter-in-law to visit her mother because he knew every inch of the road over the mountain pass. Driving there required a lot of skill--you had to keep changing your speed to make sure the snipers didn’t have enough time to take aim.”
In another story, we learn what life is like at home.
“The moon glided over the sky, casting its pale radiance. Karen was relieved to observe a hazy nimbus around it; it presaged a milky-white impenetrable fog that would settle in the morning, giving the villagers a chance to gather their harvest. They could only work in the dead of night or during thick fog because on clear days, they made easy targets for the sharpshooters from the other side of the border.”
Characters appear in different stories at different ages, and we discover that a mother in one story was the young granddaughter in another. Because the names are so unfamiliar to me, I had a little trouble remembering which story I’d met them in. But I cared enough to go back and find them and was well rewarded for taking the trouble.
I liked these people. I liked that they celebrated birthdays and events in spite of what was all around them. There is some beauty.
“Having rumbled with thunder, the sky wiped off the clouds and, by midday, sparkled with a freshly washed blue.”
There is dark humour.
“‘…you’d better make sure that I don’t get struck by lightning – lightning is a fickle thing, it will hit anything made of metal, and I’ve got so much metal inside me that if you dig all of it out, there’s enough for a good plough.’”
Some stories are shockingly matter-of-fact about the randomness of casualties. In this one, Tsatur is an adult, discussing a funeral with two small caskets, but only one is open. I will put it under a spoiler.
The circumstances of the funeral Tsatur is asking about are actually told in another story, where we see the casualties directly.
The author includes personal information here: “In Lieu of an Epilogue” She says how hard it is to write, and that it can’t be erased from her memory. She says one story is about her sister, Sona.
“She said that it was not her story at all. Rather, she said, it was a story of a war that we had the misfortune of experiencing. And one must absolutely write about it, in hopes that . . . – and here my sister halted midsentence.
‘In hopes that what?’ I asked her.
‘In hopes that all the broken embraces will be restored,’ she answered hesitantly.
To write about a war means almost destroying any hope within yourself. Like staring death in the face while trying not to avert your eyes. Because if you do, you will have betrayed your own self.
I tried my best. I am not sure that I have succeeded.
My family recently experienced an immense joy – my sister finally had a baby boy. The broken embrace was restored, and Tata’s [her grandmother’s] words attained their true meaning.
Life is fairer than death, and that’s what encapsulates its unbreakable truth.
It is necessary to believe this in order to go on living.”
Superb.
My only issue is the very American word ‘Mom’ being frequently used as a form of address as well as a reference to someone’s mother. If ‘Tata’ can be easily understood as grandmother, surely there’s a colloquial Armenian term. If not, ‘Mama’ is pretty universal to anyone reading this translation.
Thanks to #NetGalley and Plough Publishing for a copy of #ToGoOnLiving for review.
October 31, 2024
Volumul cuprinde treizeci și una de povestiri intense, despre viață. Bine legate între ele, alcătuiesc un roman cu personaje plonjând dintr-o poveste în alta.
Majoritatea personajelor ascund moartea, dramele și traumele înfiorătoare provocate de istorie și trăite de ceilalți membri din familie.
Cei care rămân în urma lor trebuie să-și continue viața cu această durere. Sunt familii profund îndurerate ce încearcă să-și mascheze suferința și să ducă traiul așa cum pot.
Personajele lui N.A. nu se vaită, nu se plâng, doar câte o emoție puternică mai răzbate și dezvăluie prin ce traume au trecut.
Cartea are noroc de o traducere remarcabilă semnată de Luana Schidu, care a tradus de altfel și celalalte cărți ale autoarei apărute în limba română.
Majoritatea personajelor ascund moartea, dramele și traumele înfiorătoare provocate de istorie și trăite de ceilalți membri din familie.
Cei care rămân în urma lor trebuie să-și continue viața cu această durere. Sunt familii profund îndurerate ce încearcă să-și mascheze suferința și să ducă traiul așa cum pot.
Personajele lui N.A. nu se vaită, nu se plâng, doar câte o emoție puternică mai răzbate și dezvăluie prin ce traume au trecut.
Cartea are noroc de o traducere remarcabilă semnată de Luana Schidu, care a tradus de altfel și celalalte cărți ale autoarei apărute în limba română.
October 21, 2024
Cartea asta trebuie citită într-o singură sesiune, nu de alta, dar altfel te vei e însoți de tristețe și melancolie pe parcursul mai multor zile. Narine Abgarian scrie aceste povești cu o frumusețe sfâșietoare, te face să te întrebi cum de este posibil acest lucru.
Abgarian face un fel de recensământ al nefericirii din Berdul natal. Prin fața ochilor ne trec tot felul de persoane, oameni simpli, care au în comun războiul cu tot ceea ce înseamnă el: cruzime gratuită, răpiri, mutilări, foamete și mai ales moarte. Da, moartea unui seamăn drag, a unei rude, asta au în comun locuitorii din Berd și mai au ceva: supraviețuirea. Fiecare își crează un mecanism prin care să facă față războiului și morții, care de acum fac parte din viața de zi cu zi, și pe toate acestea Narine Abgarian le descrie cu un scris poetic și cu o vibrație lirică incredibilă.
Abgarian face un fel de recensământ al nefericirii din Berdul natal. Prin fața ochilor ne trec tot felul de persoane, oameni simpli, care au în comun războiul cu tot ceea ce înseamnă el: cruzime gratuită, răpiri, mutilări, foamete și mai ales moarte. Da, moartea unui seamăn drag, a unei rude, asta au în comun locuitorii din Berd și mai au ceva: supraviețuirea. Fiecare își crează un mecanism prin care să facă față războiului și morții, care de acum fac parte din viața de zi cu zi, și pe toate acestea Narine Abgarian le descrie cu un scris poetic și cu o vibrație lirică incredibilă.
October 26, 2024
O carte care se citește cu nod în gât, cu lacrimi în ochi și cu durere în suflet. Cuprinde 31 de povestiri care se înlănțuiesc și se întrepătrund, formând un adevărat roman ce ne spune povestea locuitorilor orășelului Berd, aflat la granița dintre Armenia și Azerbaidjan, a căror viață este schimbată pentru totdeauna de cursul războiului.
Purtând în suflete încă vii și sângerânde rănile războiului, Narine Abgarian îi dă fiecărui personaj glas pentru a își spune durerea, dar mai ales își spune ea durerea propriei familii, cu speranța că ar putea să refacă îmbrățișările rupte.
Este o carte care pulsează de durere, am luat pauză după aproape fiecare povestire și am tras aer adânc în piept, apoi am continuat să citesc și să mângâi paginile, care pe alocuri sângerează, pe alocuri sunt cicatrizate.
Nu știu cât de dreaptă este viața acestor oameni care au pierdut atât de mult și care continuă să meargă mai departe, chiar dacă ei au rămas blocați într-un trecut în care toți trăiesc și sunt împreună. Poate că viața este la fel de nedreaptă ca și moartea: nu le pasă deloc cine pleacă și cine rămâne în urmă. Ele își continuă cursul, mână în mână!
Pe alocuri, am putut să și zâmbesc, pentru că autoarea are darul de a aduce și un strop de speranță în suflet!
Purtând în suflete încă vii și sângerânde rănile războiului, Narine Abgarian îi dă fiecărui personaj glas pentru a își spune durerea, dar mai ales își spune ea durerea propriei familii, cu speranța că ar putea să refacă îmbrățișările rupte.
Este o carte care pulsează de durere, am luat pauză după aproape fiecare povestire și am tras aer adânc în piept, apoi am continuat să citesc și să mângâi paginile, care pe alocuri sângerează, pe alocuri sunt cicatrizate.
Nu știu cât de dreaptă este viața acestor oameni care au pierdut atât de mult și care continuă să meargă mai departe, chiar dacă ei au rămas blocați într-un trecut în care toți trăiesc și sunt împreună. Poate că viața este la fel de nedreaptă ca și moartea: nu le pasă deloc cine pleacă și cine rămâne în urmă. Ele își continuă cursul, mână în mână!
Pe alocuri, am putut să și zâmbesc, pentru că autoarea are darul de a aduce și un strop de speranță în suflet!
May 6, 2025
Nu se poate să nu înțelegi măcar un pic mai bine viața după ce citești ceva scris de Narine Abgarian.
January 17, 2019
Откровено - нямам думи за силата на тази книга, за силата на повествованието на Нарине Абгарян. Книгата е за войната, но войната не се усеща, усеща единствено загубата. Мрачна, тъжна, траурна книга, но хубава. Изящен, брилянтен език, невероятни образи и описания. Не искам да звучи перверзно, но единственият смисъл на войната е да се родят такива прекрасни книги, защото инак не виждам как нечие въображение може да съшие такива истории, защото по-добър сценарист от живота няма. Най-запомнящият се разказ за мен е за майката и сина, майката, която постоянно вика сина си - да се прибере да яде, да не играе до късно навън; майката, която със сигурност е викала сина си, когато стените на къщата й се срутват върху нея, след паднал снаряд, а сина й, с каруцата, бавно изкачва хълма; боклукчията, който всяка сутрин буди селото с камиона си, защото не обича тишата, не иска да разговаря със съвестта си.
Брилянтна от първата до последната дума.
Уикенда ще си напиша ревюто, изключително много ми хареса!
Брилянтна от първата до последната дума.
Уикенда ще си напиша ревюто, изключително много ми хареса!
October 27, 2024
How can I write about the most painful book I have ever read without feeling that my soul is torn to pieces? I've read many books that were painful - memoirs, stories of war, loss, unimaginable tragedy - but the way Narine Abgarian writes makes these tales incredibly heartbreaking.
These 31 stories make up an entire world of loss - but in the end also of hope. But to get to that hope, I went through an entire universe of pain. I don't know how she could write them, where she found the courage and the power to put pen to paper, but I'm grateful that it exists. Many of us live in a bubble where war is merely a distant reality that we barely think about. Five minutes on the news that make us feel sorry, in a distant way, about the people who go through that reality, but we move on, we barely think about those people as people who live and love and lose their loved ones. We like to think of ourselves as empathetic and yet we focus on the most visible conflicts, those that are significant at a geopolitical level, and forget about all the others.
Abgarian's stories are set in her native Berd, a town in Armenia that has lived through more than 35 years of conflict, a conflict no one really talks about, because why should we care about an area that doesn't have oil or Jewish people? But this conflict has shaped myriads of lives in unimaginable ways and taken many others.
This book is not about war, but about the lives war has shaped. Abgarian does not talk about the political implications or about the larger historical context, but focuses on experiences at a very intimate, micro level - on the lives of the tailor, the undertaker, the driver, the housewives, the nurses, the refugees, the mothers and fathers and grandparents, the wives and husbands, the children. Each of these 31 stories is connected to the others until one can draw a big interconnected family tree where ties are defined by loss. There are love stories here, of incredible tenderness. There are stories about community, about helping each other and forgiveness. There's humor woven in together with the pain, and a a delicate balance between light and dark that leads to slivers of hope in an otherwise hopeless situation.
A collective tragedy, but also a very personal one, depicted with Abgarian's signature lyricism that makes each character feel life family. You'd think that she cannot possibly build memorable, relatable characters in just a few pages of a story, and yet this intricate network of relationships and her attention to detail make this a reality. Mainanț Țatur, Atanes, Kolinanț, Armenuș, Anna, Arto are all real people to me, and Berd is a real place, with its centuries-old traditions, its colors and its dishes that have the power to comfort and heal.
This book is a very compassionate portrayal of human strength in the face of overwhelming tragedy and it broke me more than any other book ever did.
These 31 stories make up an entire world of loss - but in the end also of hope. But to get to that hope, I went through an entire universe of pain. I don't know how she could write them, where she found the courage and the power to put pen to paper, but I'm grateful that it exists. Many of us live in a bubble where war is merely a distant reality that we barely think about. Five minutes on the news that make us feel sorry, in a distant way, about the people who go through that reality, but we move on, we barely think about those people as people who live and love and lose their loved ones. We like to think of ourselves as empathetic and yet we focus on the most visible conflicts, those that are significant at a geopolitical level, and forget about all the others.
Abgarian's stories are set in her native Berd, a town in Armenia that has lived through more than 35 years of conflict, a conflict no one really talks about, because why should we care about an area that doesn't have oil or Jewish people? But this conflict has shaped myriads of lives in unimaginable ways and taken many others.
This book is not about war, but about the lives war has shaped. Abgarian does not talk about the political implications or about the larger historical context, but focuses on experiences at a very intimate, micro level - on the lives of the tailor, the undertaker, the driver, the housewives, the nurses, the refugees, the mothers and fathers and grandparents, the wives and husbands, the children. Each of these 31 stories is connected to the others until one can draw a big interconnected family tree where ties are defined by loss. There are love stories here, of incredible tenderness. There are stories about community, about helping each other and forgiveness. There's humor woven in together with the pain, and a a delicate balance between light and dark that leads to slivers of hope in an otherwise hopeless situation.
A collective tragedy, but also a very personal one, depicted with Abgarian's signature lyricism that makes each character feel life family. You'd think that she cannot possibly build memorable, relatable characters in just a few pages of a story, and yet this intricate network of relationships and her attention to detail make this a reality. Mainanț Țatur, Atanes, Kolinanț, Armenuș, Anna, Arto are all real people to me, and Berd is a real place, with its centuries-old traditions, its colors and its dishes that have the power to comfort and heal.
This book is a very compassionate portrayal of human strength in the face of overwhelming tragedy and it broke me more than any other book ever did.
April 20, 2025
*Many thanks to NetGalley for providing me an E-Arc in exchange for an honest review!*
4.25 Stars!
Saying I was heartbroken by most of these short stories doesn’t even begin to cover it.
To Go on Living isn’t a war story in the traditional sense — it’s about the quiet, everyday lives left in war’s wake. Across 31 interconnected vignettes, the author zooms in on ordinary people—fathers, nurses, spouses, —each shaped by loss. There’s tenderness here, unexpected humor, and a fragile thread of hope woven through the darkness.
This was my first time reading a book by this author, and I was deeply impressed and genuinely moved by the entire novel.
4.25 Stars!
Saying I was heartbroken by most of these short stories doesn’t even begin to cover it.
To Go on Living isn’t a war story in the traditional sense — it’s about the quiet, everyday lives left in war’s wake. Across 31 interconnected vignettes, the author zooms in on ordinary people—fathers, nurses, spouses, —each shaped by loss. There’s tenderness here, unexpected humor, and a fragile thread of hope woven through the darkness.
This was my first time reading a book by this author, and I was deeply impressed and genuinely moved by the entire novel.
September 16, 2018
Кому бе нужно да се пише толкова тежка книга, изпълнена с премного мъка и тъга? Всяка глава с различни герои и все с нещастни съдби. Заболя ме главата да им следя имената, тегобите и премеждията.
Ако авторката бе съкратила наполовина героите и се бе съсредоточила да развие повече няколко конкретни съдби и да ги заплете отново по нейния си начин, вместо да бълва още и още нови имена и събития, книгата щеше да ми допадне много повече. Имаше много емоционални моменти, но някак станах разногледа и тая мъка ми дойде наистина твърде, твърде в повече.
Разбирам, че идеята е да се пише за войната, за смисъла да се живее нататък и т.н., НО ВСИЧКО това можеше да бъде разказано и осмислено много по-удачно. Дори главата, посветена на малката сестра на писателката, нито послеслова успяха да ме впечатлят.
В настоящия си вид книгата ми прилича на детска драсканица със шарени тебешири по асфалта - виждаш идеята, обаче не ти харесва как е пресъздадена. Давам с една звездичка повече от "Манюня" заради онези думи, които все пак ме докоснаха, но Абгарян почва да ме отегчава с всяка следваща книга... Много жалко...
Ако авторката бе съкратила наполовина героите и се бе съсредоточила да развие повече няколко конкретни съдби и да ги заплете отново по нейния си начин, вместо да бълва още и още нови имена и събития, книгата щеше да ми допадне много повече. Имаше много емоционални моменти, но някак станах разногледа и тая мъка ми дойде наистина твърде, твърде в повече.
Разбирам, че идеята е да се пише за войната, за смисъла да се живее нататък и т.н., НО ВСИЧКО това можеше да бъде разказано и осмислено много по-удачно. Дори главата, посветена на малката сестра на писателката, нито послеслова успяха да ме впечатлят.
В настоящия си вид книгата ми прилича на детска драсканица със шарени тебешири по асфалта - виждаш идеята, обаче не ти харесва как е пресъздадена. Давам с една звездичка повече от "Манюня" заради онези думи, които все пак ме докоснаха, но Абгарян почва да ме отегчава с всяка следваща книга... Много жалко...
November 4, 2024
✒️O carte cu o copertă superbă, un titlu fascinant și o poveste cu adevărat tristă. În această nouă carte, Narine Abgarian ne înfățișează Berdul, orașul ei natal, măcinat de război și suferință.
📚Cartea este structurată în 31 de capitole ce reprezintă povestiri de sine stătătoare. Avem în prim plan câte un personaj, cu un destin tragic despre care ni se spune o istorioară: cum de a ajuns în situația actuală. Poveștile se leagă între ele construind astfel un roman complex. Cine nu este atras de genul povestirilor scurte, va simți probabil că nu e suficient de bine dezvoltat fiecare personaj și că poate povestea-i se oprește brusc.
📚Eu am considerat această variantă una de succes și foarte potrivită cu tipul de informații oferite. Am simțit nevoia să fac pauze dese. După câteva capitole, mintea mea refuza să se mai concentreze. Mă opream atunci când mintea mea începea să fie foarte prinsă în pânză lipicioasă țesută de imaginile pe care le creeaza cuvintele lui Narine; când începeam să îmi imaginez oameni mutilați, obuze căzând din cer, case explodând și oameni alergând panicați.
📚Lucrul uimitor pe care îl aduce autoarea în cărțile ei este faptul că oamenii merg înainte. Au o capacitate fantastică de adaptare, de acceptare. ceea ce poate fi pe de o parte de admirat, pe de cealaltă de condamnat.
”O să-mi cresc fetele și o să le mărit. Și-apoi o să am grijă de nepoți. Dacă dă Dumnezeu, o să fie mulți. Am în mine atâta iubire, că ajunge pentru toți.”
”Bărbații nu respiră, ci doar se joacă. Și cu viața se poartă fără grijă: n-o trăiesc, ci o ard.”
“În ciuda singurătății sale îndelungi și moorâte, Vardanuș se temea de moarte și își dorea existe cât se poate mai mult, de aceea întorcea ceasul, convinsă că viața continuă atâta vreme cât cineva îi măsoară curgerea.”
📚M-a atras din momentul în care a apărut și am cumparat-o imediat fără să caut mai multe informații. Nu mă așteptam ca fiecare poveste să fie dramatică. Personal nu am reușit să văd speranța în paginile încărcate de lacrimi. Cred că autoarea a vrut să spună povestea cât mai reală a unei comunități greu încercate. Astfel atenția mea a fost îndreptată acolo. I-am dat 4 stele tocmai pentru această senzație, pentru că în mintea mea, nu am putut da punctaj maxim unei povești atât de triste (nu știu dacă e corect sau nu, asta am simțit). De asemenea, legăturile dintre personaje, gradele de rudenie și numele mi-au dat puțin bătăi de cap, lucru ce mi s-a întâmplat și în ”Din cer au căzut trei mere”.
📚Cartea este structurată în 31 de capitole ce reprezintă povestiri de sine stătătoare. Avem în prim plan câte un personaj, cu un destin tragic despre care ni se spune o istorioară: cum de a ajuns în situația actuală. Poveștile se leagă între ele construind astfel un roman complex. Cine nu este atras de genul povestirilor scurte, va simți probabil că nu e suficient de bine dezvoltat fiecare personaj și că poate povestea-i se oprește brusc.
📚Eu am considerat această variantă una de succes și foarte potrivită cu tipul de informații oferite. Am simțit nevoia să fac pauze dese. După câteva capitole, mintea mea refuza să se mai concentreze. Mă opream atunci când mintea mea începea să fie foarte prinsă în pânză lipicioasă țesută de imaginile pe care le creeaza cuvintele lui Narine; când începeam să îmi imaginez oameni mutilați, obuze căzând din cer, case explodând și oameni alergând panicați.
📚Lucrul uimitor pe care îl aduce autoarea în cărțile ei este faptul că oamenii merg înainte. Au o capacitate fantastică de adaptare, de acceptare. ceea ce poate fi pe de o parte de admirat, pe de cealaltă de condamnat.
”O să-mi cresc fetele și o să le mărit. Și-apoi o să am grijă de nepoți. Dacă dă Dumnezeu, o să fie mulți. Am în mine atâta iubire, că ajunge pentru toți.”
”Bărbații nu respiră, ci doar se joacă. Și cu viața se poartă fără grijă: n-o trăiesc, ci o ard.”
“În ciuda singurătății sale îndelungi și moorâte, Vardanuș se temea de moarte și își dorea existe cât se poate mai mult, de aceea întorcea ceasul, convinsă că viața continuă atâta vreme cât cineva îi măsoară curgerea.”
📚M-a atras din momentul în care a apărut și am cumparat-o imediat fără să caut mai multe informații. Nu mă așteptam ca fiecare poveste să fie dramatică. Personal nu am reușit să văd speranța în paginile încărcate de lacrimi. Cred că autoarea a vrut să spună povestea cât mai reală a unei comunități greu încercate. Astfel atenția mea a fost îndreptată acolo. I-am dat 4 stele tocmai pentru această senzație, pentru că în mintea mea, nu am putut da punctaj maxim unei povești atât de triste (nu știu dacă e corect sau nu, asta am simțit). De asemenea, legăturile dintre personaje, gradele de rudenie și numele mi-au dat puțin bătăi de cap, lucru ce mi s-a întâmplat și în ”Din cer au căzut trei mere”.
April 14, 2025
"„Viaţa e prea scurtă ca să ții minte necazurile"...„Dǎ la o parte ce nu contează şi trăieşte fără să priveşti în urmă."" - p. 177
"Viața e mai dreaptă decât moartea, tocmai ǎsta e adevărul ei indestructibil. În asta trebuie neapărat să credem ca să trăim mai departe." - p. 260
"Viața e mai dreaptă decât moartea, tocmai ǎsta e adevărul ei indestructibil. În asta trebuie neapărat să credem ca să trăim mai departe." - p. 260
October 30, 2024
…as vrea să fie veșnic vară. Sa merg pe ulițe și să adun, ca pe niște flori de mușețel, zâmbetele oamenilor. În fiecare zâmbet e soare. Mănunchiuri de soare. Nimeni nu se zgârcește, toți le dăruiesc. Eu nu plâng, le adun. Nu mi-e greu, pot!
If humans were magicians, for sure Narine Abgaryan is one of them. My Best read of 2024, although the year is not yet completed. Naturally I am glad to say that I am singularly certain that nothing else will remove this feeling. Guess I have been waiting for this book and for this moment, although the pages I have just finished reading seem properly grave and grim. Somehow I still rejoice.
If humans were magicians, for sure Narine Abgaryan is one of them. My Best read of 2024, although the year is not yet completed. Naturally I am glad to say that I am singularly certain that nothing else will remove this feeling. Guess I have been waiting for this book and for this moment, although the pages I have just finished reading seem properly grave and grim. Somehow I still rejoice.
December 18, 2024
I received a free copy of, To go On Living, by Narine Abgaryan, from the publisher and Netgalley in exchange for an honest review. This book has stories about war and hope. Narine grew up in Armenia, at a very difficult time. This was a good read.
Read
October 11, 2018Нарине Абгарян - "Да живееш нататък", изд. "Лабиринт" 2018, прев. Емилия Л. Масларова
Приключих с "Да живееш нататък".
Само че не съм сигурна дали тя е приключила с мен.
Както може би съм споменавала и преди, след "Три ябълки паднаха от небето" чаках всяка следваща книга на Нарине Абгарян с нетърпение. И винаги чакането си струваше. Дори за "Хората, които са винаги с мен", която дори сега си остава за мен нейната най-тежка и трудна за четене книга.
Със същото нетърпение чаках и тази. Затова навярно е странно, че се каних близо месец и половина, преди да започна да я чета.
Най-сетне я прочетох.
И ако сега пиша това дълго "предисловие", то е защото всъщност не съм сигурна как се пише за такава книга. Как се пише за книга, в чиито първи трийсет - а вероятно и повече - страници има толкова смърт? Как се пише за книга, в която войната е "разказана" чрез кратки, всекидневни, обикновени, човешки - във всеки смисъл на думата - истории? Истории, които понякога започват съвсем обикновено, или дори ясно и светло, а от един момент нататък се давят - давят и теб - в мъка.
И все пак, и все пак...
Абгарян няма да е Абгарян, ако не позволи някъде в историята да се прокрадне и слънчев лъч - бил той истински или под формата на детски смях, разцъфнало дърво или парче сладкиш, което разчупваш и сякаш вкусваш лъчите на слънцето. И точно както жителите на Берд въпреки всичко живеят нататък, така и ти четеш нататък - защото знаеш, че всичко, дори злото, болката и войната, все някога свършва.
Никога не съм обичала "истории с поука". Никога не съм я търсила нарочно. Но някои неща от историите в тази книга на Нарине Абгарян просто остават, загнездват се в ума - а може би някои от тях сме знаели, или сме подозирали, но не сме можели да ги изкажем. Че Задушниците са за много повече за живите, отколкото за мъртвите. Че понякога с една дребна вещ, с един залък хляб, с една плетена шапка с помпон цял живот се опитваме да изкупим вината си - истинска или самоналожена - за това, че някога сме пропуснали да зарадваме, нахраним или стоплим някого. Че понякога лъчите в слънцето могат да се съберат в едно парче златист арменски сладкиш, и макар никога да не си вкусвал слънцето, да усетиш, когато отхапеш, че на вкус то трябва да е точно такова....
А хората... Тези хора говорят помежду си така, както в моето детство разговаряха помежду си баба ми и нейните връстнички. С онзи тон и с онези думи, които те карат да вярваш, че все още някъде в този свят е останала доброта. Към всички. Дори когато "гълчат", дори когато са уж сърдити, тя пак се усеща. И топли.
Много от тези разкази накараха сърцето ми да се свие от мъка. Но някои от тях ме караха и да се усмихвам. Защото тези разкази са истории от живота и за живота. А той е тъкмо такъв - ту непоносимо тежък, то сносен, ту тъжен, ту радостен. Шарен. И просто трябва да го живееш.
"Животът има смисъл, само когото имаш за кого да живееш". Така завършва един от разказите. А аз бих добавила: не само "за кого", а и "за какво". И понякога нещо съвсем малко е нужно, за да ни накара да продължим. Да живеем нататък.
Приключих с "Да живееш нататък".
Само че не съм сигурна дали тя е приключила с мен.
Както може би съм споменавала и преди, след "Три ябълки паднаха от небето" чаках всяка следваща книга на Нарине Абгарян с нетърпение. И винаги чакането си струваше. Дори за "Хората, които са винаги с мен", която дори сега си остава за мен нейната най-тежка и трудна за четене книга.
Със същото нетърпение чаках и тази. Затова навярно е странно, че се каних близо месец и половина, преди да започна да я чета.
Най-сетне я прочетох.
И ако сега пиша това дълго "предисловие", то е защото всъщност не съм сигурна как се пише за такава книга. Как се пише за книга, в чиито първи трийсет - а вероятно и повече - страници има толкова смърт? Как се пише за книга, в която войната е "разказана" чрез кратки, всекидневни, обикновени, човешки - във всеки смисъл на думата - истории? Истории, които понякога започват съвсем обикновено, или дори ясно и светло, а от един момент нататък се давят - давят и теб - в мъка.
И все пак, и все пак...
Абгарян няма да е Абгарян, ако не позволи някъде в историята да се прокрадне и слънчев лъч - бил той истински или под формата на детски смях, разцъфнало дърво или парче сладкиш, което разчупваш и сякаш вкусваш лъчите на слънцето. И точно както жителите на Берд въпреки всичко живеят нататък, така и ти четеш нататък - защото знаеш, че всичко, дори злото, болката и войната, все някога свършва.
Никога не съм обичала "истории с поука". Никога не съм я търсила нарочно. Но някои неща от историите в тази книга на Нарине Абгарян просто остават, загнездват се в ума - а може би някои от тях сме знаели, или сме подозирали, но не сме можели да ги изкажем. Че Задушниците са за много повече за живите, отколкото за мъртвите. Че понякога с една дребна вещ, с един залък хляб, с една плетена шапка с помпон цял живот се опитваме да изкупим вината си - истинска или самоналожена - за това, че някога сме пропуснали да зарадваме, нахраним или стоплим някого. Че понякога лъчите в слънцето могат да се съберат в едно парче златист арменски сладкиш, и макар никога да не си вкусвал слънцето, да усетиш, когато отхапеш, че на вкус то трябва да е точно такова....
А хората... Тези хора говорят помежду си така, както в моето детство разговаряха помежду си баба ми и нейните връстнички. С онзи тон и с онези думи, които те карат да вярваш, че все още някъде в този свят е останала доброта. Към всички. Дори когато "гълчат", дори когато са уж сърдити, тя пак се усеща. И топли.
Много от тези разкази накараха сърцето ми да се свие от мъка. Но някои от тях ме караха и да се усмихвам. Защото тези разкази са истории от живота и за живота. А той е тъкмо такъв - ту непоносимо тежък, то сносен, ту тъжен, ту радостен. Шарен. И просто трябва да го живееш.
"Животът има смисъл, само когото имаш за кого да живееш". Така завършва един от разказите. А аз бих добавила: не само "за кого", а и "за какво". И понякога нещо съвсем малко е нужно, за да ни накара да продължим. Да живеем нататък.
April 14, 2019
Едвам добутах до 127 страница и повече не мога да продължа. Никак не ми допада безопасният стил на Нарине Абгарян, уж пише за войната, а тук няма никакъв историко-политически контекст за тази война, кога е почнала, защо е почнала, какви са били местните настроения, кой точно обстрелва Берд. Нищо. Само смърт и животът на тези, които остават след нея. Очаквах по-разнообразни и автентични истории, както в “Сараевско Марлборо” на Миленко Йоргович или “Иракският Христос” на Хасан Бласим. А вместо това получих някакъв ултра депресиран, но верен на баналностите си Паулу Куелю. Описанията на Абгарян са примамливи, но сюжетите са еднообразни и повтаряеми, капсуловани в тази или онази къща, предлагащи много тясна, да не кажа и никаква, перспектива за военното положение, в което са попаднали героите.
Сред персонажите, които са отегчително еднотипни, един не се намери да я изкоментира тая пуста война! Да я прокълне дори, че им е отнела най-обичаните хора. Не ми се връзва толкова хора да останат безвъзвратно осакатени, и във физическия и в духовния смисъл, и никой от тях да няма отношение към обстоятелствата причинили им този жесток погром. Дразнещо самоцелно ми е някак това.
Сред персонажите, които са отегчително еднотипни, един не се намери да я изкоментира тая пуста война! Да я прокълне дори, че им е отнела най-обичаните хора. Не ми се връзва толкова хора да останат безвъзвратно осакатени, и във физическия и в духовния смисъл, и никой от тях да няма отношение към обстоятелствата причинили им този жесток погром. Дразнещо самоцелно ми е някак това.
August 2, 2025
4,5* Ce carte tristă! Tristă, dar atât de lirică și frumos scrisă, exact așa cum știe Narine Abgarian sa aștearnă cuvintele într-o carte.
December 30, 2024
Fără echivoc, ultima carte citită din 2024 este și cea mai buna.
"nu se cuvine să lași vizita la cei adormiţi pe mai târziu: la ce le foloseste lor liturghia, de vreme ce se afla intr-o lume în care nimic din ce e omenesc nu are importanţă?'
" Rămas-bun îţi iei de la cei cărora ai ce sa le spui. Lor nu avea să le spună nimic."
"Căci conștiinţa ne vorbește cu vocile celor plecaţi. Fă să dispară zgomotele din jur si o s-o auzi."
"Dar războiul are regulile lui, și orice armistiţiu nu e altceva decât un pretext pentru a fi încălcat."
"viaţa are rost atunci când ai pentru cine sa trăiești."
"Răsuflarea femeii e mai adâncă mai înceată, și a urmat explicația. Bărbații nu respiră, ci doar se joacă. Şi cu viaţa se poartă fără grijă: n-o trăiesc, ci o ard."
"Despre război Masis știe numai ce știe orice locuitor de la graniță: odată inceput, el poate să nu se termine niciodată. Războiul o să se târască incet, otrăvind totul în cale cu răsuflarea lui fetidă. Într-o dimineață o să ajungă negresit in pragul casei voastre, și o să vă lase o singură ieşire: să plecaţi, luându-i cu voi pe cei care vă sunt dragi."
"nu se cuvine să lași vizita la cei adormiţi pe mai târziu: la ce le foloseste lor liturghia, de vreme ce se afla intr-o lume în care nimic din ce e omenesc nu are importanţă?'
" Rămas-bun îţi iei de la cei cărora ai ce sa le spui. Lor nu avea să le spună nimic."
"Căci conștiinţa ne vorbește cu vocile celor plecaţi. Fă să dispară zgomotele din jur si o s-o auzi."
"Dar războiul are regulile lui, și orice armistiţiu nu e altceva decât un pretext pentru a fi încălcat."
"viaţa are rost atunci când ai pentru cine sa trăiești."
"Răsuflarea femeii e mai adâncă mai înceată, și a urmat explicația. Bărbații nu respiră, ci doar se joacă. Şi cu viaţa se poartă fără grijă: n-o trăiesc, ci o ard."
"Despre război Masis știe numai ce știe orice locuitor de la graniță: odată inceput, el poate să nu se termine niciodată. Războiul o să se târască incet, otrăvind totul în cale cu răsuflarea lui fetidă. Într-o dimineață o să ajungă negresit in pragul casei voastre, și o să vă lase o singură ieşire: să plecaţi, luându-i cu voi pe cei care vă sunt dragi."
October 26, 2024
✨Oare de cât curaj ai nevoie ca să scri o carte cu atâta suferință și durere? Asta a fost întrebarea care m-a însoțit pe tot parcursul cărții. Mi-am adunat cuvintele destul de greu, iar asta nu pentru că nu ar fi nimic de zis despre cartea asta, dar pentru că autoarea a reușit să ne facă să ascultăm, nu să vorbim. Iar asta am și făcut. Am ascultat prin vocea ei povestirile unui sat întreg. Deși individual poate părea că fiecare om și-a spus povestea lui, de fapt eu am văzut-o ca povestea unei întregi comunități adunate într-o carte.
✨Mi s-a părut fascinant cum fiecare povestire, deși prezenta o suferință și durere de neimaginat, lăsa loc unei raze de speranțe. Cum indiferent de circumstanțe, viața trebuie să meargă mai departe. Însă așa ne-a obișnuit autoarea și în celelalte cărți ale sale: un stil de scriere de care nu ai cum să nu te îndrăgostești.
✨Atâtea învățături de la oameni care au găsit fericirea și iertarea acolo unde nici nu credeai că există, care au trăit în simplitate și care sfidează soarta crudă și nedreaptă prin bunătate și recunoștință.
“Oricât te-ar durea sufletul și oricât ți-ar plânge inima, ține curat peticul de lume care ți-a fost încredințat. Că altceva nu poți să faci pentru salvarea lui.”
✨Mi s-a părut fascinant cum fiecare povestire, deși prezenta o suferință și durere de neimaginat, lăsa loc unei raze de speranțe. Cum indiferent de circumstanțe, viața trebuie să meargă mai departe. Însă așa ne-a obișnuit autoarea și în celelalte cărți ale sale: un stil de scriere de care nu ai cum să nu te îndrăgostești.
✨Atâtea învățături de la oameni care au găsit fericirea și iertarea acolo unde nici nu credeai că există, care au trăit în simplitate și care sfidează soarta crudă și nedreaptă prin bunătate și recunoștință.
“Oricât te-ar durea sufletul și oricât ți-ar plânge inima, ține curat peticul de lume care ți-a fost încredințat. Că altceva nu poți să faci pentru salvarea lui.”
June 29, 2025
Cum poate o carte să cuprindă atât de multă durere în câteva pagini? Asta m-am întrebat pe tot parcursul ei, cu toate că știam în ce mă bag.
În toate cele 31 de povestiri despre locuitorii orașului Berd am avut parte de o împletire de amintiri. O combinație între momentele când nu exista pe buze cuvântul “război” și cele marcate de cruzimea armelor.
Fiecare personaj are povestea lui și parcă se iau la întrecere. Cine a suferit mai mult? Cine are cele mai frumoase amintiri cu cei dragi, de pe vremea când erau prezenți în viețile lor?
“Uite, spune-mi tu: pentru ce suferă copiii și nepoții noștri? Și pentru ce fapte bune se îndoapă nenorociții ăia de la putere?”
Omul de rând a avut întotdeauna de pierdut, a purtat armele pentru alții și a pierit pentru un război pe care nu și l-a dorit. Așa a fost, așa este și așa va fi.
Pe mine m-a emoționat această carte, vă recomand și vouă “Viața e mai dreaptă decât moartea”.
În toate cele 31 de povestiri despre locuitorii orașului Berd am avut parte de o împletire de amintiri. O combinație între momentele când nu exista pe buze cuvântul “război” și cele marcate de cruzimea armelor.
Fiecare personaj are povestea lui și parcă se iau la întrecere. Cine a suferit mai mult? Cine are cele mai frumoase amintiri cu cei dragi, de pe vremea când erau prezenți în viețile lor?
“Uite, spune-mi tu: pentru ce suferă copiii și nepoții noștri? Și pentru ce fapte bune se îndoapă nenorociții ăia de la putere?”
Omul de rând a avut întotdeauna de pierdut, a purtat armele pentru alții și a pierit pentru un război pe care nu și l-a dorit. Așa a fost, așa este și așa va fi.
Pe mine m-a emoționat această carte, vă recomand și vouă “Viața e mai dreaptă decât moartea”.
April 29, 2025
Finished Reading
Pre-Read notes
I'm a huge fan of short fiction and this sounded like a good read. Also, I don't know much about Armenian history, so I figured I would learn some things.
Final Review
“I should have stayed,” Arusiak wept then, “people belong where their roots are.” p22
Review summary and recommendations
This collection of stories about living in a conflict zone is one of my favorite reads of the year. Harrowing yet tender, the stories will pierce you right to the core. The pace is fast because the stories are mostly quite short. I enjoyed this aspect, but it enhances the emotional upheaval the stories made me feel to begin with.
I think stories about women and animals in war zones are incredibly important narratives. I'm going to start seeking out more of these. For another moving book about women in conflict zones, I highly recommend Looking at Women Looking at War by Victoria Amelina (my review!).
I recommend this book to readers interested in wartime journalism, women in conflict zones, and Armenia's history of conflict.
There once were three friends, now only two remained. p78
Reading Notes
Five things I loved:
1. I really love the notes at the ends of the stories, as they offered additional clarity on the stories. More clarity is always better!
2. Once, he even worked up the courage to propose marriage to her. To this, she responded that between the two of them , they would have too much grief to carry. On our own, at least we can manage somehow, she said. p27 These stories really get at the heart of what it means to live and love in times of great conflict.
3. “The worst thing about death isn’t its existence so much as the fact that it enjoys deforming and humiliating the human body. It’s no better than an ignoble adversary, who, having vanquished his opponent, desecrates his fallen body,” thought Maro bitterly. p36 First of all, yes. Second, this is a fascinating take on death that seperates humanity from the body, despite, you know, dna.
4. A rooster crowed loudly , echoed by a second and a third one. The birds could always tell the end of shelling. p38 This kind of detail makes these brief stories feel so real in a small space.
5. She went into the kitchen, her bare feet slapping against the cool floor, and returned with a bread crust that she crumbled outside her window. She watched, captivated, as the sparrows immediately dropped their squabble and set upon the crumbs. The tiniest one among them had a few damaged feathers, and Tsovinar wondered if it was hurt. But no, it ate its fill and took off, lively, brushing against the stone wall of the house with its wings. Tsovinar craned her neck and followed its flight as it dove into the morning fog and reemerged, as if for air, before disappearing forever. The dense, viscous fog dissipated slowly and reluctantly, here getting tangled in the branches of an old quince tree in one place, there settling down to rest in the crowns of the oaks. p59 The detail of the descriptive writing pulls the reader in close, it's beautiful.
One quibbles:
1. The repetitive names are sort of confusing, though I did appreciate that the author made a note about the names in the front matter!
Notes
1. content warning: war, guns, shooting, death, genocide, animal death, animal cruelty, child abuse, starvation, trauma, probably more that I missed.
2. There are 43 instances of the word "rug," although sometimes it's nested in other words– shrugged. Coincidentally, there are 16 instances of "shrug". I really didn't make much of the repetition here. Have any ideas? I'd love to hear them!
Favorite Stories/Poems/essays:
1. "Summer"
2. "Toast"
3. "Thunderstorm"
Thoughts on the Stories:
1. "In Place of a Preface: Zanazan" - This was a really beautiful way to open the collection.
2. "Merelots" - I had to read this one 3 times to make the connections. But once I connected, it was worth it. You say goodbye when you have something to say. She had nothing to say to them. p12
3. "Tights" - Everyone marveled at how a simple village woman could possess so much grace. She toiled in the fields and washed her linens in the river, but nonetheless resembled a porcelain figurine: delicate, slender , outlandish. p14 For such short story, there is wonderful character development.
4. "Bundle" - Nice humor here: “Well, are you planning to marry your girls off? Or will you keep them tucked under your wing forever?” guffawed the neighbor. Vasak was mortified. He even made a crude joke to mask his embarrassment, of course I am, he said, I’m not going to pickle them. p19
5. "Baghardj" - Sad and eye-opening, this story is about how war quickens relationships, and kills them.
6. "Loneliness" - Wonderful use of run-ons here.
7. "To Live" - “Shame on you, measuring human blood in tablespoons,” Maro chided herself. p36
8. "Baklava" - Some of these glimpses of war are moving and expanding despite the sadness. This story is particularly intimate and I loved it.
9. "Gulpa" - A story about cows in war time and so much more.
10. "Rug" - She started shedding events and people the way a tree sheds its leaves in autumn. p50 An eye-opening look at war memory and memory in war.
11. "Valley" - A wonderful local myth drives this one.
12. "Waiting" - A story about the thibgs you only encounter in wartime, like the POW in your parents' barn. A brilliant ending here.
13. "Summer" - Dushman, by contrast, looks like the harbinger of apocalypse: with two different-colored eyes, disheveled, and ferocious. He is fat and clubfooted but surprisingly nimble and can reach ground speeds of one hundred and twenty kilometers per hour. Dushman rams his way through whatever he encounters, regardless of what it may be. p64 Dushman is a turkey, by the way!
14. "Prayer" - Ever since the day she returned from her brother’s funeral to discover a smoking crater instead of her stone two-storied house and her orchard of fruit trees, she never stepped outside her gates. p70 Abgaryan can create a complex, dynamic characters with a mere sentence, it's amazing!
15. "Homecoming" - There once were three friends, now only two remained. p78
16. "Toast" - Nugzar never scolds them: what is the point, they are still little, their brains impressionable, not fully formed. You can teach them what you like: if you teach them kindness, they will be kind, if you teach them evil, they will be mean-spirited. p84
17. "Khachkar" - Tea, more specifically it's vapors, play an interesting role here.
18. "Thunderstorm" - It's just wonderful when I find authors who can write about a character's suicide without stigmatizing them. This kind of representation is important. Thank you to the author for seeing us.
19. "Hunger" - “So my kids aren’t kids, then?[...]Half of my relatives are not refugees, right? It’s okay to steal from me, right? Because I’m a pansy and not a man , right? And I don’t have a right to eat!” p101
20. "Lace" - Wonderful bits of magical realism here. ["]Every time the mullah called for a prayer, the stork would fly up to the edge of its nest and freeze at attention for the entire duration of the service, as if standing guard. One time it flew south and did not come back; everybody thought it had perished during the journey, but it finally did return by July. It was weak and sick; it collapsed on the threshold of the mosque and expired. I see it even now, the mullah carrying the stork his arms like some priceless cargo, like a fragile glass vessel, with tears of pure, sincere sorrow streaming down his face.” p108
21. "Herd" - Some people are wretched even besides the war they live through.
23. "Stroll" - “She will grow up a beauty,” said the neighbors. “What matters most is that she grows up happy,” her mother would counter. p121 Agreed.
24. "Boots" - “So when God was distributing conscience, he deliberately skipped you?” p125
25. "Choice" - "When God deprives a man of one quality, he overcompensates for another." p129
26. "The Heart" - The order of action was odd here, I thought. A very sad love story.
27. "Silence" - This food sounds like a dream!
28. "Laughter" - n/a
29. "Immortelle' - After several weeks they received word that her father had been taken prisoner. From the day he passed away, Ashkhen lost her ability to take full breaths. p158
30. "Guilt" - A story about the secondary losses you experience in war, like connection with in-laws when the people linking you die unexpectedly.
31. "Salvation" - That year, the harvest was the most bountiful they had ever had, and the entire family went to pick peaches while Mariam stayed back to cook syrup for her peach jam. Who could have thought that war breaks out so suddenly and so stealthily? Who could have known? p167
32. "Fogs" - Brilliant description of fog in this one. I swear I could taste it
33. "In Lieu of an Epilogue" - This is one of the best parts of the book.
Rating: 👩🏾🦱🧕🏻🫃🏻🤱🏻💁🏻♀️ /5 women in war
Recommend? yes!
Finished: Apr 28 '25
Format: accessible digital arc, NetGalley
Read this book if you like:
📰 journalistic nonfiction
📃 short stories, essays
👤 auto-fiction
🏹 wartime writings
♀️ stories about women in wartime
Thank you to the author Narine Abgaryan, publishers Plough Publishing, and NetGalley for an advance digital copy of TO GO ON LIVING. All views are mine.
--------------
Pre-Read notes
I'm a huge fan of short fiction and this sounded like a good read. Also, I don't know much about Armenian history, so I figured I would learn some things.
Final Review
“I should have stayed,” Arusiak wept then, “people belong where their roots are.” p22
Review summary and recommendations
This collection of stories about living in a conflict zone is one of my favorite reads of the year. Harrowing yet tender, the stories will pierce you right to the core. The pace is fast because the stories are mostly quite short. I enjoyed this aspect, but it enhances the emotional upheaval the stories made me feel to begin with.
I think stories about women and animals in war zones are incredibly important narratives. I'm going to start seeking out more of these. For another moving book about women in conflict zones, I highly recommend Looking at Women Looking at War by Victoria Amelina (my review!).
I recommend this book to readers interested in wartime journalism, women in conflict zones, and Armenia's history of conflict.
There once were three friends, now only two remained. p78
Reading Notes
Five things I loved:
1. I really love the notes at the ends of the stories, as they offered additional clarity on the stories. More clarity is always better!
2. Once, he even worked up the courage to propose marriage to her. To this, she responded that between the two of them , they would have too much grief to carry. On our own, at least we can manage somehow, she said. p27 These stories really get at the heart of what it means to live and love in times of great conflict.
3. “The worst thing about death isn’t its existence so much as the fact that it enjoys deforming and humiliating the human body. It’s no better than an ignoble adversary, who, having vanquished his opponent, desecrates his fallen body,” thought Maro bitterly. p36 First of all, yes. Second, this is a fascinating take on death that seperates humanity from the body, despite, you know, dna.
4. A rooster crowed loudly , echoed by a second and a third one. The birds could always tell the end of shelling. p38 This kind of detail makes these brief stories feel so real in a small space.
5. She went into the kitchen, her bare feet slapping against the cool floor, and returned with a bread crust that she crumbled outside her window. She watched, captivated, as the sparrows immediately dropped their squabble and set upon the crumbs. The tiniest one among them had a few damaged feathers, and Tsovinar wondered if it was hurt. But no, it ate its fill and took off, lively, brushing against the stone wall of the house with its wings. Tsovinar craned her neck and followed its flight as it dove into the morning fog and reemerged, as if for air, before disappearing forever. The dense, viscous fog dissipated slowly and reluctantly, here getting tangled in the branches of an old quince tree in one place, there settling down to rest in the crowns of the oaks. p59 The detail of the descriptive writing pulls the reader in close, it's beautiful.
One quibbles:
1. The repetitive names are sort of confusing, though I did appreciate that the author made a note about the names in the front matter!
Notes
1. content warning: war, guns, shooting, death, genocide, animal death, animal cruelty, child abuse, starvation, trauma, probably more that I missed.
2. There are 43 instances of the word "rug," although sometimes it's nested in other words– shrugged. Coincidentally, there are 16 instances of "shrug". I really didn't make much of the repetition here. Have any ideas? I'd love to hear them!
Favorite Stories/Poems/essays:
1. "Summer"
2. "Toast"
3. "Thunderstorm"
Thoughts on the Stories:
1. "In Place of a Preface: Zanazan" - This was a really beautiful way to open the collection.
2. "Merelots" - I had to read this one 3 times to make the connections. But once I connected, it was worth it. You say goodbye when you have something to say. She had nothing to say to them. p12
3. "Tights" - Everyone marveled at how a simple village woman could possess so much grace. She toiled in the fields and washed her linens in the river, but nonetheless resembled a porcelain figurine: delicate, slender , outlandish. p14 For such short story, there is wonderful character development.
4. "Bundle" - Nice humor here: “Well, are you planning to marry your girls off? Or will you keep them tucked under your wing forever?” guffawed the neighbor. Vasak was mortified. He even made a crude joke to mask his embarrassment, of course I am, he said, I’m not going to pickle them. p19
5. "Baghardj" - Sad and eye-opening, this story is about how war quickens relationships, and kills them.
6. "Loneliness" - Wonderful use of run-ons here.
7. "To Live" - “Shame on you, measuring human blood in tablespoons,” Maro chided herself. p36
8. "Baklava" - Some of these glimpses of war are moving and expanding despite the sadness. This story is particularly intimate and I loved it.
9. "Gulpa" - A story about cows in war time and so much more.
10. "Rug" - She started shedding events and people the way a tree sheds its leaves in autumn. p50 An eye-opening look at war memory and memory in war.
11. "Valley" - A wonderful local myth drives this one.
12. "Waiting" - A story about the thibgs you only encounter in wartime, like the POW in your parents' barn. A brilliant ending here.
13. "Summer" - Dushman, by contrast, looks like the harbinger of apocalypse: with two different-colored eyes, disheveled, and ferocious. He is fat and clubfooted but surprisingly nimble and can reach ground speeds of one hundred and twenty kilometers per hour. Dushman rams his way through whatever he encounters, regardless of what it may be. p64 Dushman is a turkey, by the way!
14. "Prayer" - Ever since the day she returned from her brother’s funeral to discover a smoking crater instead of her stone two-storied house and her orchard of fruit trees, she never stepped outside her gates. p70 Abgaryan can create a complex, dynamic characters with a mere sentence, it's amazing!
15. "Homecoming" - There once were three friends, now only two remained. p78
16. "Toast" - Nugzar never scolds them: what is the point, they are still little, their brains impressionable, not fully formed. You can teach them what you like: if you teach them kindness, they will be kind, if you teach them evil, they will be mean-spirited. p84
17. "Khachkar" - Tea, more specifically it's vapors, play an interesting role here.
18. "Thunderstorm" - It's just wonderful when I find authors who can write about a character's suicide without stigmatizing them. This kind of representation is important. Thank you to the author for seeing us.
19. "Hunger" - “So my kids aren’t kids, then?[...]Half of my relatives are not refugees, right? It’s okay to steal from me, right? Because I’m a pansy and not a man , right? And I don’t have a right to eat!” p101
20. "Lace" - Wonderful bits of magical realism here. ["]Every time the mullah called for a prayer, the stork would fly up to the edge of its nest and freeze at attention for the entire duration of the service, as if standing guard. One time it flew south and did not come back; everybody thought it had perished during the journey, but it finally did return by July. It was weak and sick; it collapsed on the threshold of the mosque and expired. I see it even now, the mullah carrying the stork his arms like some priceless cargo, like a fragile glass vessel, with tears of pure, sincere sorrow streaming down his face.” p108
21. "Herd" - Some people are wretched even besides the war they live through.
23. "Stroll" - “She will grow up a beauty,” said the neighbors. “What matters most is that she grows up happy,” her mother would counter. p121 Agreed.
24. "Boots" - “So when God was distributing conscience, he deliberately skipped you?” p125
25. "Choice" - "When God deprives a man of one quality, he overcompensates for another." p129
26. "The Heart" - The order of action was odd here, I thought. A very sad love story.
27. "Silence" - This food sounds like a dream!
28. "Laughter" - n/a
29. "Immortelle' - After several weeks they received word that her father had been taken prisoner. From the day he passed away, Ashkhen lost her ability to take full breaths. p158
30. "Guilt" - A story about the secondary losses you experience in war, like connection with in-laws when the people linking you die unexpectedly.
31. "Salvation" - That year, the harvest was the most bountiful they had ever had, and the entire family went to pick peaches while Mariam stayed back to cook syrup for her peach jam. Who could have thought that war breaks out so suddenly and so stealthily? Who could have known? p167
32. "Fogs" - Brilliant description of fog in this one. I swear I could taste it
33. "In Lieu of an Epilogue" - This is one of the best parts of the book.
Rating: 👩🏾🦱🧕🏻🫃🏻🤱🏻💁🏻♀️ /5 women in war
Recommend? yes!
Finished: Apr 28 '25
Format: accessible digital arc, NetGalley
Read this book if you like:
📰 journalistic nonfiction
📃 short stories, essays
👤 auto-fiction
🏹 wartime writings
♀️ stories about women in wartime
Thank you to the author Narine Abgaryan, publishers Plough Publishing, and NetGalley for an advance digital copy of TO GO ON LIVING. All views are mine.
--------------
September 24, 2025
În Berd, un mic orășel armean prins între dealuri și granițe, oamenii își împart amintirile în două capitole: înainte și după. Cartea lui Narine Abgarian, „Viața e mai dreaptă decât moartea”, publicată la Humanitas Fiction în colecția Raftul Denisei, adună treizeci și una de povestiri care, puse laolaltă, spun un singur adevăr: viața nu încetează să bată, chiar și atunci când moartea îi dă târcoale.
Contextul istoric este esențial pentru a înțelege romanul.
Abgarian scrie despre un spațiu lovit de conflictele armeno–azere, în special despre războaiele din Nagorno-Karabah (primul, izbucnit la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, și cel recent, din 2020). Aceste confruntări au lăsat în urmă sate ruinate, comunități strămutate, familii despărțite și un prezent marcat de incertitudine. Pentru locuitorii de graniță, războiul nu este doar fundal, ci realitatea zilnică: pierderea celor apropiați, distrugerea locuințelor și, mai ales, amintirea continuă că pacea e fragilă și provizorie. Din această rană colectivă s-a născut cartea – ca un exercițiu de memorie, dar și ca o pledoarie pentru umanitate.
Abgarian nu scrie despre eroi, ci despre oameni obișnuiți. Despre femei care coc pâine și pun dulceață în borcane, despre bărbați care repară, despre copii care încă râd deși lumea lor s-a fisurat. În această carte, durerea nu este spectacol, ci o prezență domestică: un scaun gol la masă, o casă părăsită, o amintire care nu mai are cui să fie spusă. Este durerea aceea care nu se vindecă, dar te învață să trăiești cu ea.
Fragilitatea vieții devine evidentă în fiecare pagină. Un obuz poate șterge într-o clipă o casă și trei generații de povești. Și totuși, oamenii din Berd găsesc forța să meargă mai departe, să ridice iarăși ziduri, să coasă haine, să îngrijească stupi. Aici se naște adevărata omenie: nu din marile declarații, ci din gesturile simple – cineva împarte pâinea, altcineva stă lângă tine în tăcere, fără să te oblige să-ți ascunzi lacrimile.
Cartea vorbește și despre cruzimea războiului: despre cum te rupe nu doar de prezent, ci și de viitor, despre cum îți răpește nu doar oamenii, ci și posibilitățile. În același timp, Abgarian arată că războiul dezvăluie prețul real al relațiilor: prietenia, familia, vecinătatea devin singurele resurse care ne mai țin în viață.
Personajele sunt „atât de comune, dar atât de dragi sufletului”. Nu sunt figuri ideale, ci oameni care greșesc, regretă, fac alegeri dificile, se tem și, uneori, renunță. Tocmai această umanitate imperfectă le face memorabile. În fața lor, cititorul se recunoaște și își amintește: nu suntem indestructibili, dar putem fi buni.
„Viața e mai dreaptă decât moartea” este o carte despre decizii și regrete, despre cât de ușor ne putem pierde în umbrele unui conflict militar și despre cum, în pofida tuturor pierderilor, viața găsește mereu o cale de a continua. Dreptatea vieții, spune Abgarian, e modestă: o pâine care dospește, un copil care zâmbește, o prietenie care rezistă. Și poate că exact aceasta este lecția ei: că umanitatea noastră se află nu în victoriile mari, ci în micile reparații ale lumii.
Contextul istoric este esențial pentru a înțelege romanul.
Abgarian scrie despre un spațiu lovit de conflictele armeno–azere, în special despre războaiele din Nagorno-Karabah (primul, izbucnit la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, și cel recent, din 2020). Aceste confruntări au lăsat în urmă sate ruinate, comunități strămutate, familii despărțite și un prezent marcat de incertitudine. Pentru locuitorii de graniță, războiul nu este doar fundal, ci realitatea zilnică: pierderea celor apropiați, distrugerea locuințelor și, mai ales, amintirea continuă că pacea e fragilă și provizorie. Din această rană colectivă s-a născut cartea – ca un exercițiu de memorie, dar și ca o pledoarie pentru umanitate.
Abgarian nu scrie despre eroi, ci despre oameni obișnuiți. Despre femei care coc pâine și pun dulceață în borcane, despre bărbați care repară, despre copii care încă râd deși lumea lor s-a fisurat. În această carte, durerea nu este spectacol, ci o prezență domestică: un scaun gol la masă, o casă părăsită, o amintire care nu mai are cui să fie spusă. Este durerea aceea care nu se vindecă, dar te învață să trăiești cu ea.
Fragilitatea vieții devine evidentă în fiecare pagină. Un obuz poate șterge într-o clipă o casă și trei generații de povești. Și totuși, oamenii din Berd găsesc forța să meargă mai departe, să ridice iarăși ziduri, să coasă haine, să îngrijească stupi. Aici se naște adevărata omenie: nu din marile declarații, ci din gesturile simple – cineva împarte pâinea, altcineva stă lângă tine în tăcere, fără să te oblige să-ți ascunzi lacrimile.
Cartea vorbește și despre cruzimea războiului: despre cum te rupe nu doar de prezent, ci și de viitor, despre cum îți răpește nu doar oamenii, ci și posibilitățile. În același timp, Abgarian arată că războiul dezvăluie prețul real al relațiilor: prietenia, familia, vecinătatea devin singurele resurse care ne mai țin în viață.
Personajele sunt „atât de comune, dar atât de dragi sufletului”. Nu sunt figuri ideale, ci oameni care greșesc, regretă, fac alegeri dificile, se tem și, uneori, renunță. Tocmai această umanitate imperfectă le face memorabile. În fața lor, cititorul se recunoaște și își amintește: nu suntem indestructibili, dar putem fi buni.
„Viața e mai dreaptă decât moartea” este o carte despre decizii și regrete, despre cât de ușor ne putem pierde în umbrele unui conflict militar și despre cum, în pofida tuturor pierderilor, viața găsește mereu o cale de a continua. Dreptatea vieții, spune Abgarian, e modestă: o pâine care dospește, un copil care zâmbește, o prietenie care rezistă. Și poate că exact aceasta este lecția ei: că umanitatea noastră se află nu în victoriile mari, ci în micile reparații ale lumii.
November 18, 2024
“Moartea e cumplită nu prin existența ei, ci prin aceea că batjocorește și se bucură să urâțeasca trupul omului - se poartă ca dușmanul nedemn care, după ce câștigă, pângărește cadavrul învinsului.”
Este foarte greu să îți aduni gândurile și să scrii câteva cuvinte despre o carte înțesată de durere și suferință, o carte absolut sfâșietoare, care îți sparge sufletul în bucățele. Deși eram familiarizată cu stilul autoarei Narine Abgarian, nu mă așteptam să așeze pe hârtie viața locuitorilor orașului Berd cu atâta tragism.
31 de povestiri individuale, dar ale căror personaje se întrepătrund și care formează comunitatea armenească, rămasă după efectele războiului devastator dintre Armenia și Azerbaidjan, care a mutilat absolut fiecare casă și familie și a dus la pierderea celor dragi.
Însă, nu este o poveste despre războiul propriu zis, ci despre reziliența oamenilor, despre supraviețuire, despre cum viața își continuă drumul în ciuda tuturor pierderilor și suferințelor : “viața e prea scurtă ca să ții minte necazurile, dă la o parte ce nu contează și trăiește fără să privești în urmă.” Tocmai această fărâmă de speranță, felul cum viața se împletește cu moartea este frumusețea acestui roman.
“Liniștea e un chin. Căci conștiința ne vorbește cu vocile celor plecați. Fă să dispară zgomotele din jur- și o s-o auzi.”
“Viața e mai dreaptă decât moartea, tocmai ăsta e adevărul ei indestructibil. În asta trebuie neapărat să credem ca să trăim mai departe.”
4,5 ⭐️
Este foarte greu să îți aduni gândurile și să scrii câteva cuvinte despre o carte înțesată de durere și suferință, o carte absolut sfâșietoare, care îți sparge sufletul în bucățele. Deși eram familiarizată cu stilul autoarei Narine Abgarian, nu mă așteptam să așeze pe hârtie viața locuitorilor orașului Berd cu atâta tragism.
31 de povestiri individuale, dar ale căror personaje se întrepătrund și care formează comunitatea armenească, rămasă după efectele războiului devastator dintre Armenia și Azerbaidjan, care a mutilat absolut fiecare casă și familie și a dus la pierderea celor dragi.
Însă, nu este o poveste despre războiul propriu zis, ci despre reziliența oamenilor, despre supraviețuire, despre cum viața își continuă drumul în ciuda tuturor pierderilor și suferințelor : “viața e prea scurtă ca să ții minte necazurile, dă la o parte ce nu contează și trăiește fără să privești în urmă.” Tocmai această fărâmă de speranță, felul cum viața se împletește cu moartea este frumusețea acestui roman.
“Liniștea e un chin. Căci conștiința ne vorbește cu vocile celor plecați. Fă să dispară zgomotele din jur- și o s-o auzi.”
“Viața e mai dreaptă decât moartea, tocmai ăsta e adevărul ei indestructibil. În asta trebuie neapărat să credem ca să trăim mai departe.”
4,5 ⭐️
January 1, 2019
Нормалните хора по Коледа четат книги за любов, деца, дългоочакван снеговалеж, зимни спортове, книжарнички, сладкарнички, Дядо Коледа и други... нормални, коледни неща. А аз си причинявам Нарине Абгарян.
Тази Коледа си причиних сборника с къси разкази "Да живееш нататък". И сърцето ми спря да бие за около два дни. Защото не може да изпомпа толкова много мъка в кръвоносните ми съдове. Защото и на мен ми се налага да живея и да убеждавам себе си и близките си, че в крайна сметка животът е по-справедлив от смъртта.
Абгарян отново разказва за войната и то за войната в добре познатия на почитателите й Берд. Тази книга по дух и същност е сестра на "Хората, които са винаги с мен", но ми се стори много по-тежка и непрежалима. В "Хората" Абгарян се съсредоточава върху историята на една фамилия - на своята, разбира се. И въпреки че изпитанията и нещастията на семейството са разтърсващи, а войната е назована и показана с истинското й лице, надеждата никога не те оставя. "Да живееш нататък" е цяла колекция от похвати за изтезаване на душата. Всеки разказ е посветен на различен герой, на разчленяването и съкрушаването на различно семейство. И понеже героите преминават от разказ в разказ - веднъж в главна роля, веднъж в поддържаща, Абгарян успява да създаде у читателя усещането за повсеместното, несекващо страдание на цял град и на цяла страна. Няма спасили се, няма незасегнати от войната. Всички са жертви - преки или косвени, но непожалени. И всички ти стават близки, защото разказът се развива не някъде на бойното поле, а в домовете им - в дворовете, в кухните, в спалните им.
Иначе Абгарян пише все така магично. Словото й е леко, ефирно, светло. И това прави ударите, които нанася на читателя, още по-болезнени, защото с една и съща лекота авторката описва грижовното приготвяне на топла закуска у дома и смъртта на дете. И тъй като според мен Абгарян е разказвач на митове, закуската и загубата на рожба се превръщат не просто в картини от живота, а изпълват цялата му рамка. За няколко мига твоето собствено съществуване е първо прегърнато, а после брутално задушено от тях.
Кому е нужно толкова много, мислех си, докато четях тази книга. Защо отново? Защо със същите хора? Защо същата тема? Когато стигнах до последния разказ и след това до послеслова, разбрах. Абгарян продължава да живее с войната, защото друг начин за живеене след нея няма. И какво по-важно може да има от това да разказваш отново и отново колко е страшна тя и колко е важно да не се случва вече никога, никъде, на никого?
П.П. Не четете тази книга, без предварително да сте се запасили с малко непукизъм, много оптимизъм, друга книга за щастлива любов и/или филм за спортен триумф - най-добре на дечица.
Тази Коледа си причиних сборника с къси разкази "Да живееш нататък". И сърцето ми спря да бие за около два дни. Защото не може да изпомпа толкова много мъка в кръвоносните ми съдове. Защото и на мен ми се налага да живея и да убеждавам себе си и близките си, че в крайна сметка животът е по-справедлив от смъртта.
Абгарян отново разказва за войната и то за войната в добре познатия на почитателите й Берд. Тази книга по дух и същност е сестра на "Хората, които са винаги с мен", но ми се стори много по-тежка и непрежалима. В "Хората" Абгарян се съсредоточава върху историята на една фамилия - на своята, разбира се. И въпреки че изпитанията и нещастията на семейството са разтърсващи, а войната е назована и показана с истинското й лице, надеждата никога не те оставя. "Да живееш нататък" е цяла колекция от похвати за изтезаване на душата. Всеки разказ е посветен на различен герой, на разчленяването и съкрушаването на различно семейство. И понеже героите преминават от разказ в разказ - веднъж в главна роля, веднъж в поддържаща, Абгарян успява да създаде у читателя усещането за повсеместното, несекващо страдание на цял град и на цяла страна. Няма спасили се, няма незасегнати от войната. Всички са жертви - преки или косвени, но непожалени. И всички ти стават близки, защото разказът се развива не някъде на бойното поле, а в домовете им - в дворовете, в кухните, в спалните им.
Иначе Абгарян пише все така магично. Словото й е леко, ефирно, светло. И това прави ударите, които нанася на читателя, още по-болезнени, защото с една и съща лекота авторката описва грижовното приготвяне на топла закуска у дома и смъртта на дете. И тъй като според мен Абгарян е разказвач на митове, закуската и загубата на рожба се превръщат не просто в картини от живота, а изпълват цялата му рамка. За няколко мига твоето собствено съществуване е първо прегърнато, а после брутално задушено от тях.
Кому е нужно толкова много, мислех си, докато четях тази книга. Защо отново? Защо със същите хора? Защо същата тема? Когато стигнах до последния разказ и след това до послеслова, разбрах. Абгарян продължава да живее с войната, защото друг начин за живеене след нея няма. И какво по-важно може да има от това да разказваш отново и отново колко е страшна тя и колко е важно да не се случва вече никога, никъде, на никого?
П.П. Не четете тази книга, без предварително да сте се запасили с малко непукизъм, много оптимизъм, друга книга за щастлива любов и/или филм за спортен триумф - най-добре на дечица.
April 18, 2023
Тази книга е толкова актуална в момента. Никой не заслужава да живее във време на война.
June 10, 2018
Неймовірно пронизлива та людяна книжка. Мало хто зміг би написати про війну так просто, так страшно та з таким переконанням, що життя далі - буде, і буде світліше. Всі ці оповідання, гірьки як абрикосові зернятка, разом складаються у цілісну мозаїку людського буття під час війни. Такого буденного і звичайного, що хоч плачь.
October 29, 2024
Viața e mai dreaptă decât moartea conține treizeci și una de povestiri înlănțuite despre viața locuitorilor orășelului Berd. Oraș aflat la granița dintre Armenia și Azerbaidjan.
Viața oamenilor a fost schimbată pentru totdeauna de războiul care abia s-a încheiat. Cu putere și credință învață să trăiască mai departe și să-i ajute pe cei aflați în impas.
Așa cum făceau și bunicii mei când eram copil, oamenii încă mai pun carne la garniță, adună fructele, coc pâine, țes covoare. Cea mai bună pâine era cea abia scoasă din cuptor de bunica. O mâncam, de cele mai multe ori, cu brânză și roșii. Îmi amintesc cum stăteam lângă ea când țesea și vroiam să fac și eu.
Narine are harul de a-ți aduce zâmbetul pe buze chiar și atunci când vorbește despre război și despre vieți curmate. Nu vă gândiți că este o carte veselă. Scriitura este de o frumusețe sfâșietoare. Ești cu sufletul făcut bucăți de la început până la sfârșit. Oscilezi între zâmbet și tristețe. Cel puțin așa am simțit eu.
Preferata mea rămâne Din cer au căzut trei mere.
Viața oamenilor a fost schimbată pentru totdeauna de războiul care abia s-a încheiat. Cu putere și credință învață să trăiască mai departe și să-i ajute pe cei aflați în impas.
Așa cum făceau și bunicii mei când eram copil, oamenii încă mai pun carne la garniță, adună fructele, coc pâine, țes covoare. Cea mai bună pâine era cea abia scoasă din cuptor de bunica. O mâncam, de cele mai multe ori, cu brânză și roșii. Îmi amintesc cum stăteam lângă ea când țesea și vroiam să fac și eu.
Narine are harul de a-ți aduce zâmbetul pe buze chiar și atunci când vorbește despre război și despre vieți curmate. Nu vă gândiți că este o carte veselă. Scriitura este de o frumusețe sfâșietoare. Ești cu sufletul făcut bucăți de la început până la sfârșit. Oscilezi între zâmbet și tristețe. Cel puțin așa am simțit eu.
Preferata mea rămâne Din cer au căzut trei mere.
March 22, 2025
A very good book about people trying to live during war, despite the war. Reading about all these people that lost parents, spouses and children is heartbreaking, but most, if not all, found the power within them to move on, to keep on living and make the best of what they still had.
PTSD is hard for both the men that were on the front and the families that remained at home and were shot at in their own homes, that had their houses exploded. Hard was also for the men that returned without limbs and had to be taken care of, that had to limp or be fed, or simply be in too much pain because of the torture they've been through while prisoners.
This book has a bit of everything, presenting the lives of an entire village, but most of all, it has hope. Hope that life will be better, that is is worth living and it should be appreciated by those who still have it.
PTSD is hard for both the men that were on the front and the families that remained at home and were shot at in their own homes, that had their houses exploded. Hard was also for the men that returned without limbs and had to be taken care of, that had to limp or be fed, or simply be in too much pain because of the torture they've been through while prisoners.
This book has a bit of everything, presenting the lives of an entire village, but most of all, it has hope. Hope that life will be better, that is is worth living and it should be appreciated by those who still have it.
Displaying 1 - 30 of 263 reviews