Îmi amintesc că o vreme, în fiecare noapte, înainte de culcare, ne jucam de-a „cel mai frumos cuvânt de azi“ și odată tu ai spus clandestin și mi s-a părut cel mai frumos cuvânt auzit vreodată, mi l-am notat în jurnalul secret, pe care mi-ar fi plăcut să-l descoperi, am scris acolo clandestin de mai multe ori și nu l-am mai uitat niciodată. Nu știam ce înseamnă, dar nici nu voiam neapărat să aflu. Pentru mine însemna un secret, ceva care îți taie respirația. După câtva timp, ne-am plictisit și am renunțat la joc. - Marin Mălaicu-Hondrari
Marin Mălaicu-Hondrari a publicat Zborul femeii pe deasupra bărbatului (poeme, Eikon, 2004, Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj), Cartea tuturor intenţiilor (roman, Vinea, 2006; ediţia a II-a, Cartea Romaneasca, 2008), Apropierea (roman, Cartea Românească, 2010), La două zile distanţă (poeme, Charmides, Bistriţa, 2011, premiul revistelor Poesis International şi Transilvania). Cel mai recent roman Lunetistul a apărut la Polirom în septembrie 2013. A scris în colaborare cu regizorul Tudor Giurgiu scenariul după romanul Apropierea.
La prima vedere, o poveste minunată de viață: o corporatistă renunță la viața ei în corporație și se retrage la țară, în casa bunicilor, și... trăiește. Aparent fără să-i pese de nimic și de nimeni, total clandestin. În prezentul ei, pare că trecutul nu contează Numai că treptat descoperim că ea are și griji, și dorință de a-și descoperi trecutul și suferințele întâmplate în jurul ei. Iar trecutul înseamnă o întoarcere până în comunism și apoi prin Piața Universității până la mineriade, iar suferințele înseamnă până și o crimă comisă cu sânge rece. Așadar, la început ceva ce seamănă cu o dorință de evadare (și, de ce nu?, o doză de „dezvoltare personală) se transformă într-o carte cu mult potențial dramatic și, mai ales, într-un thriller bine dozat, neașteptat de palpitant, în care trăim și călătorim alături de protagoniști prin lume pentru a descoperi alături de ei adevărul și pentru a înțelege împreună mai bine trecutul și prezentul. Mi-a plăcut mult volumul lui Marin Mălaicu-Hondrari.
"Clandestin" de Marin Mălaicu-Hondrari este o lectură numai bună pentru această perioadă, când frigul din carte își întinde brațele spre cititorul ce este învăluit de umbrele unei protagoniste ce în sfârșit și-a găsit libertatea. Drumul spre acceptarea din prezent a fost lung și plin de evenimente, unele tulburătoare, altele cu adevărat stranii. La un moment dat avem și incursiuni politice, iar un ucigaș plătit încearcă să curețe dramele copilăriei.
Pentru mine a fost o experiență interesantă, începură în forță, ce pe parcurs și-a schimbat modul de abordare al narațiunii, venind cu mai multe perspective și unghiuri.
Clandestin de Marin Mălaicu-Hondrari, un roman așa cum aș vrea să citesc mai des. Cartea nu are o proză pretențioasă, nici o narațiune complexă, dar reușește foarte bine să creeze o atmosferă specială. Povestea din primele o sută și ceva de pagini, cu toate că este relativ simplă și lipsită de mari evenimente cuprinde o lume întreagă pe deplin. Atmosfera te face să îți dorești să citești mereu despre Iustina dintre casa din deal și Târgu Mureș. Pentru prima parte aș da 9/10.
Restul romanului pune cap la cap mai multe fire, povestea unei tinere care se îndrăgostește de un coleg de liceu și povestea de familie a Iustinei cu mai mult focus pe fratele ei Roland care trăiește o parte din timp în Spania. Aici lucrurile s-au complicat puțin și ritmul a crescut treptat, dar am simțit și o lipsă de conexiune. Pe de o parte personajul-narator Alexandrina nu e suficient încât să atragă simpatie și nu mă face să-mi pese foarte mult de problemele ei. În al doilea rând povestea eroilor negativi: niște parveniți din PSD (printre care un criminal) pare tezistă și poate atrage reacții negative din partea cititorilor. Aș fi preferat să fie descrise mai multe fapte condamnabile ale acestora în locul discursului fatalist al Alexandrinei. Pentru această parte din roman aș da 7.5/10.
Recomand romanul, nu durează mult și e bine construit.
Pfu, mi-e foarte greu sa dau un rating. Atatea episoade care duc in absurd, personajele feminine credibile si nu prea (Iustina se simte clar ca e scrisa de un barbat, pare un alter ego feminin al lui Marin, de altfel), povestea m-a prins, dar parca sunt si multe loose ends. De ex: de ce era casa din deal mostenirea lui Robert, daca venea din familia Iustinei? Bogatia care le permite sa traiasca ca niste vagabonzi de lux e si ea cam romantica. Pe unii i-au innebunit detaliile, dar mie mi-au placut, au ceva din proza lui KOK. Joaca de-a cuvintele a fost un alt plus, poate chiar aspectul care mi-a placut cel mai mult. Comparatiile ciudate in scenele sexuale - cam cringe, dar e usor sa o iei prin pruni la scene sexuale explicite. All in all - nu m-am plictisit.
Marin Mălaicu-Hondrari are un stil foarte antrenant (căutăm un sinonim pentru catchy). Deci, în primul rând, mi-a plăcut ritmul. Alergi cu personajele, le înțelegi, suferi alături de ele, te resemnezi șamd. De multe ori mi s-a părut că mă uit la un film, nu că răsfoiesc o carte. Apoi mi-a plăcut cumva paradoxul dintre detașarea și dependența personajelor față de spațiul românesc. Deși profund afectate de evenimentele istorice (mineriadă, tranziția post-decembristă), Hondrari creează niște personaje cumva universale (nu arhetipuri, ci figuri care ar putea fi întâlnite in majoritatea regiunilor geografice): o fostă corporatistă care se retrage în vârf de deal, fără curent electric și alte facilități, aflată într-o relație oarecum deschisă cu un farmacist; un hitman stabilit pe o insulă cosmopolită care găzduiește o grămadă de paria; o adolescentă studioasă, dar libertină și în contact cu corpul și dorințele ei, un tânăr de bani gata, al cărui viitor e influențat de cariera politică a părinților… Toate poveștile sunt interconectate și frumos expuse - clar, simplu și la obiect, fără butaforie. Nu dau mai multe detalii, sper să fie citită de cât mai multă lume. Vă las, în schimb, un citat: “Să fii rezonabil cu cel pe care îl iubești e moartea pasiunii.”
Am citit pe Scena9 un articol al lui Mihai Iovănel care desființa cartea asta cu mult aplomb și sarcasm, în uralele unor oameni care jubilau prin comentarii. Mi s-a activat toată revolta față de autoritate de care sunt în stare, dar în același timp, recenzia mi-a inspirat foarte clar impresia că e ceva ce o să fie fix pe gustul meu. Așa că am luat-o la reduceri (m-a șocat inițial prețul întreg de 59 de lei pentru o carte de 249 de pagini, cartonată, ce-i drept, dar doar cafeneaua din cartier nu mă mai șochează în ultima vreme).
Pe scurt, m-am distrat pe cinste. Nici măcar nu mă interesa exact unde duce povestea (deși consider că își ratează ținta și finalul 😋. Are un gol acolo neumplut și eu aveam nevoie de umplutură). Am privit-o ca pe o joacă de-a literatura care nu se ia prea tare în serios și care îngroașă niște tușe cu bună știință, inclusiv erotismul, care e surprinzător și exacerbat. Her breasts breasted boobily down the stairs, dar e ok, venea de la slănina și cârnații din pod.
Dacă e joacă, atunci să o iau foarte în serios. Detaliile m-au ținut în priză și am zâmbit aproape tot timpul, de la telefonul din congelator la incapacitatea superfemeii Iustina de a săpa o anumită funcțiune locativă numită latrina din fundul curții. “Găleata bionică” și mațele porcului din vie. Rochia unică de lână și sutienele întinse pe scară. Farmacistul țicnit și vedeta porno depresivă. Băile Sângeorzului și Carei. Orașele care par că nu există decât pe hartă (Zalăul și Sălajul nu există deloc, asta știe toată lumea). Campionul finlandez nenumit de F1 (dar las’ că știm noi cine e 😂) și multe băuturi și țigări. Am citit și un interviu cu autorul în care zicea că a trăit numai cu fumătoare înrăite și că nu își imaginează cum s-ar putea altfel. Țigara de dinainte, de după și, eventual, și din timpul.
M-am distrat mult mai mult cu Iustina și Roland (care pare de-a dreptul cast și inocent în comparație cu fetele din carte) decât cu personajul adolescentei. Ale e fix ca fetele din Coșbuc și Sava de pe vremea mea (bine, mamaie, se aude pe fundal) care circulau în spațiul cultural rarefiat combinat dintre Cool Cat, Green Hours, Embryo și Jack, cu pauze de concerte în Lăptărie. Era hip/ster să ai last.fm cu muzici cât mai obscure, o dezinvoltură cât casa și să aparții acelui mediu de liceeni cool, neoficial prezidat de trei surori misterioase pe care nu le-am cunoscut niciodată. Eh, clar eram la liceul greșit 😋. Nu știu dacă autorul nu trebuia să upgradeze modelul de adolescentă la vremuri mai actuale, dar acum doar cârcotesc.
Tot la capitolul cârcoteli: ar fi avut nevoie de un editor care să taie mai în sânge și să îi reformuleze pasajele ultra poetice și altele ultra fake-slang care ies în evidență ca nuca-n perete și mă scoteau de multe ori din lectură. Nu am înțeles exact personajul englezoaicei. La pagina 102 își ratează și scopul de a scrie numai la perfectul simplu, i-au scăpat 2 verbe la perfect compus, plus un prezent la finalul frazei 😊. Poate se rezolvă la varianta paperback.
Pentru mine a fost fix ce așteptam, ușurel și neserios, with additional smut, mai de iarnă. Nu-s de acord cu criticul literar, dar a făcut o treabă bună: m-am lămurit că e ce trebuie pentru mine.
O carte bine scrisă dar … Personajele principale sunt femei care sug. Nu sunt sex-ahtiate - dixit ele - dar își petrec jumătate de viață goale, în fața ferestrei. Nu le place sexul, doar ca sexul este omniprezent în carte. Si în vârf de munte, chit ca nu are chef, tot și-o trage cu farmacistul. Dar nu, ea nu e sex. Ce personaj feminin poate fi atât de neautentic? O mică ratare, domnule scriitor. Crăciun fericit! O femeie ar fi un pic mai puțin ahtiată după sex decat dumneata.
As fi vrut foarte mult sa fie o carte de 5, dar cusăturile nu au ținut până la capăt, iar entuziasmul inițial a dispărut după prima parte. Se simte că e o carte scrisa pe bucăți, la ani distanță, dar chiar și doar pentru prima parte, merita citita.
„Clandestin se deschide cu probabil visul oricărui cititor (bine, poate mai puțin retragerea într-un loc înghețat bocnă, măcar din punctul meu de vedere): o tipă se trezește într-o casă înghețată dintr-un sat uitat de lume, se îmbracă, îmbucă ceva frugal, își ia o carte, se cocoață pe acoperiș și începe să citească înconjurată doar de pustietate, profitând se soarele orbitor, de liniște și de singurătate. Cum ziceam, un vis, nu? Să ai tot timpul din lume numai să citești. Bine, eu aș vizualiza acest lucru pe o insulă cu beach-bar, mult soare și multă căldură, plus un șezlong cu o umbrelă uriașă și o sursă nesfârșită de cărți, dar… de gustibus, nu? Apoi aflăm că ea a fost corporatistă, că a făcut grămezi de bani și că mai apoi, sătulă de acea viață îndestulată, dar care îi aducea nefericire, s-a retras în munți pentru a trăi în liniște și pace, într-o căsuță nu chiar dărăpănată, dar nici doldora de confortul cu care era obișnuită la Londra sau la București.
Partea cea mai lungă a poveștii, prea lungă, în opinia mea, și am mai citit câteva opinii asemănătoare, se ocupă de deja celebra prin anumite cercuri Iustina Tiron, acest personaj legendar care a avut curajul să se retragă în munți la nici treizeci și cinci de ani, în casa bunicilor, și să trăiască așa cum vrea ea. Clandestin, ferită de priviri curioase și fără legături cu lumea. Adică să taie bușteni în pădure cu drujba și să-i care singură până acasă, să taie un purcel și să-l pregătească tot singură, pe care să-l împartă mai apoi cu șoriceii din podul casei, să stea câtă e ziulica de lungă sus pe acoperiș, în timp ce prin curte dă târcoale lupul, și să citească, să se uite la filme pe laptop când afară s-a făcut prea frig, iar când nu mai are haine curate de schimb, să-și rezerve câte o pensiune ba cât de cât aproape de casă, ba tocmai în celălalt capăt al țării din două motive simple, dar cât se poate de practice: să mai schimbe peisajul și să ia pulsul umanității, de care însă nu pare să-i fie deosebit de dor, și să-și spele hainele și lenjeria de pat, întrucât n-a ajuns chiar dispusă să spele și la lighean în căsuța de la marginea pădurii. . . . Povestea este prea alambicată și spusă prea alambicat ca să fie o lectură facilă. Provocatoare până la exasperare și mult, mult prea lungită în prima parte, când ar fi trebuit de fapt să-l atragă în mreje pe cititor, noua carte a lui Marin Mălaicu-Hondrari are toate motivele să împartă lumea în două: adică am rămas cu impresia că ori o placi, ori spui că nu face parte din aria ta de interes și că ai fi vrut să citești altceva. Deși ar trebui să existe și o cale de mijloc, așa cum îi șade bine oricărui cititor, mai ales unuia ca mine, care de multe ori citește și pentru a face o cronică și al cărui citit de plăcere s-a cam stins mai ales după ce l-a ales (nu neapărat și-a ales el însuși) această meserie din prezent. Nu spun care. Așadar, dacă reziști și treci cu bine peste această primă parte a poveștii Iustinei și ai răbdare să afli povestea din spatele poveștii ei, dar și ce o mână pe ea-n luptă și o face să-și cheme fratele în ajutor, ajungi la un thriller în toată puterea cuvântului. Însă nu acțiunea furibundă este miza întregii povești, ci drama celor două personaje, Iustina și Roland, dar și, zgomotoasă tare în spate, a tatălui lor, un rebel, un nonconformist, un avangardist cu o gândire mult prea deschisă pentru vremurile în care trăia și al cărui destin tragic lansează bolovanul la vale.
„- Cred că n-am iubit niciodată pe nimeni, spuse ea.
Îi plăceau accesele ei de bovarism.
– Eu cred că am iubit mereu pe cineva, zise Roland. Nu-mi amintesc o zi fără să fi iubit pe cineva.”
Iustina Tiron și-a dat demisia dintr-o multinațională londoneză și a ales libertatea totală. Romanul începe lent, cu drumurile Iustinei în universul ei liber și senzual, se simte aura ei de independență care dă încă de la început poveștii un aer de prospețime și de aventură. Cadrele (dintr-o natură superbă sau din singurătatea asumată a Iustinei) sunt cinematografice și absolut memorabile. Iustinei nu îi este teamă de nimic (nici măcar de lupul care-i dă târcoale). Își trăiește viața citind, ascultând muzică și iubind, gândindu-se la Roland, fratele ei vitreg și la Francisc, tatăl pe care l-au pierdut. Iustina și Roland sunt doi orfani ce-și trimit de la distanță mesaje, muzică și cărți. Povestea se ramifică apoi și se accelerează pe mai multe planuri și voci – Roland, cel care nu are liniște până nu-l găsește pe criminalul tatălui lor, Francisc, o altă figură foarte puternică a romanului, reconstituită din ce spun apropiații despre el, apoi Adrian și Alexandrina, copiii unor senatori PSD, revoltați împotriva „mamătată”. Marin Mălaicu-Hondrari este probabil primul care scrie despre copiii politicienilor PSD care au intrat în politică în anii ’90, dar îi detașează de metehnele părinților lor. Adrian și Alexandrina denunță ipocrizia „mamătată” și se întorc împotriva lașității lor, iar ideea aceasta este plină de speranță. Libertatea și justiția sunt arme purtate pe parcursul romanului nu doar de Iustina, Grig sau Roland, dar și de tinerii „privilegiați”.
„Clandestin“ este un roman îndrăzneț și puternic – pentru că ne amintește prin vocile personajelor sale de un episod sângeros și extrem de violent din istoria recentă a României, mineriada din iunie 1990, orchestrată politic și uitată de justiție, deși au murit șase oameni și au existat opt sute de răniți. Este un roman pe care sper să-l citească mai ales tinerii, pentru infuzia de curaj pe care o dăruiește această carte după ultima sa pagină - întotdeauna putem alege să fim liberi și demni, întotdeauna putem alege dreptatea.
“Ne-au zis să schilodim și să omorâm, că nu o să ni se întâmple nimic, și-am schilodit, și-am omorât, și nu ni s-a întâmplat nimic.” Grigore Conon, Miner din Băile Sângeorzului
În esență, un roman thriller... dacă thrillerul ar fi echivalentul literar al privirii unui perete proaspăt vopsit cum se usucă. Autorul a reușit, cu măiestrie, să îți dea senzația că citești un manual de instrucțiuni pentru asamblarea unui birou IKEA, doar că biroul e Londra, plaiurile sângeorzene și Insulele Camarile, toate într-un puzzle de imagini pe care n-ai nicio șansă să le potrivești vreodată. Deschiderea romanului, unde protagonista Iustina își pune și își scoate ochelarii de soare de vreo trei ori e începutul perfect pentru cei care vor să exerseze arta răbdării. Și ce dacă Iustina este un fost CEO care vânează traumele mineriadelor din 1990? Memorabile sunt și Insulele Camarile, locul în care se duc toate personajele care au rămas blocate în filme de categoria Z și nu-și mai găsesc locul în poveștile reale. Dar cine are nevoie de geografie coerentă?! Și, desigur minunatul Roland, fratele vitreg al Iustinei, asasinul misterios despre care știe absolut toată lumea – inclusiv cel mai neînsemnat localnic din Camarile. Poate e doar o coincidență că lunetistul nostru etic ucide doar oameni „răi”, de parcă ar fi un fel de Robin Hood al glonțului. Dar surpriza cea mare? Totul se reduce la Ion Iliescu și PSD. O conspirație politică atât de subtilă încât o vezi venind de la primul „nădușit” din roman. "Clandestin” este thrillerul perfect... pentru cei care nu vor să fie nici măcar ușor stimulați intelectual. Dacă vreți o experiență literară în care totul, de la romul Bumbu la monologurile interminabile despre nimic, este o probă de răbdare, ați găsit cartea ideală. Altfel, luați-vă ochelarii de soare și lăsați-i pe raft.
Am dat patru stele pentru personajele feminine la care simt un pic că sunt scrise de un bărbat. However, adolescenta este mai credibilă decât femeia matură, which I like.
În rest, am văzut critici despre ambiția literară a autorului din acest roman. Nu știu de ce nu ne dorim lucruri și mai complicate de atât, și mai alambicate, și mai întinse în timp și pagini. Aș citi mai pe larg tot ce se întâmplă între ei înainte, în timpul și după și aș vrea ca minuțiozitatea zilelor Iustinei de la început să fie regăsită și în finalul cărții.
Știu cum miroase în casa în care n-am fost niciodată, când e cald și când bate lumina pe geam. Loved it. More MMH tbr.
O carte care te duce în viața unor copii ramasi orfani din cauza mineriadei și îți etalează traumele cu care au rămas în urma pierderii părinților. Exista 4 perspective, toate întortocheate și complexe. O carte care te prinde SI te lasă buimac. Mi-a plăcut!!
Nu am cuvinte să spun cât mi-a plăcut această carte. Mi-era dor de un roman al lui Hondrari. Poezie, nebunie, dragoste… și la final liniște. Absolut minunat.