Big in Japan

by Cosmin Leucuța

Scriitura lui Cosmin Leucuța vine ca o durere surdă după o tăietură ascuțită, diagonală, neașteptată, de o precizie uimitoare. Navigând între tandrețe și durere, el reușește un melanj tulburător de confesiuni ce emoționează. La final, nici nu îți dai seama cum toate vulnerabilitățile tale, ca cititor, făcute ghem până atunci, se destramă pentru a fi acceptate și apoi vindecate. O poveste cu puseuri dure dar și cu atingeri curative. Mă îndoiesc că odată perdeaua dată la o parte va mai rămâne cineva neclintit în liniștea propriei lecturi. SUZANA TĂNASE

Mi-ar fi plăcut să fi citit Big in Japan în adolescență, când eram, asemenea tuturor adolescenților prezenți, trecuți și viitori, cel mai singur și neînțeles om de pe Terra și când totul durea, inclusiv și mai ales iubirea, când totul se prăbușea, când totul era plin de cruzime și, uneori, extraordinar. Ce îmi place enorm la Cosmin Leucuța este că, deși își pune toate personajele în situații îngrozitoare, extreme, deși le trece prin traume și abuzuri imposibil de citit fără să ți se strângă inima, simți și o tandrețe cu care le înconjoară, ca un abur prețios pe care ți-e și frică să îl risipești. Și, cum cerea Annie Wilkes, totul e corect scris, Cosmin nu-și trădează personajele cu absolut nimic în cărțile lui, ceea ce e un lucru destul de rar. Tocmai de-asta reușesc cumva să mă identific cu personajele din cartea asta, la care am plâns de două ori deja și, deși nu mai sunt adolescentă, am retrăit sălbăticia acelor ani și m-am lăsat ajutată, retroactiv, să pricep unele lucruri pe care ni le facem și singuri, lucruri iremediabile. LIVIA ȘTEFAN

Genres: Romanian Literature, Fiction, Contemporary

140 pages, Paperback

Published December 5, 2024

About the author

Cosmin Leucuța s-a născut la Arad și a început să scrie povești la vârsta de 14 ani.

2013
Laptele negru al mamei (Adenium) - roman, câștigătorul primului concurs de debut al editurii
2017
Numele altora (Casa de Pariuri Literare) - proză scurtă
2018
Hoodoo (Polirom) - roman, Premiul „Tânărul Prozator al Anului” la Gala Tinerilor Scriitori
2020
Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? (Casa de Pariuri Literare, reed. Humanitas, 2026) - proză scurtă, Premiul „Tânărul Prozator al Anului” la Gala Tinerilor Scriitori
2022
Cerul ca oțelul (Humanitas) - roman, nominalizare la Premiul Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi” și Premiul FILIT 2023
2024
Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni (Humanitas) - proză scurtă, nominalizare la Premiul „Mihai Giugariu” - ARCCA
Big in Japan (Paralela 45) - roman

Locuiește lângă Timișoara împreună cu cele cinci pisici ale sale.

Reviews

[Hristina]

Citind începutul am zis ca povestirea n-o sa-mi facă mare lucru, am citit detașată și apoi vag dezinteresată. Am apucat sa remarc de patru ori cuvantul imensă, preferinta pentru cuvantul ubicuu și incidentele din trafic. Dialogul dintre adolescenti a fost poate similar cu unul real, dar chiar și așa tot fără cârlig pentru mine. Dialogul dintre femei m-a trimis și mai departe de text, ma dezamăgește mereu alegerea unor personaje stereotipe care se comporta și spun lucruri atât de previzibile în situații la fel de comune.
Dar apoi textul s-a adunat pe un făgaș mai strâmt, a devenit mai ferm, spre final m-a strâns cu totul din lejereala mea, până am simțit mâna scriitorului care pune forță în presiunea degetelor cu care m-a apucat, povestea a devenit rapidă, acută și suficient de percutantă cât sa-mi trezească emoție, ceea ce este foarte important. Spre sfârșit cuvintele se dozează mult mai inteligent, nu a fost nevoie de mai mult și nici n-a fost prea puțin. Mi-a plăcut treaba cu Big în Japan. Esti mare într-un loc, nu in toate, într-adevăr, și asta dacă ești norocos. Mi-a placut ca exista la început o întrebare pusa de copil adultului, una care are funcția pe care o îndeplinește arma pomenita în actul întâi și care e folosita în actul final, este arma nevinovată care stă pe panoplie și am știut ca este ea de la început. Și apoi mi-a plăcut frâna de la capăt, încetinirea vindecătoare, tempoul firesc care se reîntoarce, elevația privirii, interiorul acela prețios de care un copil devine conștient si pe care încearcă sa-l exprime.
Cosmin Leucuta are în textele lui o armătura bună, inspirată și când își ia mâinile de pe ceea ce a săvârșit, este ceva acolo care o sa te surprindă și o sa te facă să simți literatura ca pe viață, vie și sensibilă.

[Nona]

Imediat după ce am terminat cartea, am avut sentimentul că vreau mai mult. S-a terminat prea repede, abia ce am respirat și am și ajuns la final. Acum, după ce am stat câteva zile cu acest roman în minte, nu știu dacă vreau mai mult. Sunt împărțită. Parcă aș fi vrut o concluzie la povestea cu taică-su? Parcă nu? Am rămas cumva fără acel catharsis pe care îl aștept instinctiv într-o poveste atât de personală. (Aș fi vrut să-l văd suferind, tăvălindu-se de durere, justițiara din mine nu se simte satisfăcută.)

Anyways. Cartea e bună, bună de tot. Are un stil viu, sincer, care te prinde imediat și te face să simți că porți chiar tu conversațiile alea. Dialogul e extrem de relatable, atât cel dintre Roxana și prietenele ei (da, am avut conversații similare cu fetele), cât și cel dintre Roxana și Alexandra. Sunt încântată de cât de bine a reușit Cosmin Leucuța să surprindă vocea și trăirile personajelor feminine, acel amestec de vulnerabilitate, umor și sinceritate crudă.

This is not your typical YA love story. Dar poate fi povestea oricărui adolescent care vine dintr-o familie destrămată. Alexandra e copilul unor părinți divorțați; știe cauza, dar relația absolut fabuloasă pe care a avut-o cu tatăl ei în copilărie o ține blocată între dezamăgirea că a fost părăsită și dorul de acel om care o făcea „clătită”. Roxana, mama ei, este atât de blocată în propria durere, încât nu mai are ochi și pentru a Alexandrei, iar viața adolescentei devine un montagne russe de emoții și evenimente, unele tragice. Interacțiunile cu mama ei sunt tensionate, marcate de distanță emoțională și de o comunicare defectuoasă, lăsând un mare gol în care suferința își face de cap. Pe fundal, planează și figura tatălui, despre care Alexandra are sentimente amestecate, pe care nu reușește să le înfrunte.

Povestea a scos din mine o întreagă panoplie de emoții. Și nu e asta fix ce ne dorim de la o carte? M-a înduioșat, m-a frustrat, m-a făcut să mă simt neputincioasă, iar la final, mi-a dat speranță. Mi-a adus aminte de adolescenta care am fost și de primii fiori ai dragostei. M-a făcut să-mi pun întrebări. Oare cum aș fi reacționat într-o situație similară? M-aș fi dus la maică-mea să-i povestesc, m-aș fi revoltat, mi-aș fi urlat durerea?

Relația Alexandrei cu Paul e absolut lovely. E umană, imperfectă și totuși reconfortantă. (Chiar dacă ușor idealizată.) Paul e un personaj cald, prezent și sensibil, care contrabalansează nesiguranțele și impulsurile auto-distructive ale Alexandrei.

Deși scurtă, cartea nu a fost ușor de parcurs și de digerat. E o călătorie interioară, în care personajele încearcă să-și înțeleagă traumele, relațiile, temerile și nevoia de a găsi un sens în lucrurile prin care trec. Deși povestea este ancorată în experiențele individuale ale protagonistei, temele abordate sunt universale și-i vor atinge pe toți cei care au fost vreodată tineri și confuzi.

[Andreea]

Cea mai bună carte a anului, până acum!

Poate nu pare o capodoperă, poate pare subțire și superficială, dar am simțit-o ca pe o carte de 500 de pagini, m-a făcut să trăiesc cot la cot cu Alexandra, am avut sentimentele ei, i-am simțit trăirile și am vrut mereu să întind mâna și să-i zic că sunt alături de ea. Iar asta se întâmplă în cărțile bune!

Când o familie se rupe, cine suferă mai tare? Și cum gestionezi relația, mai ales când sunt și copii la mijloc? Din păcate, sunt 100% sigură că povestea Alexandrei se repetă în sute de case, că la un divorț, copilul nu reprezintă puntea dintre părinți, ci restul de care se împiedică amândoi, ceva care se pasează ca o minge până e confortabil să o lași în derivă.

Am plâns la cartea asta, de neputință față de Alexandra, de furie față de Dan, de nervi față de Roxana. Simt că mă va bântui un timp acest volum, dar, cu siguranță, a intrat în topul cărților preferate și de recomandat oricui oricând. ❤️

[Adela]

O carte mică, dar cu impact mare. A reușit să îmi fure lacrimi, să mă pună pe gânduri ca mamă și soție, dar și să mă ducă înapoi în anii adolescenței cu primele sentimente și iubiri. Foarte frumos scrisă, nicio surpriză aici.

Cartea am citit-o atât în format fizic, cât și audio (trișez mereu când am ocazia), recomand audiobookul, îl găsiți pe Audiotribe, tare m-am bucurat când am văzut-o.

Acum să trecem la lucruri serioase. Lectura asta mi-a rupt sufletul în bucăți mici, și deși a încercat să le lipească la loc, nu a reușit, am închis cartea cu o tristețe imensă.

Suferința Alexandrei m-a lăsat goală, deznadejdea și abandonul m-au enervat la culme. Mama ei nu a reușit decât să mă facă să-i plâng de milă, iar tatăl... un om groaznic care s-a schimbat radical de la începutul cărții la final. Momentul când îți vine să arunci o carte pe geam l-am avut cu bărbatul acesta în relația lui cu Alexandra.

As always, a fost o adevărată plăcere să citesc cartea, are un stil aparte autorul, refreshing. Am spus-o la prima carte pe care am citit-o de la el și o spun și acum, e unul dintre autorii români preferați care nu scrie ca un autor român.

Am simțit multe citind Big in Japan, o lectură excelentă pe care o recomand din toată inima.

[Ioana Raluca]

Cosmin Leucuta reuseste sa treaca de tacerea care există in sentimentul de abandon si de singuratate, sa transmita emoția într-un mod as spune poetic durerii atunci cand simti ca esti un nimeni pentru cei din jur, o non-prioritate pe listele celor pe care ii iubesti si care ar trebui sa aibe grija de tine.

[Andreea Ursu-Listeveanu]

Alexandrei i se intampla prea multe deodata. Totul deodata.
Tatal pleaca, mama intra in depresie, apare prima dragoste, nimeni nu e langa ea, nimeni nu intelege, fiecare isi vede de propria-i poveste.

Big in Japan e o carte cu o forta transformatoare daca ajunge in mainile celor care au nevoie sa auda ce le transmite Cosmin Leucuta. Dar si in mainile celor care pot ajuta, care pot oferi sprijin emotional cand prietenii sau membrii familiei se afla pe marginea prapastiei.

Am apreciat realismul dialogurilor - in special la scena cu cele trei prietene discutand despre divortul Roxanei (despre care, foarte trist, acele prietene nu stiau nimic), am inteles de ce alegerea de a zgaria suprafata e mai potrivita pentru un YA, insa mie mi-a lipsit aprofundarea. As fi vrut sa cunosc motivele pentru care tatal s-a indepartat ATAT de mult, as fi dorit o discutie vindecatoare intre mama si fiica, as fi laudat o pedeapsa pentru cei doi de la petrece. Dar astea sunt doar pretentii de adult, nu ma bagati in seama. A fost de ajuns cat a fost, a sustinut si a demonstrat idei importante.

Puneti cartea asta in mainile adolescentilor, cititi-o daca sunteti parinti unora. Discutati despre ea si evitati posibile situatii similare.

[Jovi Ene]

„Toți își văd de viețile lor. La un moment dat, toți te părăsesc, să știi asta de la mine. Dacă ai niște vești tragice, e posibil să te bage în seamă preț de o cafea, dar apoi fiecare își vede de viața lui. Nimănui nu-i pasă de tine cu adevărat.”

O fetiță se joacă cu tatăl ei. O fată ascultă pe când mama și prietenele ei discută despre divorțul părinților ei. O adolescentă de 15 ani își întâlnește „prima dragoste”. Alături de emoțiile și sentimentele adolescentine, pline de vitalitate și de cele mai multe ori pline de inocență, există în această perioadă și suferință, și drame, și tristețe sau depresie, ba chiar și tragedii. De cele mai multe ori, cu înțelegere, empatie, toleranță și prietenie le putem depăși. Să sperăm că o va face și Alexandra.
Un roman foarte bun al lui Cosmin Leucuța, care poate fi recomandat atât adolescenților (în apropierea primei iubiri, dar și în primele manifestări ale anturajului), cât și părinților de adolescenți, care sunt marcați deseori de propriile dureri și frustrări ca să mai înțeleagă și noua generație, generația copiilor lor.

[Dragos Dutulescu]

Pentru părinți de adolescenți și nu numai: aveți răbdare cu cartea asta, pănâ la sfârșit. Chiar dacă pare mică și chiar dacă pare un easy reading, credeți-mă, nu este.
Cosmin Leucuța a construit un intro destul de simplu, menit să te facă să stai, să vrei să afli mai multe. Nu e nimic sofisticat în acest intro și poate de aceea, pentru unii, s-ar putea să pară banal. Dar, acest intro nu face decât să pregătească scena pentru o desfășurare precipitată a unei povești cu un subiect foarte actual și cu un final dur, necruțător, chirurgical. Mai ales pentru un părinte, mai ales pentru părinții care se regăsesc într-un astfel de scenariu.

[Ioana]

Un nou an, o nouă carte de la Cosmin Leucuţa 🤓 "Big in Japan" este o esență tare ținută într-o sticluță de 140 de pagini, fiind o poveste ce își marchează cititorul, îi răscolește adolescența și îți (re)deschide ochii cu privire la proprii copii 🥺
Mai multe despre lectura scurtă, dar intensă, am scris într-un articol publicat pe blog ✍️
https://ciobanuldeazi.home.blog/2025/...

"Cărțile-s ceva ce-mi asigură intimitatea, a oftat Paul. Când te vede lumea cu o carte în mână, își vede de drum."

[Ioana Idiceanu]

O carte pe care ar trebui să o citească toți adolescenții și părinții lor, mai ales cei care nu înțeleg actuala generație.
Suflete frânte, tulburări pricinuite din lipsa de atenție și afecțiune, nepăsare, toate la un loc sunt un cumul distructiv pentru un copil care nu se regăsește, care își caută orbecăind identitatea și locul într-o lume nepăsătoare și rece.

[Alina Stan]

Mi-e frică și mă feresc, de obicei, să citesc o carte mult prea lăudată, mai ales atunci când toată lumea vorbește despre ea. Așa s-a întâmplat și cu "Big in Japan", romanul lui Cosmin Leucuța. Am tot amânat-o, până când a venit momentul să o citesc pentru clubul de lectură. Și bine am făcut. Am putut astfel să o parcurg fără a avea în minte părerile altora, fără să fiu influențată de entuziasmul colectiv.

Am început lectura cu oarecare teamă, convinsă că nu are cum să se ridice la nivelul cărții "Cerul ca oțelul". Mă gândeam: ce ar putea spune într-o carte atât de subțire, și care, pe deasupra, face parte din colecția Prima dragoste? Dar, ce să vezi – încă de la capitolul al doilea, m-a lovit direct în inimă. Am continuat lectura cu un nod în gât și cu o strângere de inimă, iar pe măsură ce înaintam, uitam pur și simplu să respir.

Capitolele cinci și șase le-am citit printre lacrimi. Am trecut printr-un carusel de emoții: de la bucurie și admirație la început, la milă, frustrare, rușine, ură și furie, iar la final – speranță.

M-am întrebat, inevitabil, cine e vinovat pentru tot ce i s-a întâmplat Alexandrei. E greu de spus. Poate tatăl, poate mama, poate prietenii, poate școala, și, în cele din urmă, poate întreaga societate. Fiecare poartă o parte din vină, iar Cosmin Leucuță reușește să surprindă acest lanț subtil de responsabilități și tăceri care duc, treptat, la tragedie.

La fel ca în "Hoodoo", autorul reușește să facă literatura și muzica să meargă mână în mână. Fie că e vorba de versuri, melodii sau doar ritmul frazelor, muzica devine o prelungire a trăirilor interioare, un limbaj emoțional care intensifică fiecare moment.

Singurul defect al acestei cărți, dacă îl putem numi așa, este faptul că e prea scurtă. Dar, cum se spune, esențele tari se țin în sticluțe mici. Leucuța nu are nevoie de multe pagini pentru a-ți frânge inima și a o repara, pe cât se poate, în același timp.

Îți mulțumesc, Cosmin, pentru final! Ai reușit să redai speranța într-o lume aflată în continuă degradare spirituală – o speranță fragilă, dar sinceră, care rămâne cu cititorul mult timp după ce închide cartea.

De la mine primește 5 ⭐ și recomandarea de a fi citită de cât mai mulți părinți, dar și de către adolescenți.

[Florin Cobzac]

Este o carte care a beneficiat de atenție imediat după apariție. Am tot citit prezentări scrise despre ea și mi-am dat seama că abordează o temă acută.
Văd că valul de reacții generat de miniseria ”Adolescence” s-a mai calmat. Am văzut-o și eu între timp. Mie mi-a plăcut cel mai mult partea a 3-a. Cea care cotrobăie un pic în mintea personajului principal… dar indirect și în a noastră.
Revin, de ce am făcut această paranteză. S-a tot spus că filmul ăla e de văzut musai și dacă ai prin preajmă un 12-15 biped, pe care-l iubești, e bine să-l convingi să vă uitați împreună. Ei bine, eu cred că și mai bine este ca noi, părinții de viitori adolescenți, sau cei care deja avem în dotare așa ceva, să citim această carte … și dacă deja cel invocat mai sus are spre 14-15, putem să încercăm să-i explicăm de ce este important să citească și el cartea.
Sincer, mie îmi pare că ceea ce a reușit Cosmin cu cartea asta este mult mai prețios decât miniseria respectivă.
Cartea are un ritm dement, eu am citit-o în două reprize. Are 90% dialog, un dialog care curge foarte bine. Cred că îi sfârâia tastatura când scria 🙂. Parcă este o autostradă de dialog care din când în când are semafoare cu treceri de pietoni. Sunt zone în carte care pur și simplu te forțează să pui frână brusc și să îți înghiți în sec gândurile. Apoi iar dialogul este injectat ca un nitro în motor și te ia la alergat.

Să vă zic și despre poveste în sine? Mai bine dați o căutare pe grup, de fapt am să las eu în comentarii link către secțiunea de pe grup dedicată autorului, o să găsiți acolo câteva prezentări făcute de prietenii de pe acest grup… dacă țineți morțiș să aflați mai în amănunt. 🙂 Eu am să spun doar așa: divorț, abandon, adolescență, prima iubire, aparențe înșelătoare, capcane, rebel, primul fard, primul sărut, primul contact cu hăul drogurilor, capcană emoțională, abuz, decepție… abandon. 🙁 Cam acesta este cocktailul nitro despre care vă spuneam.
Foarte mișto cartea.

[Alexandra]

Trigger warning: viol, suucid si abandon. Ar fi fost mai ok sa stiu lucrurile astea inainte sa incep lectura. Poate vor ajuta pe cineva.

[Nor]

Tulburător.Adolescenti,părinți ignoranți,prieteni și...sentimentul apăsător al singurătății,a lipsei de iubire.Mi-as dori că aceasta carte să ajungă în mâinile multor cititori adolescenți și părinți de adolescenți.M.am simțit strivită de sentimente,am simțit speranța și așteptările acelei copile,dezamăgirile,revolta ei muta...Citiți că să simțiți! Și cum spune scriitorul: " cartile-s ceva care îmi asigura intimitatea.Cand te vede lumea cu o carte în mână își vede de drum". Felicitări Cosmin Leucuta!

[Madam Bovaread]

Deși face parte din colecția “Prima dragoste” a editurii Paralela 45, nu e nicidecum o poveste cheesy cu adolescenți. E mai degrabă o disecție a fragilității, a absenței și a durerii care te modelează atunci când ești prea tânăr ca să înțelegi ce ți se întâmplă.

Personajul principal este Alexandra, o adolescentă care crește cu dorul unui tată absent, cu o mamă depășită de situație și cu un gol pe care încearcă să-l umple cum poate. Liceul, prieteniile, iubirea, nimic nu e simplu în perioada asta incertă, iar când în sfârșit crede că a găsit un refugiu în cineva, realitatea lovește fără milă, ca un reminder trist că… life is not fair.

Am apreciat și finalul, că nu a fost lăsat în plop și plopul în aer, este exact ce trebuie pentru a fi o încheiere care te lasă cu gândurile tale, un strop de speranță, dar un nod în stomac.

[Daniel Manolea]

O poveste terifiant de reală.

Am experimentat un mix de trăiri, un crescendo de anxietate si de tristețe pe măsura ce parcurgeam romanul. Uneori e greu de explicat de ce unii oameni aleg să ignore efectul pe care îl au acțiunile lor asupra celor apropiați. Tușele pozitive, deși puține la număr, reușesc doar să sporească sentimentul de singurătate psihică al eroinei.

Pentru a păstra acest review spoiler-free, pot doar să spun ca acest roman ar trebui citit de orice adolescentă - adolescent precum și de părinții acestora. Poate acest lucru ar conduce la o scădere drastica a multitudinii de situații absurde cauzate de lipsa de comunicare.

Probabil una din cărțile ce vor candida cu succes la "best of the year" in topul meu, secțiunea realism.

[Adina]

Nu-mi găsesc cuvintele pentru a descrie neliniștea, pielea de găină, revolta, tristețea, durerea..., toate lăsate de cea mai recentă carte a lui Cosmin. Nu știu cum reușește să scrie atât de multe în 140 de pagini. Nu știu cum reușește să ne facă să ne pese de personaje în doar 140 de pagini.

[Luana Rizea]

Am ieșit din zona mea de confort acum câteva luni, cu Cerul ca oțelul și bine am făcut, că a fost de 5 stele pentru mine. Apoi am văzut cartea astalaltă a lui Cosmin Leucuța, pe la licee sau o lăudau niște tineri...mi-am aruncat ochii pe site-uri și librării online unde am răsfoit din ea...apoi am văzut-o fizic, iar am răsfoit-o...hmmm...neah, cam mult dialog...o adolescentă, party, bere...neah, parcă nu vreau cartea asta! Apoi...stai puțin! Mi-a plăcut atât de mult Cosmin Leucuța, mi-a plăcut stilul, celălalt roman...sunt cu capul? Am pus mâna pe tastatură, am comandat cartea...hai să vedem!!!
Da...dialog, adolescenți, o mamă divorțată, un tată absent...previzibile unele întâmplări...unele derulări de evenimente, dar!!! dar!!! bine scrise, care te țineau acolo, cu ceva care răzbate dincolo de evenimentele teribile. Nu aș putea spune exact "asta este!" (ce anume răzbate). Cert este că da, cartea ar trebui citită! Mai ales de adolescenți. Mai ales pentru că totul este atât de real, de verosimil, de actual. Dar nu numai atât, nu este o carte de adolescenți, este despre o bucată de viață, despre cât de mult poți pierde într-o clipă de...uitare, abandonare, despre ce poate face o clipă de...nu mai pot!

[Maria]

Într-o lume în care tot mai des se scrie “mult şi prost” “mult şi simandicos” sau “mult şi needitat” vine Cosmin Leucuța cu al său Big in Japan şi ne arată că se pot totuşi scrie romane bune şi cu mai puține cuvinte & pagini. Şi chiar nu ai nevoie de o sută de personaje care să înglobeze toate dramele pâmântului, e suficient să ai un personaj principal şi vreo două secundare foarte bine construite.
Şi da, poate finalul e nerealist dar e făcut într-un mod smart care inevitabil comunică şi restul alternativelor acestei poveşti.
Am avut dubii legate capacitatea autorului de a scrie dialoguri credibile. Toare dubiile au fost însă spulberate de Big in Japan.

Poate nu ne aflăm totuşi în fața unei capodopere de nivelul premiului Nobel pentru literatură. Dar avem cu siguranță o carte “perfectă aşa cum e ea” 😉☺️

—
Ca o notă personală, am super rezonat şi cu toate referințele muzicale, care par a fi desprinse din playlisturile mele. Mai puțin Big in Japan pentru care eu una iubesc coverul Guano Apes mai mult decât originalul.

[Andreea Laura]

O carte pe care o pot recomanda din suflet. O operă de ficțiune, dar realitatea multora și cum a fost ea descrisă aici mi s-a părut extrordinar.

O carte intensă, un strigăt de ajutor al adolescentului care nu își găsește o voce, adolescentul care se simte abandonat, adolescentul în plină dezvoltare, care caută susținere și are nevoie de ghidare pentru a înțelege cum funcționează lumea.

Alexandra este acest adolescent, acest personaj, cu care m-am identificat adesea și pe care am înțeles-o mai mult decât m-aș fi așteptat.

O reamintire a faptului că suntem fragili și adesea cei pe care îi iubim au puterea să ne rănească cel mai mult.

Am avut câteva întrebări la final, dar fiind o carte la care m-am raportat prin prisma propriilor trăiri, am început astfel o călătorie printre propriile amintiri, din copilărie la anii de adolescență și așa mi-am dat seama că nici eu nu am toate răspunsurile și astfel am apreciat enorm că această carte a rămas fidelă realității.

Cartea mi-a furat lacrimi dar mi-a dat speranță, o recomand din suflet.

[wordsofluss]

“Big in Japan” e genul de carte care nu te lasă să rămâi același după ce o închizi.
E ficțiunea care-ți amintește că, dincolo de toate poveștile frumoase sau dureroase din viețile copiilor noștri, noi suntem punctul lor de sprijin. Și absența noastră cântărește, uneori, mai greu decât ne imaginăm.

Povestea Alexandrei și a lui Paul e una dulce-amară, fragilă, luminoasă și sfâșietoare în același timp. Te doare, dar te și vindecă. Te face să înțelegi cât de mult contează să fii acolo, cu adevărat, pentru copilul tău — nu doar fizic, ci emoțional.

Mi-a plăcut enorm felul în care Cosmin combină durerea cu tandrețea. Scriitura lui are o lucrare aparte: te lovește, dar apoi te atinge cu o blândețe care te ține în viață.

Recomand cu toată inima “Big in Japan”.
Pentru părinți. Pentru adolescenți. Pentru noi toți, cei care am fost cândva copii căutând lumină într-un colț de lume care părea prea mare.

[Daniel Comiza]

Are vreo 40 de ani melodia asta, spune în carte un personaj despre Big in Japan. Eram în avion și nu aveam internet, dar ceva îmi spunea că e din 1984. Mai știu eu pe cineva care a făcut 40 de ani, mi-am zis.
Am început în aeroport și am terminat de citit spre finalul zborului. Cartea crește treptat și unele lucruri le înțelegem în partea a doua. Merită citită dintr-o răsuflare cum spun mulți. M-am bucurat că nu m-a făcut să plâng la sfârșit, dar te trece prin multe stări.
Din nou un Cosmin Leucuța cinematic cu o scriitură care îți rulează o peliculă în cap. E o piesă de la CTC “Vorbe din context” în care un vers spune: “Vlad face piese fără să facă teatru”, era vorba despre Vlad Dobrescu. Paralela pe care o fac este: Cosmin scrie cărți și îți dă și filme.

[cititoare-visatoare]

Big in Japan este o carte despre visuri mici și eșecuri mari ale oamenilor obișnuiți. Povestea este spusă din perspectiva unui copil prea profund rănit de divorțul părinților. Atât de bine scrisă, încât devine o oglindă pusă în fața părinților care nu reușesc să se recompună după o despărțire dureroasă. O carte despre un tată care pleacă și un copil care rămâne alături de o mamă prinsă în depresie mare. Despre singurătate și despre dorința de a conta.

Îmi place mult, mult de tot cum scrie Cosmin Leucuță. 🤍

[Lia V.]

Un val de emoții am trăit citind cartea: începând cu afecțiune și dor, trecând prin furie și frustrare, pana la tristețe și speranță.
Povestea aceasta mi-a dat aceleași stări pe care le-am trăit când am citit “Astfel de lucruri mărunte” și același gând: esențe tari în sticluțe mici.
Deși descrie momente dificile, mi-a plăcut enorm și mi-a intrat în suflet.

[Dumitru Adelina]

Mi-a placut enorm! Are Cosmin un stil de a te transpune acolo in mijlocul actiunii, ca pur spectator. M-am regasit in multe ipostaze din cartea asta(si nu numai), bune sau rele si sentimentul ala pe care il ai atunci, sunt foarte putini autori care reusesc sa faca asta. Asa ca felicitari! Cititi-l pe baiatu asta ca merita!
O singura problema am. Sunt prea scurte povestile! Vreau mai mult!

[Andreea Adler]

O carte de 5* de departe. Subiect crunt, rece, dureros, dar scris atât de bine.
Credeam că numai Kristen Hannah mă poate face sa plâng alaturi de personaje. Mă bucur așa mult sa avem scriitori contemporani care mă fac sa plâng la cărți haha.
Acum nu voi uita bancul ( deși eu nu țin minte bancuri )

[Andra-Claudia B.]

Este o poveste despre efectele nevăzute ale unui divorț prost manevrat. Adulții sunt atât de prinşi în propria amărăciune, încât uită că iubirea lor de altădată nu dispare cu totul — ea rămâne prezentă sub chipul unei fete tăcute, care caută afecțiune, încurajare și siguranță.

[Sabina Larisa]

Despre abandon, singurătate și efectele lor asupra adolescenților.

[Ana-Maria]

Men.

[Ionică de la Dăm o carte!]

Știi cum e atunci când o prietenă îţi lasă subtil o carte pe birou fără să zică nimic? Ei bine, fie că a mizat pe curiozitatea mea, fie că ştia exact ce face, cartea aia roşie a stat acolo şi m-a privit înduioşător până când n-am mai rezistat şi am luat-o la citit. Azi îţi vorbesc despre „Big in Japan” de Cosmin Leucuţa, un roman despre adolescenţă care, surprinzător, m-a prins mai tare decât mă aşteptam. E apărut în 2024, la Editura Paralela 45 în colecţia „Prima dragoste”.

Dacă doreşti să vezi şi varianta video a acestei recenzii, te aştept pe canalul de YouTube "Dăm o carte!?" (https://www.youtube.com/@damocarte). 😄

„Big in Japan” spune povestea Alexandrei, o adolescentă prinsă între depresia mamei, care nu reuşeşte să treacă peste divorţ şi cu care se ceartă periodic şi relaţia din ce în ce mai distantă cu tatăl. La toate acestea se adaugă perioada tumultoasă a adolescenţei, cu tot ce implică ea, de la impresia că eşti cel mai neînţeles om de pe pământ (prin care cred că toţi am trecut), până la experimentarea primei iubiri şi nu numai.

Romanul „Big in Japan” a venit perfect în completarea lecturilor în curs. Imediat cum am terminat povestirile fantastice ale lui Voiculescu şi s-a eliberat un loc la categoria ficţiune, am tras „roşcata” mai aproape şi m-am apucat de citit.

Am rămas plăcut surprins de forţa dialogurilor din chiar primul capitol al cărţii, cu atât mai mult cu cât avem de-a face cu un adult şi fiica lui de doar câţiva anişori. Dialogurile bune mi se par de la sine dificil de construit, ceea ce mă face să apreciez şi mai mult faptul că autorul a reuşit să creeze dialoguri atât de autentice ţinând cont de tipologia celor două personaje. Să te pui în piele unui personaj copil şi să-ţi şi iasă, mai ales atunci când nu ai copii, mi se pare o mare provocare. Prin urmare, am fost instant teleportat în intimitatea celor două personaje, în „ritualurile” lor legate de baie şi băgatul la somn. Ce reuşeşte foarte bine Cosmin Leucuţa să facă prin intermediul dialogurilor e să creioneze şi caracterizeze personajele. De pildă, primele schimburi de replici mi-au creat instant în minte imaginea fetiţei şi m-au făcut să exclam cât de viu şi veridic e personajul. La acest lucru contribuie şi detaliile alese cu grijă. De exemplu, e binecunoscut faptul că până pe la 7 ani, copiii dispun de o gândire simbolică şi nu au capacitate de abstractizare. Ce vreau să spun mai exact? Îl las pe Cosmin să-ţi explice cu un extras din propriul text:

„— Dar de ce trebuie să mă usuc pe păr?
— Dacă rămâne ud, o să răceşti. Încă n-a venit vara.
— Şi când vine?
— Peste vreo trei luni, dacă avem noroc.
— De ce dacă avem noroc?
— Că poate se răzgândeşte.
— Cum să se răzgândească?
— Nu ştiu, Ale, taci şi lasă-mă să te usuc, OK?
— Păi de ce zici că se răzgândeşte? a insistat ea, şi bărbatul a pufnit în râs.
— Măi mâţă, tu ai auzit ce a păţit pisica?
— Care pisică? a întrebat ea îngrijorată. A păţit ceva Tilică?
— Nu, nu Tilică.
— Atunci cine? Cocuţa?
— Nu, măi. Pisicile nostre sunt OK. Dar ştii că există pisici pe care le-a omorât curiozitatea?
Fetiţa a făcut ochii mari şi a privit reflexia lui în oglindă:
— Curiozitatea?
— Mhm.
— Ce-i curiozitatea?
— Curiozitatea e atunci când pui prea multe întrebări, a râs bărbatul.
Fetiţa l-a privit serioasă.
— Şi de ce a omorât pisicile?
El a început să râdă.”

Măiestria cu care Cosmin Leucuţa utilizează dialogul face ca totul să devină hipnotic, eşti ţinut în poveste şi vrei să citeşti şi mai mult ca să descoperi încotro se îndreaptă povestea.

Din punctul meu de vedere, primele două capitole sunt esenţiale în construcţia romanului pentru că ne dezvăluie nu doar detalii despre relaţiile părinţilor cu copilul, motivul rupturii căsniciei, ci reuşesc să ne spună foarte multe despre personajul principal, Alexandra: de ce e aşa cum e şi de ce va acţiona aşa cum o va face până la finalul romanului.

De la capitolul trei încolo vom vedea povestea doar din perspectiva Alexandrei. Practic, îi vom trăi adolescenţa.

Mi-au plăcut foarte mult descrierile, care chiar dacă nu sunt foarte dese, sunt extrem de profunde şi spun foarte multe lucruri despre personajul principal. Dacă îţi aduci aminte de propria adolescenţă, nu ai cum să nu te regăseşti măcar un pic în viaţa Alexandrei, indiferent dacă eşti bărbat sau femeie. De asemenea, Alexandra mi s-a părut un personaj extrem de matur pentru vârsta ei. Am apreciat faptul că autorul nu a vărsat tot borcanul cu maturitate atunci când a creat personajul, ci a turnat fix cât trebuie ca acesta să rămână adolescent. Nu ar fi fost deloc frumos să-i văd mustaţa lui Cosmin atunci când Alexandra se demachia. Înţelegi tu ce vreau să zic! 😁

Mi s-a părut extrem de interesant că autorul nu plasează acţiunea într-un oraş sau ţară anume. Dacă citim romanul cu atenţie constatăm că avem indicii doar despre timp. La finalul romanului realizăm că acţiunea se petrece în 2024, adică la 40 de ani după apariţia piesei formaţiei Alphaville, „Big in Japan”, cea care dă şi titlul cărţii. Nu ştiu sigur dacă asta a fost ideea pe care a încercat să o exploateze autorul, dar am descoperit că „Big in Japan” este o expresie utilizată în slangul vorbitorilor de limbă engleză prin care se face referire la artiştii occidentali care au ajuns să aibă succes mare în Japonia, deşi în ţările lor nu erau foarte apreciaţi. Totodată, expresia e folosită şi ironic sau autoironic, ca o glumă pentru cineva care se laudă cu o faimă imposibil de verificat sau exagerată: „Da, sunt mare vedetă… în Japonia!”.
Revenind la ideea de care vorbeam, finalul romanului m-a dus cu gândul la următoarea interpretare: Alexandra are parte de un „big in Japan” al ei. Deşi e considerată a fi, cel puţin teoretic, centrul universului părinţilor ei, fata e cunoscută şi apreciată cu adevărat de foarte puţini oameni (Paul, Delia) care îi ştiu secretele şi care îi sunt alături în momentele grele. Nu ştiu dacă domnul Cosmin Leucuţa s-a gândit sau nu la asta, dar mi se pare o interpretare bună. În definitiv, asta e magia lecturii, ca în faza cu draperiile albastre: ce a vrut să spună poetul? Că era trist? Nu, că pur şi simplu aia era culoarea lor. Poate aşa s-a întâmplat şi aici: lui Cosmin i-a plăcut foarte mult melodia şi a vrut să facă parte din roman, iar eu am ajuns să interpretez totul în cheie filosofică! 😅

Leucuţa nu plasează acţiunea într-un loc anume şi cred că e o decizie deliberată.
Faptul că nu primim indicii despre locul în care se desfăşoară acţiunea mă face să cred că scriitorul a dorit ca povestea Alexandrei să fie una universală, ceea ce cred că i-a şi reuşit. Locurile în care se desfăşoară petrecerile la care participă Alexandra şi prietenii ei mi s-au părut un pic prea „nu din România”. M-au dus mai degrabă cu gândul la petrecerile stereotipice nebuneşti de adolescenţi din State, cu mult alcool, sex şi droguri.
De asemenea, nici locul în care se întâlneşte Alexandra cu Paul la finalul romanului nu mi s-a părut că ar fi de pe meleaguri autohtone, prea multă lumină, prea multe zgârie-nori, prea multe pene de curent.
Numele personajelor contribuie şi ele la caracterul universal al poveştii: Dan, Roxana, Alexandra, Paul, toate sunt nume folosite şi în alte culturi. Poate doar Tilică şi Cocuţa, numele pisicilor, să fie neaoşe şi să ne aducă aminte că e vorba de România.

Ce nu mi s-a părut clişeic, în schimb, e modul în care se formează relaţia dintre Alexandra şi Paul: încet, fără grabă, fără forţări şi exagerări. Ea e defensivă şi sarcastică, el e detaşat, sigur pe el, îi oferă libertatea de care are nevoie. Gluma cu banda Mobius creează puntea. Paul e singurul care înţelege poanta şi asta creează conexiunea. O relaţie între doi copii altfel, care sunt atraşi unul de celălalt fix prin rănile emoţionale pe care le-au moştenit.

Romanul mi s-a părut foarte bine scris, ritmul e excelent şi creşte exact cum trebuie până la final. Cosmin Leucuţa e un maestru al tehnicii „show, don’t tell”. Îţi oferă doar cât ai nevoie ca să îţi faci în cap propria poveste. Lucrul acesta m-a uimit în special în episoadele extreme cu traume şi abuzuri. Nu vreau să zic mai multe, descoperi tu despre ce-i vorba dacă ţi-am stârnit curiozitatea. Ceea ce vreau să zic e că se poate spune o poveste bună fără să scrii 500 de pagini.

Dar oare chiar tot mi-a plăcut la romanul ăsta, presimt că vrei să mă întrebi?

Ei bine, nu. Ca de obicei, încerc să menţionez şi ce nu mi s-a părut chiar cum trebuie, cu precizarea că tot ce zic e, evident, subiectiv.

M-au cam scos din poveste „bă”-urile, utilizate mai ales de către personajele feminine. Nu zic că oamenii nu vorbesc aşa, ba uneori cred că se poate şi mai urât, doar că a fost ceva care m-a scos pe moment din poveste. Oi fi eu mai plăpând, cine ştie?! 😅

Există şi episoade între Alexandra şi Paul care sunt un pic prea „cheesy” pentru gustul meu, dar trebuie să îmi aduc aminte că este o poveste cu adolescenţi, aşa că în economia romanului ele au sens.
Am înţeles că romanul este despre Alexandra şi despre adolescenţă, dar cred că ar fi mers exploatate mai bine şi personajele părinţilor. Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre Dan, tatăl fetei, şi relaţia lor. Episodul din primul capitol e ok, dar parcă mi-aş fi dorit mai mult.

Există ceva cuvinte care m-au cam scos din poveste sau care nu mi s-au părut potrivite în context. De exemplu, este un episod când Alexandra o vede pe maică-sa dormind atât de profund (un somn alimentat de pastile şi alcool), încât părea „comatoasă”. Recunosc că a fost prima dată când am auzit cuvântul, mi-am dat seama din context ce înseamnă, dar cred că tot mai bine suna dacă ar fi fost înlocuit cu „nemişcată încât părea că e în comă”.

Unele comparaţii şi metafore mi s-au părut nefericite, dar aici e o chestie subiectivă, de gust şi cum ştim încă din Evul Mediu că gusturile nu se discută, cred că ar fi cazul să-mi pun pofta-n cui şi să mă mulţumesc cu ce primesc! 😅

„Big in Japan” de Cosmin Leucuţa e exact genul de roman care te surprinde din primele pagini şi pe care, dacă nu eşti atent, nu ştii când l-ai terminat. E autentic, e uman şi, cel mai important, e cinstit cu adolescenţa.
Dacă vrei un roman românesc scurt, bine scris, care vorbeşte despre adolescenţă fără clişee şi fără să-ţi fure 12 ore din viaţă atunci „Big in Japan” e pentru tine.