What do you think?
Rate this book
Chiorpangiu
Pleiada de personaje din Chiorpangiu își duce viața în peisajul cu totul aparte al Brăilei, dar, prin firescul lor, poveștile depănate de narator au un caracter universal. Așa cum copilul Florin este fascinat de atelierul în care bunicul său pare să facă minuni, cu toții păstrăm în amintire un loc magic din copilărie.
Pentru mai toată lumea perioada comunismului a fost foarte dificilă, unii au trecut prin experiențe dramatice, dar întotdeauna oamenii au găsit puterea să reziste sau, așa cum a făcut unchiul Fănică atunci când i-a scris Elenei Ceaușescu, au încercat să ceară ajutor de la cârmuire.
Fiecare familie are un „specialist” în medicină care dă mereu sfaturi sau, la fel ca Aurel după ce bea un pahar, se avântă să efectueze proceduri medicale fără vreo pregătire în domeniu. De obicei, pe mame le întrebi când nu găsești ceva prin casă, însă sunt și mame experte în a „pune bine” lucrurile, așa ca Tanța.
Nimeni nu are părinți perfecți, dar toți vrem să știm că le este bine. Fiecare a avut un prieten apropiat de care, dintr-un motiv mai mult sau mai puțin dureros, s-a îndepărtat în timp. Adultul de astăzi le privește pe toate fără reproș, cu umor și nostalgie, și le împărtășește bucuros cu noi.
Pentru mai toată lumea perioada comunismului a fost foarte dificilă, unii au trecut prin experiențe dramatice, dar întotdeauna oamenii au găsit puterea să reziste sau, așa cum a făcut unchiul Fănică atunci când i-a scris Elenei Ceaușescu, au încercat să ceară ajutor de la cârmuire.
Fiecare familie are un „specialist” în medicină care dă mereu sfaturi sau, la fel ca Aurel după ce bea un pahar, se avântă să efectueze proceduri medicale fără vreo pregătire în domeniu. De obicei, pe mame le întrebi când nu găsești ceva prin casă, însă sunt și mame experte în a „pune bine” lucrurile, așa ca Tanța.
Nimeni nu are părinți perfecți, dar toți vrem să știm că le este bine. Fiecare a avut un prieten apropiat de care, dintr-un motiv mai mult sau mai puțin dureros, s-a îndepărtat în timp. Adultul de astăzi le privește pe toate fără reproș, cu umor și nostalgie, și le împărtășește bucuros cu noi.
200 pages, Paperback
First published January 1, 2024
2 people are currently reading
8 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 5 of 5 reviews
January 1, 2025
Florin Duţu nu are niciun fel de background literar, este avocat în contencios fiscal şi arbitraj internaţional în domeniul investiţiilor străine, iar pasiunea pentru scris i-a venit din faptul că avea poveşti de împărtăşit. Eu unul îl felicit pentru povestirile din acest volum şi pentru curajul de a le împărtăşi publicului larg.
Volumul cuprinde 5 povestiri care se leagă de locuri, personaje şi situaţii din copilăria şi adolescenţa autorului care devine şi narator. Din punctul meu de vedere, cele 5 povestiri ar fi putut fi lejer unite, iar dacă lucrul acesta s-ar fi întâmplat, atunci n-am mai fi vorbit acum despre proză scurtă, ci despre primul său roman. În orice caz, avem parte de 5 povestiri destul de onest scrise, acţiunea petrecându-se în peisajul Brăilei natale a naratorului, o parte în anii de tristă amintire ai comunismului, iar alta în anii nebuni ai tranziţiei.
Adevărata putere a acestor povestiri este caracterul lor universal. Faptul că Florin Duţu exploatează cu măiestrie nostalgia creată de copilărie şi adolescenţă te face pe tine ca cititor să te regăseşti măcar un pic în unele dintre întâmplări.
De pildă, prima povestire din volum, intitulată „Fierăria”, ne prezintă, prin ochii copilului Florin, atelierul în care bunicul său făcea minuni cu tot felul de „fierătanii”. Pentru narator, fierăria bunicului este un loc magic, iar obiectele întâlnite acolo prind viaţă cu ajutorul imaginaţiei sale şi devin adevărate personaje. V-o prezint pe Măria Sa, menghina:
„Pe mijlocul bancului de lucru era menghina, uriaşă, grea, veche, plină de cicatrici, urâtă şi nu foarte prietenoasă. Era mereu bine unsă şi te ademenea să te joci cu manivela şi să încerci să o strângi şi să o desfaci cu o mişcare circulară continuă a arătătorului fără să te loveşti cu manivela în cap sau în genunchi ori să îţi prinzi pielea dintre arătător şi degetul mare între capătul manivelei şi butucul menghinei. Da, menghina m-a învins de multe ori şi mi-a mai învineţit câte o unghie sau un deget”.
Cred că fiecare dintre noi am avut un loc magic în copilăria noastră, pe care încă îl păstrăm viu în memorie. Pentru mine, de exemplu, acest loc magic este casa bunicilor în care mi-am petrecut cei mai frumoşi ani din viaţă.
Din acest punct de vedere, nostalgia regăsită în proza lui Florin Duţu aminteşte, fără să exagerez, de cea pe care o regăsim în „Amintirile…” lui Creangă. Cel puţin eu aşa am simţit.
O altă povestire extrem de savuroasă se intitulează „22 de căsuţe” şi ne prezintă experienţa obţinerii permisului de conducere în anii ‘90 şi dificultăţile întâlnite în achiziţionarea unei maşini în anii comunismului. Cele 22 de căsuţe se referă, evident, la cele 22 de răspunsuri corecte pe care trebuia să le dai ca să iei permisul. Florin Duţu povesteşte cum mult umor cum tatăl său, în momentul în care vede că nu se descurcă foarte bine la completarea chestionarelor şi nu ia carnetul din prima, apelează la ceea ce azi numim “mica corupţie” (scuzaţi-mi cacofonia). Vă întrebaţi ce presupunea asta în anii ‘90? Ei bine, treaba era simplă, te prezentai la examen, dădeai dinainte „dreptul” poliţiştilor şi lăsai chestionarul necompletat, ca mai apoi să afli că ai luat sala cu 22 de răspunsuri corecte. Ce face întâmplarea cu adevărat amuzantă este că tatălui naratorului îi este ruşine să dea chestionarul gol, aşa că încearcă să-i „ajute” pe examinatori şi mai completează şi el nişte răspunsuri, astfel că, din păcate, nu-i rămân suficiente răspunsuri corecte ca să ia permisul.
O altă povestire este „Fănică şi Securitatea”, în care unchiul Fănică povesteşte despre atunci când, supărat pe şefii de la Sonde, unde lucra, se hotărăşte mai întâi să-l sune pe directorul general şi să se dea drept „maiorul Coman” de la Securitate ca să bage frica în el, iar mai apoi să-i scrie scrisoare Elenei Ceauşescu, ca în vremurile de demult când omul din popor mergea la Vodă cu jalba-n proţap, în speranţa că-şi poate rezolva oful. Toată povestirea este extrem de savuroasă, nu atât din prisma evenimentelor, ci mai ales prin modul în care unchiul Fănică povesteşte toate întâmplările în timp ce se mai ciondăneşte cu mătuşa Mioara.
„Doctor Aurel” este cea de-a patra povestire a volumului şi ne prezintă o calitate nemaiîntâlnită a tatălui naratorului, aceea de „specialist în medicină”. Aurel dă sfaturi şi efectuează proceduri medicale, de pildă injecţii la copii foarte mici, fără niciun fel de pregătire în domeniu, singurul impuls fiind un păhărel luat înainte. Ce mi-a plăcut foarte mult la această povestire este modul în care a fost construită. Se pleacă de la o discuţie despre filmul lui Mungiu, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, ca mai apoi să se ajungă la povestea „doctorului Aurel” şi la aflarea unui secret din „cariera” sa de medic. N-o să vă spun care e secretul, dar cred că îl puteţi intui deja. În orice caz, dacă vreţi să-l aflaţi, va trebui să citiţi povestirea.
Ultima povestire, „Pune banii ăia undeva…”, este cea care încheie volumul şi, de altfel, şi cea mai lungă dintre cele cinci. Aici personajul care acaparează toată acţiunea, în cea de-a doua parte a povestirii, este Tanţa, mama naratorului, care are obiceiul de a pune bine lucrurile, în special banii, într-atât de bine încât nu reuşeşte să-i mai găsească. Un astfel de lucru se întâmplă atunci când Tanţa ascunde în cutia pick-up-ului 1400 de dolari, bani primiţi de la sora naratorului, şi pe care îi verifică obsesiv din oră în oră. Se întâmplă să facă asta de faţă cu naratorul şi vărul său, Matei. După câteva zile, Matei vine la Tanţa cu pretextul că îl caută pe Florin, rămâne singur în cameră pentru câteva minute şi intuiţi şi voi ce se întâmplă. Prietenia lui Florin cu Matei se strică după acest episod, se iscă certuri între neamuri, iar Tanţa rămâne mulţi ani cu obsesia pierderii banilor.
Povestirea, deşi este destul de tristă, are şi suficiente lucruri amuzante în care m-am regăsit. În prima parte, naratorul îşi povesteşte experienţele dintr-o vacanţă de vară în care merge să facă diverse munci ca să facă rost de suficienţi bani încât să-şi ia un casetofon. M-am regăsit şi eu, de pildă, în atmosfera aceea toridă de vară a anilor ‘90 în care ca să te răcoreşti, te opreai la un chioşc, în cazul meu, sifonărie, şi-ţi luai un suc concentrat şi foaaaarte gustos din … chimicale.😅 Iaca o mostră:
„Quick Cola era un concentrat vâscos într-un butoi din plastic de 80 de litri, care părea mai degrabă un fel de reziduu toxic decât o varietate de cola.”
Ehhh, dulce NOSTALGIE! 😅
Un alt lucru de remarcat la prozele lui Florin Duţu este construcţia personajelor. Avem parte de personaje extrem de comice, care au simţul umorului şi sunt prezentate cu mult umor şi care au şi ele acel caracter universal de care aminteam la început. Cred că fiecare dintre noi a avut sau are un unchi mai special, vreun văr sau altă rude care ies din tipare prin unicitatea lor. Aşa că, da, din acest punct de vedere, Florin Duţu are un mare plus pentru construcţia personajelor.
Dacă ar fi să-i găsesc cusururi prozei lui Florin Duţu, unul dintre ele ar fi dialogul, care mi s-a părut un pic artificial în unele dintre povestiri. E posibil să fiu subiectiv şi personajele copilăriei autorului chiar să fi vorbit aşa. Asta nu am de unde să ştiu!
Nu în ultimul rând, se cade să spun câteva cuvinte şi despre titlul volumului, „Chiorpangiu”. De când am auzit de apariţia cărţii, m-am tot întrebat, la ce s-o fi referind titlul, ce-o fi însemnând. M-am gândit că o fi vreun termen din argoul brăilean, ca să aflu din ultima povestire că se referă la apelativul pe care i-l dă Tanţa lui Florin atunci când e certată că nu găseşte banii. Iată secvenţa:
„— Cine a luat banii?
— Taci din gură!
— I-ai luat tu cu Matei?
— Taci, taci, taci!
— I-ai furat tu?
— Poate te-ai prostit şi i-ai aruncat la gunoi. Taci din gură. Lasă-mă! Nu vreau să mai aud nimic pe subiectul ăsta!
— Chiorpangiu’ dracu’! Bine îţi zice fata că eşti al dracu’! Nu poate omu’ să vorbească nimic cu tine… Ce măă fac? Am pierdut banii!”.
Dacă sunteţi nostalgici, vă doriţi să retrăiţi o fărâmă de copilărie sau pur şi simplu vreţi să vă delectaţi cu nişte povestiri pline de umor, eu vă recomand cu bucurie acest volum de proză scurtă.
Dacă doriţi să vedeţi şi varianta video a acestei recenzii, vă aştept pe canalul de YouTube "Dăm o carte!?" (https://www.youtube.com/@damocarte). 😄
Volumul cuprinde 5 povestiri care se leagă de locuri, personaje şi situaţii din copilăria şi adolescenţa autorului care devine şi narator. Din punctul meu de vedere, cele 5 povestiri ar fi putut fi lejer unite, iar dacă lucrul acesta s-ar fi întâmplat, atunci n-am mai fi vorbit acum despre proză scurtă, ci despre primul său roman. În orice caz, avem parte de 5 povestiri destul de onest scrise, acţiunea petrecându-se în peisajul Brăilei natale a naratorului, o parte în anii de tristă amintire ai comunismului, iar alta în anii nebuni ai tranziţiei.
Adevărata putere a acestor povestiri este caracterul lor universal. Faptul că Florin Duţu exploatează cu măiestrie nostalgia creată de copilărie şi adolescenţă te face pe tine ca cititor să te regăseşti măcar un pic în unele dintre întâmplări.
De pildă, prima povestire din volum, intitulată „Fierăria”, ne prezintă, prin ochii copilului Florin, atelierul în care bunicul său făcea minuni cu tot felul de „fierătanii”. Pentru narator, fierăria bunicului este un loc magic, iar obiectele întâlnite acolo prind viaţă cu ajutorul imaginaţiei sale şi devin adevărate personaje. V-o prezint pe Măria Sa, menghina:
„Pe mijlocul bancului de lucru era menghina, uriaşă, grea, veche, plină de cicatrici, urâtă şi nu foarte prietenoasă. Era mereu bine unsă şi te ademenea să te joci cu manivela şi să încerci să o strângi şi să o desfaci cu o mişcare circulară continuă a arătătorului fără să te loveşti cu manivela în cap sau în genunchi ori să îţi prinzi pielea dintre arătător şi degetul mare între capătul manivelei şi butucul menghinei. Da, menghina m-a învins de multe ori şi mi-a mai învineţit câte o unghie sau un deget”.
Cred că fiecare dintre noi am avut un loc magic în copilăria noastră, pe care încă îl păstrăm viu în memorie. Pentru mine, de exemplu, acest loc magic este casa bunicilor în care mi-am petrecut cei mai frumoşi ani din viaţă.
Din acest punct de vedere, nostalgia regăsită în proza lui Florin Duţu aminteşte, fără să exagerez, de cea pe care o regăsim în „Amintirile…” lui Creangă. Cel puţin eu aşa am simţit.
O altă povestire extrem de savuroasă se intitulează „22 de căsuţe” şi ne prezintă experienţa obţinerii permisului de conducere în anii ‘90 şi dificultăţile întâlnite în achiziţionarea unei maşini în anii comunismului. Cele 22 de căsuţe se referă, evident, la cele 22 de răspunsuri corecte pe care trebuia să le dai ca să iei permisul. Florin Duţu povesteşte cum mult umor cum tatăl său, în momentul în care vede că nu se descurcă foarte bine la completarea chestionarelor şi nu ia carnetul din prima, apelează la ceea ce azi numim “mica corupţie” (scuzaţi-mi cacofonia). Vă întrebaţi ce presupunea asta în anii ‘90? Ei bine, treaba era simplă, te prezentai la examen, dădeai dinainte „dreptul” poliţiştilor şi lăsai chestionarul necompletat, ca mai apoi să afli că ai luat sala cu 22 de răspunsuri corecte. Ce face întâmplarea cu adevărat amuzantă este că tatălui naratorului îi este ruşine să dea chestionarul gol, aşa că încearcă să-i „ajute” pe examinatori şi mai completează şi el nişte răspunsuri, astfel că, din păcate, nu-i rămân suficiente răspunsuri corecte ca să ia permisul.
O altă povestire este „Fănică şi Securitatea”, în care unchiul Fănică povesteşte despre atunci când, supărat pe şefii de la Sonde, unde lucra, se hotărăşte mai întâi să-l sune pe directorul general şi să se dea drept „maiorul Coman” de la Securitate ca să bage frica în el, iar mai apoi să-i scrie scrisoare Elenei Ceauşescu, ca în vremurile de demult când omul din popor mergea la Vodă cu jalba-n proţap, în speranţa că-şi poate rezolva oful. Toată povestirea este extrem de savuroasă, nu atât din prisma evenimentelor, ci mai ales prin modul în care unchiul Fănică povesteşte toate întâmplările în timp ce se mai ciondăneşte cu mătuşa Mioara.
„Doctor Aurel” este cea de-a patra povestire a volumului şi ne prezintă o calitate nemaiîntâlnită a tatălui naratorului, aceea de „specialist în medicină”. Aurel dă sfaturi şi efectuează proceduri medicale, de pildă injecţii la copii foarte mici, fără niciun fel de pregătire în domeniu, singurul impuls fiind un păhărel luat înainte. Ce mi-a plăcut foarte mult la această povestire este modul în care a fost construită. Se pleacă de la o discuţie despre filmul lui Mungiu, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, ca mai apoi să se ajungă la povestea „doctorului Aurel” şi la aflarea unui secret din „cariera” sa de medic. N-o să vă spun care e secretul, dar cred că îl puteţi intui deja. În orice caz, dacă vreţi să-l aflaţi, va trebui să citiţi povestirea.
Ultima povestire, „Pune banii ăia undeva…”, este cea care încheie volumul şi, de altfel, şi cea mai lungă dintre cele cinci. Aici personajul care acaparează toată acţiunea, în cea de-a doua parte a povestirii, este Tanţa, mama naratorului, care are obiceiul de a pune bine lucrurile, în special banii, într-atât de bine încât nu reuşeşte să-i mai găsească. Un astfel de lucru se întâmplă atunci când Tanţa ascunde în cutia pick-up-ului 1400 de dolari, bani primiţi de la sora naratorului, şi pe care îi verifică obsesiv din oră în oră. Se întâmplă să facă asta de faţă cu naratorul şi vărul său, Matei. După câteva zile, Matei vine la Tanţa cu pretextul că îl caută pe Florin, rămâne singur în cameră pentru câteva minute şi intuiţi şi voi ce se întâmplă. Prietenia lui Florin cu Matei se strică după acest episod, se iscă certuri între neamuri, iar Tanţa rămâne mulţi ani cu obsesia pierderii banilor.
Povestirea, deşi este destul de tristă, are şi suficiente lucruri amuzante în care m-am regăsit. În prima parte, naratorul îşi povesteşte experienţele dintr-o vacanţă de vară în care merge să facă diverse munci ca să facă rost de suficienţi bani încât să-şi ia un casetofon. M-am regăsit şi eu, de pildă, în atmosfera aceea toridă de vară a anilor ‘90 în care ca să te răcoreşti, te opreai la un chioşc, în cazul meu, sifonărie, şi-ţi luai un suc concentrat şi foaaaarte gustos din … chimicale.😅 Iaca o mostră:
„Quick Cola era un concentrat vâscos într-un butoi din plastic de 80 de litri, care părea mai degrabă un fel de reziduu toxic decât o varietate de cola.”
Ehhh, dulce NOSTALGIE! 😅
Un alt lucru de remarcat la prozele lui Florin Duţu este construcţia personajelor. Avem parte de personaje extrem de comice, care au simţul umorului şi sunt prezentate cu mult umor şi care au şi ele acel caracter universal de care aminteam la început. Cred că fiecare dintre noi a avut sau are un unchi mai special, vreun văr sau altă rude care ies din tipare prin unicitatea lor. Aşa că, da, din acest punct de vedere, Florin Duţu are un mare plus pentru construcţia personajelor.
Dacă ar fi să-i găsesc cusururi prozei lui Florin Duţu, unul dintre ele ar fi dialogul, care mi s-a părut un pic artificial în unele dintre povestiri. E posibil să fiu subiectiv şi personajele copilăriei autorului chiar să fi vorbit aşa. Asta nu am de unde să ştiu!
Nu în ultimul rând, se cade să spun câteva cuvinte şi despre titlul volumului, „Chiorpangiu”. De când am auzit de apariţia cărţii, m-am tot întrebat, la ce s-o fi referind titlul, ce-o fi însemnând. M-am gândit că o fi vreun termen din argoul brăilean, ca să aflu din ultima povestire că se referă la apelativul pe care i-l dă Tanţa lui Florin atunci când e certată că nu găseşte banii. Iată secvenţa:
„— Cine a luat banii?
— Taci din gură!
— I-ai luat tu cu Matei?
— Taci, taci, taci!
— I-ai furat tu?
— Poate te-ai prostit şi i-ai aruncat la gunoi. Taci din gură. Lasă-mă! Nu vreau să mai aud nimic pe subiectul ăsta!
— Chiorpangiu’ dracu’! Bine îţi zice fata că eşti al dracu’! Nu poate omu’ să vorbească nimic cu tine… Ce măă fac? Am pierdut banii!”.
Dacă sunteţi nostalgici, vă doriţi să retrăiţi o fărâmă de copilărie sau pur şi simplu vreţi să vă delectaţi cu nişte povestiri pline de umor, eu vă recomand cu bucurie acest volum de proză scurtă.
Dacă doriţi să vedeţi şi varianta video a acestei recenzii, vă aştept pe canalul de YouTube "Dăm o carte!?" (https://www.youtube.com/@damocarte). 😄
This entire review has been hidden because of spoilers.
October 23, 2024
Câștigător al concursului de debut organizat de Editura Polirom în 2024.
Iată că după patru ediții câștigate numai de romane, anul acesta la concursul de debut organizat de editura Polirom a fost ales câștigător un volum de proză scurtă. Deși poate la fel de bine cele trei povestiri și nuvela de final, pentru că e păcat să nu o numim așa, puteau fi cusute sub forma unui roman, dacă se dorea musai acest lucru.
Este prima mea interacțiune cu acest autor, nu l-am mai citit pe nicio platformă de texte literare, în nici o revistă literară sau antologie și nici nu este prezent în spațiul social media. Toate acestea m-au făcut să cred inițial că avem un autor care publică sub pseudonim, așa cum a fost și cazul cu câștigătorul aceluiași concurs de acum trei ani.
Autorul se alătură unui frumos evantai de scriitori care au origini în Brăila, făcând din acest oraș unul dintre cele mai bine zugrăvite orașe din literatura română contemporană.
Cel mai bine am receptat prima proză și nuvela de final, nuvelă în care vă aruncă și cârligul din titlu… foarte fain ales, de altfel.
Citeam într-un interviu faptul că textele au fost scrise chiar în ordinea în care sunt așezate în cuprins. Oarecum se simte acest lucru în carte și cred că primul text a funcționat și ca o scânteie care a declanșat apariția în final a întregului volum. Este textul care m-a emoționat cel mai tare. Este un omagiu. Ferice de cei care avem o imagine din copilărie așa de puternică, și care merită un astfel de omagiu. Imaginea pe care o are autorul este Zincu - ”Dirijor al pupitrului menghinei”, dibaci coordonator al instrumentelor ”Fierăriei”. Fierăria mea este ”atelierul de reparat biciclete” al lui tataie Lăiță. Povestirea a reușit să mă arunce cu 35-40 de ani în urmă, ca să aud bătaia ritmică a ciocanului care ”făcea floare” la un cap de spiță dublă din inox (mă întreb dacă mai există cineva care știe ce înseamnă ce tocmai am scris aici :)”. Zincu făcea felinare de mormânt, Lumină pentru cei care nu mai pot vedea lumina. Dar poate fix această lumină l-a călăuzit pe autor înapoi în timp, pentru acest omagiu… și care are puterea să trezească și în noi propriile emoții.
”22 de căsuțe” are poate cea mai mare doză de umor și decupează un cadru puternic din acea perioadă. Chestionare, jaloane, poligon… carnetul! Recent mi-am adus aminte cum era judecata de valoare pentru mahala și nu numai, atunci când se venea vorba despre ”mândria” familiei, ce însemna că am un copil deștept… a luat treapta, a intrat la facultate… e dat dracului, și-a luat carnetul, v-am zis eu că e deștept… totul în epoca în care ”Codul rutier” era cea mai citită carte. Magistral momentul cu ”... am zis că nu pot să mă fac de râs la oamenii ăia de acolo și m-am gândit să completez și eu câteva răspunsuri…”
Nu mă întind prea mult, vă las pe voi să descoperiți restul volumului. Să aflați conținutul convorbirii telefonice nocturne din textul ”Fănică și securitatea” și să recunoașteți dacă voi ați luat banii din nuvela de final a cărții 🙂... și de ce nu să scrieți pe grup despre ele.
Mi-am permis să mă joc un pic cu câteva obiecte din ”Fierărie”. Sunt curios dacă vă dați seama ce reprezintă obiectul din stânga. 🙂
Să-i urăm Chiorpangiului bun venit în echipa națională de literatură română contemporană. 🙂
Iată că după patru ediții câștigate numai de romane, anul acesta la concursul de debut organizat de editura Polirom a fost ales câștigător un volum de proză scurtă. Deși poate la fel de bine cele trei povestiri și nuvela de final, pentru că e păcat să nu o numim așa, puteau fi cusute sub forma unui roman, dacă se dorea musai acest lucru.
Este prima mea interacțiune cu acest autor, nu l-am mai citit pe nicio platformă de texte literare, în nici o revistă literară sau antologie și nici nu este prezent în spațiul social media. Toate acestea m-au făcut să cred inițial că avem un autor care publică sub pseudonim, așa cum a fost și cazul cu câștigătorul aceluiași concurs de acum trei ani.
Autorul se alătură unui frumos evantai de scriitori care au origini în Brăila, făcând din acest oraș unul dintre cele mai bine zugrăvite orașe din literatura română contemporană.
Cel mai bine am receptat prima proză și nuvela de final, nuvelă în care vă aruncă și cârligul din titlu… foarte fain ales, de altfel.
Citeam într-un interviu faptul că textele au fost scrise chiar în ordinea în care sunt așezate în cuprins. Oarecum se simte acest lucru în carte și cred că primul text a funcționat și ca o scânteie care a declanșat apariția în final a întregului volum. Este textul care m-a emoționat cel mai tare. Este un omagiu. Ferice de cei care avem o imagine din copilărie așa de puternică, și care merită un astfel de omagiu. Imaginea pe care o are autorul este Zincu - ”Dirijor al pupitrului menghinei”, dibaci coordonator al instrumentelor ”Fierăriei”. Fierăria mea este ”atelierul de reparat biciclete” al lui tataie Lăiță. Povestirea a reușit să mă arunce cu 35-40 de ani în urmă, ca să aud bătaia ritmică a ciocanului care ”făcea floare” la un cap de spiță dublă din inox (mă întreb dacă mai există cineva care știe ce înseamnă ce tocmai am scris aici :)”. Zincu făcea felinare de mormânt, Lumină pentru cei care nu mai pot vedea lumina. Dar poate fix această lumină l-a călăuzit pe autor înapoi în timp, pentru acest omagiu… și care are puterea să trezească și în noi propriile emoții.
”22 de căsuțe” are poate cea mai mare doză de umor și decupează un cadru puternic din acea perioadă. Chestionare, jaloane, poligon… carnetul! Recent mi-am adus aminte cum era judecata de valoare pentru mahala și nu numai, atunci când se venea vorba despre ”mândria” familiei, ce însemna că am un copil deștept… a luat treapta, a intrat la facultate… e dat dracului, și-a luat carnetul, v-am zis eu că e deștept… totul în epoca în care ”Codul rutier” era cea mai citită carte. Magistral momentul cu ”... am zis că nu pot să mă fac de râs la oamenii ăia de acolo și m-am gândit să completez și eu câteva răspunsuri…”
Nu mă întind prea mult, vă las pe voi să descoperiți restul volumului. Să aflați conținutul convorbirii telefonice nocturne din textul ”Fănică și securitatea” și să recunoașteți dacă voi ați luat banii din nuvela de final a cărții 🙂... și de ce nu să scrieți pe grup despre ele.
Mi-am permis să mă joc un pic cu câteva obiecte din ”Fierărie”. Sunt curios dacă vă dați seama ce reprezintă obiectul din stânga. 🙂
Să-i urăm Chiorpangiului bun venit în echipa națională de literatură română contemporană. 🙂
March 20, 2025
Volumul nu este unitar dar reușește să rămână un întreg prin atmosferă, prin personaje și prin timpul desfășurării lui. Florin Duțu scrie aparent ușor, dialogurile sunt firești, povestirile curg liniștit fără poticneli majore. Urmărește firul epic pe unul, maxim două planuri și nu se dezice de ceea ce știe a face cel mai bine. Este un povestitor parcă născut și cred că dacă și-ar desfășura talentul incontestabil pe care îl are în roman, ar da Brăilei un mare roman contemporan. Ce nu am înțeles de la editură este supracoperta, cu un alt desen decât coperta cărții și cu un alt nume de autor – Florin G.Z. Duțu! Să fie o greseală sau o confuzie tipografică? Chiorpangiu este o poreclă pe care o primește autorul, purtător timid a două perechi de ochelari și pe care iată a folosit-o în a contura o identitate literară. Bun venit și așteptăm noi cărți!
January 18, 2025
Mi-a plăcut să o citesc – sunt povestiri amuzante despre copilăria trăită în comunism. Mi-a plăcut în mod special povestirea despre atelierul bunicului: reușește să redea foarte bine un univers pe care toți îl cunoaștem și care ne fascina în copilărie, dar pe care nimeni nu l-a descris atât de bine până acum. Am fost șocată să citesc despre modul în care se provocau avorturile în comunism, mai ales că și în familia mea există un astfel de trecut, despre care nu s-a discutat niciodată.
January 5, 2025
O colectie de povestiri captivante, am citit cartea in cateva ore. Povestile m-au purtat ca un leagan, cand sus, razand de situatiile create, cand jos, in nostalgie.
Displaying 1 - 5 of 5 reviews