What do you think?
Rate this book
Cântecul păsării de plajă
„Țineți în mîini cel mai bun roman de pînă acum al lui Tudor Ganea, arhitectul convertit la proză care, după – iată – cinci romane publicate în tot atîția ani (unele premiate și deja traduse), își poate revendica lejer titlul de cel mai în formă tînăr romancier al momentului. Cu Cîntecul păsării de plajă, Tudor Ganea se întoarce la etosul constănțean explorat în cartea de debut și scrie un fel de Gangs of Constantza al tranziției sălbatice din anii ’90 în care diverse grupări multietnice de outcasts își dispută teritoriul și influența asupra Cartierului Faleza Nord. Amestecul de violență și poezie al confruntărilor de pe malul mării este memorabil și, pe alocuri, conferă acestui roman realist murdar o calitate aproape psihedelică. Ainur, protagonistul cu origini tătare ale cărui ascensiune și decădere le consemnează întîmplările romanului, este o figură deopotrivă admirabilă și detestabilă, temută și tragică, rar întîlnită în literatura română, căci singurătatea lui este egalată doar de cruzimea cu care-și face loc în viață și în moarte. Nu recomand romanul celor slabi de inimă!” (Marius Chivu)
264 pages, Paperback
First published February 1, 2021
17 people are currently reading
694 people want to read
About the author
Tudor Ganea
13 books107 followersTudor Ganea este arhitect. A debutat în 2016 cu romanul Cazemata (Polirom; tradus în 2020 în limba franceză), pentru care a primit premiul „Tînărul prozator al anului 2016” în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, premiul pentru debut al revistei Observator cultural și premiul „Nepotu’ lui Thoreau” (debut) și a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor (debut). În 2017 i-a apărut cel de-al doilea roman, Miere (Polirom), distins cu premiul „Tînărul prozator al anului 2017”. În 2018 a publicat romanul Porci (Polirom), nominalizat pe lista scurtă a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură 2019, iar în 2019 romanul 8 (Polirom). Fragmente din romanele sale au fost traduse în maghiară, turcă, italiană, franceză, spaniolă și engleză.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 80 reviews
October 3, 2021
Nu mi-a fost deloc ușor să citesc romanul lui Tudor Ganea, dar cum mi-a plăcut tare Cazemata, am insistat. Și-aveam dreptate.
“Cântecul păsării de plajă” aduce Constanța postcomunistă, lumea Falezei Nord (FZN) și a cazematelorde beton în care se ascund aurolaci, boși care controlează rețele de prostituție, barăcari, șocarici.
Romanul e tulburător, murdar, dur, obscen, agresiv. Intensitatea răului, precum și limbajul specific mi-au amintit pe alocuri de Anthony Burgess. Sunt o grămadă de oameni acoperiți de rău care vor să-și desfunde supapa binelui. Unii reușesc, alții eșuează lamentabil. Dar cam toți încearcă. Și dacă nu încearcă suficient, sunt momente când ni se explică de ce sunt acoperiți de rău.
O carte extrem de puternică despre empatie sau despre lipsa ei. Despre neputința oamenilor de a face bine din rău, despre vulnerabilități pe care și cei mai cruzi oameni le au.
Tudor e un scriitor excepțional și a făcut din romanul ăsta un studiu antropologic care mi-a întărit admirația pentru talentul lui.
“Cântecul păsării de plajă” aduce Constanța postcomunistă, lumea Falezei Nord (FZN) și a cazematelorde beton în care se ascund aurolaci, boși care controlează rețele de prostituție, barăcari, șocarici.
Romanul e tulburător, murdar, dur, obscen, agresiv. Intensitatea răului, precum și limbajul specific mi-au amintit pe alocuri de Anthony Burgess. Sunt o grămadă de oameni acoperiți de rău care vor să-și desfunde supapa binelui. Unii reușesc, alții eșuează lamentabil. Dar cam toți încearcă. Și dacă nu încearcă suficient, sunt momente când ni se explică de ce sunt acoperiți de rău.
O carte extrem de puternică despre empatie sau despre lipsa ei. Despre neputința oamenilor de a face bine din rău, despre vulnerabilități pe care și cei mai cruzi oameni le au.
Tudor e un scriitor excepțional și a făcut din romanul ăsta un studiu antropologic care mi-a întărit admirația pentru talentul lui.
January 22, 2022
o experiență imersivă, chiar hipnotică pe final, cu accente naturaliste, romanul surprinde tumultul, luciul și mizeria anilor nouăzeci într-un cartier din constanța. lupte de stradă, sex și carbid.
November 8, 2022
Din recenzia apărută pe Bookblog:
.
.
.
„Cu bordel deasupra în care încearcă să lase totuși un urmaș, Ainur își pierde până la urmă soția și o ia brambura prin oraș, prilej de ample introspecții cu ajutorul cărora aflăm povestea vieții lui și-a celor din jur.
Un limbaj dur, dar și o proză absolut fermecătoare, în care fiecare cuvânt parcă este atent șlefuit și așezat exact unde trebuie, dublată de niște mici povești ce alcătuiesc un redutabil mozaic, cum poate nu am mai citit de la „ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat” încoace, romanul lui Tudor Ganea nu este recomandat sufletelor sensibile și nici celor care caută poate o poveste de iubire cu happy-end. Nu se termină cu un happy-end, iar dacă până la final ai fi crezut că Ainur va ajunge să se căiască sau poate-și va primi pedeapsa pentru faptele abominabile, ei bine, autorul plusează cu încă o poveste șocantă, cu Onuța-Nespălată, care va împrăștia și bruma de milă pe care poate ai ajuns să o simți pentru Ainur și copilăria lui fără de părinți.
<<...O iubise peste măsură pe soția sa, care murise dându-i naștere lui Ainur, iar de atunci maistrul de infanterie nu-și putuse privi fiul altfel decât ca pe o cauză a morții celei iubite. Ainur intrase în viață, iar ea ieșise din viață. Bayar nu-și putuse stăpâni pornirea de a-i aduce la cunoștință și lui Ainur acea prezumție dureroasă ori de câte ori îi vizitaseră mormântul din Murfatlar în anii care urmaseră.
— Tu ai băgat-o acolo.
Erau singurele cuvinte – ca niște ace de țeparină – pe care Ainur le simțea înfigându-i-se în carne și rupându-l în bucăți, până când nu mai rămăsese nimic din el. La început nu înțelesese ce voia să-i spună tatăl său, pentru ca, în momentul în care crescuse, acele vorbe – descifrate de mintea lui în curs de maturizare – să-i provoace un sentimente de vinovăție ce-l înstrăinase de tot ce era în jurul său. Culpa pe care Bayar reușea să i-o alimenteze fără milă de fiecare dată când punea un buchet de maci pe mormântul soției sale se gonflă atât de mult, încât, într-o zi, Ainur deveni imun. Nu mai simți nimic. Durerea pe care i-o provoca cu regularitate sentința lui Bayar fu atât de puternică și destabilizatoare pentru creierașul său de copil, încât, paradoxal, ca răspuns la acel stimul puternic, tătarul se acoperi de o carapace de blazare din care nu mai ieși niciodată și de sub duritatea căreia reuși, peste câțiva ani, să respingă orice sentiment de empatie pe care suferința celor cărora le provoca durere fizică l-ar fi putut genera. Iar asta îi convenea de minune lui Belgin, care culese roadele acestor sechele la nici un deceniu după mutarea tătarului în FZN. Găsise un om puternic care, spre deosebire de alți recuperatori, nu se înmuia niciodată. Și toate astea la numai 19 ani. Ainur bătea datornici de față cu copiii lor. Cu mamele lor. Cu soțiile lor. Câteodată chiar și pe ele. Nu conta. Nu contau țipetele, zbieretele, implorările. Nu. Intra peste ei și-și făcea treaba cu meticulozitate. Îi pedepsea. Și îi plăcea.>>” (p. 139-140)
Mai multe: https://www.bookblog.ro/.../cum-se-na...
.
.
.
„Cu bordel deasupra în care încearcă să lase totuși un urmaș, Ainur își pierde până la urmă soția și o ia brambura prin oraș, prilej de ample introspecții cu ajutorul cărora aflăm povestea vieții lui și-a celor din jur.
Un limbaj dur, dar și o proză absolut fermecătoare, în care fiecare cuvânt parcă este atent șlefuit și așezat exact unde trebuie, dublată de niște mici povești ce alcătuiesc un redutabil mozaic, cum poate nu am mai citit de la „ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat” încoace, romanul lui Tudor Ganea nu este recomandat sufletelor sensibile și nici celor care caută poate o poveste de iubire cu happy-end. Nu se termină cu un happy-end, iar dacă până la final ai fi crezut că Ainur va ajunge să se căiască sau poate-și va primi pedeapsa pentru faptele abominabile, ei bine, autorul plusează cu încă o poveste șocantă, cu Onuța-Nespălată, care va împrăștia și bruma de milă pe care poate ai ajuns să o simți pentru Ainur și copilăria lui fără de părinți.
<<...O iubise peste măsură pe soția sa, care murise dându-i naștere lui Ainur, iar de atunci maistrul de infanterie nu-și putuse privi fiul altfel decât ca pe o cauză a morții celei iubite. Ainur intrase în viață, iar ea ieșise din viață. Bayar nu-și putuse stăpâni pornirea de a-i aduce la cunoștință și lui Ainur acea prezumție dureroasă ori de câte ori îi vizitaseră mormântul din Murfatlar în anii care urmaseră.
— Tu ai băgat-o acolo.
Erau singurele cuvinte – ca niște ace de țeparină – pe care Ainur le simțea înfigându-i-se în carne și rupându-l în bucăți, până când nu mai rămăsese nimic din el. La început nu înțelesese ce voia să-i spună tatăl său, pentru ca, în momentul în care crescuse, acele vorbe – descifrate de mintea lui în curs de maturizare – să-i provoace un sentimente de vinovăție ce-l înstrăinase de tot ce era în jurul său. Culpa pe care Bayar reușea să i-o alimenteze fără milă de fiecare dată când punea un buchet de maci pe mormântul soției sale se gonflă atât de mult, încât, într-o zi, Ainur deveni imun. Nu mai simți nimic. Durerea pe care i-o provoca cu regularitate sentința lui Bayar fu atât de puternică și destabilizatoare pentru creierașul său de copil, încât, paradoxal, ca răspuns la acel stimul puternic, tătarul se acoperi de o carapace de blazare din care nu mai ieși niciodată și de sub duritatea căreia reuși, peste câțiva ani, să respingă orice sentiment de empatie pe care suferința celor cărora le provoca durere fizică l-ar fi putut genera. Iar asta îi convenea de minune lui Belgin, care culese roadele acestor sechele la nici un deceniu după mutarea tătarului în FZN. Găsise un om puternic care, spre deosebire de alți recuperatori, nu se înmuia niciodată. Și toate astea la numai 19 ani. Ainur bătea datornici de față cu copiii lor. Cu mamele lor. Cu soțiile lor. Câteodată chiar și pe ele. Nu conta. Nu contau țipetele, zbieretele, implorările. Nu. Intra peste ei și-și făcea treaba cu meticulozitate. Îi pedepsea. Și îi plăcea.>>” (p. 139-140)
Mai multe: https://www.bookblog.ro/.../cum-se-na...
February 23, 2022
Nu cred ca am mai gasit de mult o carte care sa ma rascoleasca pana in ultima celula a corpului, asa cum a facut-o cartea asta careia ii dau un 5/5 din toata inima.
Este o carte foarte detaliat si meticulos scrisa, descriind Constanta din anii 90', focusandu-se pe viata interioara a lui Ainur si urmarind evolutia sa.
Scriitorul reuseste ca creeze imagini de puternic impact, prin folosirea esteticii uratului, concentrandu-se pe gang-urile de multiple etnii din acel oras, pe fundalul carora este prezent un melanj de testosteron, hormoni, lichide corporale de toate felurile, indeosebi flegma si sange.
La prima vedere, nu credeam ca o sa ma atraga sa citesc despre asa ceva, cu cat citeam mai mult, cu atat eram atras in acest venus flytrap, pe care autorul il pregateste pana in cel mai mic detaliu
Este o carte foarte detaliat si meticulos scrisa, descriind Constanta din anii 90', focusandu-se pe viata interioara a lui Ainur si urmarind evolutia sa.
Scriitorul reuseste ca creeze imagini de puternic impact, prin folosirea esteticii uratului, concentrandu-se pe gang-urile de multiple etnii din acel oras, pe fundalul carora este prezent un melanj de testosteron, hormoni, lichide corporale de toate felurile, indeosebi flegma si sange.
La prima vedere, nu credeam ca o sa ma atraga sa citesc despre asa ceva, cu cat citeam mai mult, cu atat eram atras in acest venus flytrap, pe care autorul il pregateste pana in cel mai mic detaliu
July 17, 2025
Problema pe care am avut-o cu această carte este că autorul pare un pic nehotărât despre ce fel de roman dorește să scrie. Ori poate ar fi avut nevoie de un editor mai bun. Partea de “trecut” este foarte mișto. Este foarte veridică, chiar dacă e dură. E șocant să te gândești că se întâmplau astfel de lucruri la câteva sute de metri față de locuri unde oamenii se duceau să facă plajă. E șocant să vezi cât de mult s-au schimbat acum lucrurile (și întâmplător fix în FZN am petrecut anul ăsta zile la mare). E clar că ce se întâmplă în trecut e punctul forte al cărții. Și aș suspecta că e și povestea pe care și-a dorit să o scrie.
Ancorarea în prezent însă nu aduce nimic util cărții, din punctul meu de vedere. În primul rând începutul propulsează romanul într-o cheie complet nepotrivită. Glumițele cu “ghinduța”, cu soția care pleacă după ea cu icoana… sunt niște momente “comice” dar foarte nereușite. Și sunt atât de neverosimile încât faultează și realismul poveștilor din trecut. Aproape îmi e greu să consider romanul ‘realist’ pentru că începe cum începe.
Apoi nici trecerile prezent-trecut nu sunt ideale. În momentul în care la final de capitol te trezești gândind “aoleu, stai că aici eram de fapt în prezent”, ceva ceva nu e ok. Și până acum n-am avut probleme cu romanele care amestecă spații temporale.
Partea “polițistă” este iar un eșec pentru că în final (spoiler alert!) tot nu aflăm cine trimitea mesajele. Sau eu una n-am înțeles. Finalul metaforic și deschis mi-a amintit de Disco Titanic. Nici acolo nu m-a dat pe spate, dar aici chiar mi-a displăcut. E prea vag, practic anulează toată această călatorie. Nu are niciun sens, Ainur nu pare că înțelege nimic. Și oricum, ce-ar fi de înțeles în condițiile în care personajele în cartea asta își primesc pedepsele de la Divinitate. Deci nici nu trebuie să se chinuie cu introspecții, remușcări și alte asemenea.
E păcat, romanul are părți foarte bune. Dar mie îmi pare că mai era de lucru.
Ancorarea în prezent însă nu aduce nimic util cărții, din punctul meu de vedere. În primul rând începutul propulsează romanul într-o cheie complet nepotrivită. Glumițele cu “ghinduța”, cu soția care pleacă după ea cu icoana… sunt niște momente “comice” dar foarte nereușite. Și sunt atât de neverosimile încât faultează și realismul poveștilor din trecut. Aproape îmi e greu să consider romanul ‘realist’ pentru că începe cum începe.
Apoi nici trecerile prezent-trecut nu sunt ideale. În momentul în care la final de capitol te trezești gândind “aoleu, stai că aici eram de fapt în prezent”, ceva ceva nu e ok. Și până acum n-am avut probleme cu romanele care amestecă spații temporale.
Partea “polițistă” este iar un eșec pentru că în final (spoiler alert!) tot nu aflăm cine trimitea mesajele. Sau eu una n-am înțeles. Finalul metaforic și deschis mi-a amintit de Disco Titanic. Nici acolo nu m-a dat pe spate, dar aici chiar mi-a displăcut. E prea vag, practic anulează toată această călatorie. Nu are niciun sens, Ainur nu pare că înțelege nimic. Și oricum, ce-ar fi de înțeles în condițiile în care personajele în cartea asta își primesc pedepsele de la Divinitate. Deci nici nu trebuie să se chinuie cu introspecții, remușcări și alte asemenea.
E păcat, romanul are părți foarte bune. Dar mie îmi pare că mai era de lucru.
This entire review has been hidden because of spoilers.
August 19, 2021
Constanța de la finalul anilor 90 până în prezent. Undeva în spatele blocurilor gri, spre plajă, acolo unde capitalismul sălbatic este în plin avânt, unde nu există prea multe speranțe de evoluție dacă nu aliniezi diferitelor găști, unde poți „evolua” doar dacă reușești să te strecori printre dușmani și printre infracțiuni. Trebuie doar să supraviețuiești, iar tătarul Ainur a știut să facă asta perfect (sau măcar de cele mai multe ori). De la examenul medical care îi arată un posibil cancer, de la începutul romanului, ne întoarcem permanent în trecut pentru a descoperi fauna blocurilor constănțene, populate de multe etnii, de benzi de cartier, de oameni fără adăposturi, de prostituate și bătăi în toată regula, de cei care conduc diferitele cartiere și de oameni simpli, care și-au pierdut locul natal și supraviețuiesc prin ultimele lor pasiuni sau plăceri (pescuitul, reparațiile continue la mașini, animalele de companie etc.) O lume extrem de dură, dar foarte bine descrisă, plastică, realistă, vie. Foarte vie. Complicat să admiri personajele acestui roman, așa cum este la fel de complicat să nu le respecți.
Cel mai bun roman al lui Tudor Ganea.
Cel mai bun roman al lui Tudor Ganea.
April 9, 2021
3,5
Un roman realist nerecomandat celor slabi de inima- zice-se pe coperta-cu o puternică amprentă socială. Ganea a descris ireproșabil locul, timpul si atmosfera - Constanța, anii ‘90, toată ierarhia socială a multietnicilor din FZN- dar, cu toate astea, ceva a părut să lipsească romanului.
Personajele principale te tin la distanță si nu doar pentru ca sunt dezagreabile, ci pentru ca nu sunt suficient de bine ancorate in text. Nu m-a interesat catusi de puțin soarta lor individuala, vazandu-le mereu ca un pretext pentru tușa descriptivă. In schimb, mi-au placut mai mult personajele colective secundare, șocaricii și barăcanii.
Un mare plus, așadar, pentru excelenta documentare a orasului natal postdecembrist, dar un minus la capitolul fictiune.
Un roman realist nerecomandat celor slabi de inima- zice-se pe coperta-cu o puternică amprentă socială. Ganea a descris ireproșabil locul, timpul si atmosfera - Constanța, anii ‘90, toată ierarhia socială a multietnicilor din FZN- dar, cu toate astea, ceva a părut să lipsească romanului.
Personajele principale te tin la distanță si nu doar pentru ca sunt dezagreabile, ci pentru ca nu sunt suficient de bine ancorate in text. Nu m-a interesat catusi de puțin soarta lor individuala, vazandu-le mereu ca un pretext pentru tușa descriptivă. In schimb, mi-au placut mai mult personajele colective secundare, șocaricii și barăcanii.
Un mare plus, așadar, pentru excelenta documentare a orasului natal postdecembrist, dar un minus la capitolul fictiune.
August 26, 2023
În "Cântecul păsării de plajă", Tudor Ganea este un bijutier macabru. El nu se mulțumește doar să reprezinte capitalismul sălbatic de după prăbușirea comunismului în autenticitatea lui venală, ci învăluie cartierul FZN al Constanței anilor '90 într-o mitologie vâscoasă.
Aurolaci cu sălașul în subsoluri-ruină, supranumiți Șocarici, pescari-bătăuși la bustul gol porecliți Bărăcani, aflați pe o treaptă de civilizație mai sus decât Șocaricii, foști smardoi ajunși mahări, precum Belgin, un turc ce organiza lupte de stradă ilegale, cu un ochi deschis tatuat pe una dintre pleoape, Bajdavela, un machedon complice la multe fărădelegi odioase ale protagonistului, ce locuiește într-o vilă kitsch de imitație renascentistă și, în centrul tuturor, tătarul Ainur, ca un soare negru, în jurul căruia gravitează celelalte personaje.
Ainur îți trezește la fel de multă repulsie ca Humbert Humbert din Lolita, fără a avea însă inteligența machiavelică a acestuia. Are, în schimb, un fizic intimidant ca al lui Tony Soprano, lipsindu-i, totuși, complexitatea și nuanțele sale. Astfel, tătarul este, pur și simplu, o brută, o emanație în carne și oase a principiului "pumnii mei minte nu are".
Și atunci? Cum poți citi un roman cu un asemenea protagonist fără să-ți vină să arunci cu el la gunoi după primele capitole? Aici intervine tușa de maestru a lui Tudor Ganea. Narațiunea e atât de bine condusă, iar scenele de o brutalitate strigătoare la cer se împletesc atât de firesc cu descrierile baroc-poetice, încât, culmea, nu-ți vine să lași cartea din mână.
Acțiunea se petrece într-o singură zi, ca în Ulisele lui Joyce, din momentul în care Ainur află că este suspect de cancer la prostată. Atunci, întregul său eșafodaj de guru al Răului se năruie într-o clipită. Avem parte, de asemenea, de incursiuni în trecut foarte abil dezvoltate, iar finalul, pe care nu-l voi dezvălui aici, firește, este la fel de zguduitor precum cel din fellinianul "La Strada".
De altfel, cred că cinemaul neorealist italian și-a lăsat o amprentă considerabilă asupra autorului.
În concluzie, "Cântecul păsării de plajă" a lui Tudor Ganea este un rachiu tare, dintre cele mai bune!
"Ainur descoperi în acea vară că îi place frica. Frica celorlalți. Așa că începu să lucreze cu frica. Să o planteze. Să o răspândească. Să-i culeagă roadele. La numai 15 ani, Ainur deveni un emisar al fricii. Un mic terorist ce făcea uz de forța explozivă a brațelor sale supradimensionate. Metamorfoza se petrecu cu o viteză uluitoare. Cu câteva croșee bine țintite, Ainur își sparse crisalida și își luă zborul prin noua sa viață de polenizator al terorii."
Aurolaci cu sălașul în subsoluri-ruină, supranumiți Șocarici, pescari-bătăuși la bustul gol porecliți Bărăcani, aflați pe o treaptă de civilizație mai sus decât Șocaricii, foști smardoi ajunși mahări, precum Belgin, un turc ce organiza lupte de stradă ilegale, cu un ochi deschis tatuat pe una dintre pleoape, Bajdavela, un machedon complice la multe fărădelegi odioase ale protagonistului, ce locuiește într-o vilă kitsch de imitație renascentistă și, în centrul tuturor, tătarul Ainur, ca un soare negru, în jurul căruia gravitează celelalte personaje.
Ainur îți trezește la fel de multă repulsie ca Humbert Humbert din Lolita, fără a avea însă inteligența machiavelică a acestuia. Are, în schimb, un fizic intimidant ca al lui Tony Soprano, lipsindu-i, totuși, complexitatea și nuanțele sale. Astfel, tătarul este, pur și simplu, o brută, o emanație în carne și oase a principiului "pumnii mei minte nu are".
Și atunci? Cum poți citi un roman cu un asemenea protagonist fără să-ți vină să arunci cu el la gunoi după primele capitole? Aici intervine tușa de maestru a lui Tudor Ganea. Narațiunea e atât de bine condusă, iar scenele de o brutalitate strigătoare la cer se împletesc atât de firesc cu descrierile baroc-poetice, încât, culmea, nu-ți vine să lași cartea din mână.
Acțiunea se petrece într-o singură zi, ca în Ulisele lui Joyce, din momentul în care Ainur află că este suspect de cancer la prostată. Atunci, întregul său eșafodaj de guru al Răului se năruie într-o clipită. Avem parte, de asemenea, de incursiuni în trecut foarte abil dezvoltate, iar finalul, pe care nu-l voi dezvălui aici, firește, este la fel de zguduitor precum cel din fellinianul "La Strada".
De altfel, cred că cinemaul neorealist italian și-a lăsat o amprentă considerabilă asupra autorului.
În concluzie, "Cântecul păsării de plajă" a lui Tudor Ganea este un rachiu tare, dintre cele mai bune!
"Ainur descoperi în acea vară că îi place frica. Frica celorlalți. Așa că începu să lucreze cu frica. Să o planteze. Să o răspândească. Să-i culeagă roadele. La numai 15 ani, Ainur deveni un emisar al fricii. Un mic terorist ce făcea uz de forța explozivă a brațelor sale supradimensionate. Metamorfoza se petrecu cu o viteză uluitoare. Cu câteva croșee bine țintite, Ainur își sparse crisalida și își luă zborul prin noua sa viață de polenizator al terorii."
April 17, 2021
Faina atmosfera, faina povestea. Te duce in Constanta lui 94 si ce a urmat dupa dar am fost putin dezamagit ca s-au pierdut pe drum niste piloni pe care ii vedeam principali la inceput: posibilul cancer, infertilitatea si infidelitatea asumata.
July 23, 2024
Subiectul nu a fost chiar pe gustul meu dar nu pot să nu apreciez frumusețea scriiturii.
March 13, 2021
Like, share și follow Tudor Ganea! Un roman superb! M-au uimit precizia și violența scriiturii realiste prin care redă lumea abrutizată a anilor '90 din cartierul constănțean Faleză Nord, o lume ce colcăie de cămătari temuți, bișnițari violenți, boschetari înfricoșători, recuperatori, pușcăriași, bătăuși, malaci, namile, care umblă tot timpul „în grupuri de minim trei. În bancuri. Ca delfinii.”, dar care sunt cuprinși de spaimă în fața singurătății, bolii, morții.
M-a îngrozit și m-a emoționat deopotrivă tătarul Ainur, orfan de mamă și neiubit de tată, relocat în FZN din Murfatlar, la zece ani, care se însingurează și îi disprețuiește pe oameni, dar care, în adolescență, descoperă cum poate trăi printre ei:
„Dacă până atunci felul său retras de a fi, lenta sa integrare în colectivul micilor fezeniști, muțenia și lipsa de comunicare reflectau un incipit de mizantropie pe care copiii făcuseră greșeala să-l confunde cu timiditatea, din acel moment Ainur descoperi că de fapt îi plac oamenii. Oamenii care fug. Oamenii care cad. Oamenii cărora le e teamă. Frica oamenilor. Ainur descoperi în acea vară că îi place frica. Să o planteze. Să o răspândească. Să-i culeagă roadele. La numai cincisprezece ani, Ainur deveni un emisar al fricii. Un mic terorist ce făcea uz de forța explozivă a brațelor sale supradimensionate. Metamorfoza sa se petrecu cu o viteză uluitoare. Cu câteva croșee bine țintite, Ainur își sparse crisalida și își luă zborul prin noua sa viață de polenizator al terorii.”
M-a îngrozit și m-a emoționat deopotrivă tătarul Ainur, orfan de mamă și neiubit de tată, relocat în FZN din Murfatlar, la zece ani, care se însingurează și îi disprețuiește pe oameni, dar care, în adolescență, descoperă cum poate trăi printre ei:
„Dacă până atunci felul său retras de a fi, lenta sa integrare în colectivul micilor fezeniști, muțenia și lipsa de comunicare reflectau un incipit de mizantropie pe care copiii făcuseră greșeala să-l confunde cu timiditatea, din acel moment Ainur descoperi că de fapt îi plac oamenii. Oamenii care fug. Oamenii care cad. Oamenii cărora le e teamă. Frica oamenilor. Ainur descoperi în acea vară că îi place frica. Să o planteze. Să o răspândească. Să-i culeagă roadele. La numai cincisprezece ani, Ainur deveni un emisar al fricii. Un mic terorist ce făcea uz de forța explozivă a brațelor sale supradimensionate. Metamorfoza sa se petrecu cu o viteză uluitoare. Cu câteva croșee bine țintite, Ainur își sparse crisalida și își luă zborul prin noua sa viață de polenizator al terorii.”
November 2, 2023
Cartea este cringe, dar foarte bună.
Este însă foarte bine scrisă, atât de bine încât când citești te transpune brusc într-un mediu social în care îți trebuie un obraz gros, stomac puternic, putere de bătaie și vocabular de înjurături. Plus ceva cunoștințe de limbi ale minorităților.
Se simte puternic viziunea masculină, este mult testosteron. Personajele feminine sunt absente pentru că fug de masculinul brutal sau sunt bolnave, absente din realitate, trăiesc în vis. Am simțit nevoia unui personaj feminin puternic, pentru că și femeile supraviețuiesc aici, au crescut și pus pe masă mâncarea bărbaților duri și abrutizați. Am sperat ca la momentul în care se vorbește despre mâncare să apară femeia, dar nici acolo nu este.
Este însă foarte bine scrisă, atât de bine încât când citești te transpune brusc într-un mediu social în care îți trebuie un obraz gros, stomac puternic, putere de bătaie și vocabular de înjurături. Plus ceva cunoștințe de limbi ale minorităților.
Se simte puternic viziunea masculină, este mult testosteron. Personajele feminine sunt absente pentru că fug de masculinul brutal sau sunt bolnave, absente din realitate, trăiesc în vis. Am simțit nevoia unui personaj feminin puternic, pentru că și femeile supraviețuiesc aici, au crescut și pus pe masă mâncarea bărbaților duri și abrutizați. Am sperat ca la momentul în care se vorbește despre mâncare să apară femeia, dar nici acolo nu este.
September 1, 2024
Un amestec uimitor de sordid și lirism.
October 5, 2024
Am stat cateva zile sa rumeg ce am citit ca sa-mi dau seama daca mi-a placut sau nu cartea lui Ganea si desi am inclinat catre da, fapt reflectat si in notarea mea, nu sunt inca pe deplin convins!
De ce, totusi, spun ca mi-a placut? Pentru ca are una din calitatile principale pe care le caut in carti, m-a facut sa ma gandesc, sa reflectez.
Am intrat greu in roman din cauza asteptarilor mele, am crezut ca lumea descrisa o sa-mi fie mai familiara avand in vedere ca sunt constantean, insa Constanta tranzitiei anilor 90 si cartierul ei, Faleza Nord, regasite in roman, mi-au fost straine.
Dar, asta nu inseamna ca documentarea lui Tudor Ganea nu este corecta, sau interactiunile descrise nu sunt foarte posibile, ci tin mai mult de mine, de varsta mea mica de atunci si de mediul diferit in care am crescut, chiar daca in acelasi oras.
Altfel, prin personajele sale, facem cunostinta cu drama multor oameni, care poate parea nerealista multora care au crescut intr-un mediu sigur si abundent, dar este atat de frecventa in societatile confruntate cu lipsuri si cu organizare subreda.
Vedem cum raul din jurul nostru nu provine dintr-un loc exceptional, sau nu este facut de oameni exceptionali (de rai), ci apare in cele mai banale situatii, de la cei mai normali oameni!
Ajungem sa simpatizam, la inceput, cu Ainur, cu copilaria lui fara mama, crescut de un tata lipsit de empatie, intr-un mediu dur, unde doar agresivitatea iti ofera o viata mai buna, insa a intelege de ce un om ajunge sa comita acte groaznice este suficient pentru a-l scuza, sau ierta?
Sau, alta dilema: un om care pare lovit de soarta, al carui comportament, atat din vorbe, dar si din fapte este unul bun, insa in interiorul sau gandurile sale sunt corupte, iar faptele sale bune vin tot dintr-o coruptie totala a sinelui, mai poate fi numit un om bun?
Cu toate astea, aceeasi oameni sunt capabili de sentimente considerate nobile, ca prietenia, loialitatea, onoarea, dragostea. Mai mult si lor le este teama, si ei au frici ca si noi si pot fi raniti la fel de usor, ceea ce ii face sa fie suparator de similari cu noi, cei care ne consideram "normali".
Ei bine, toata aceasta complexitate a lumii si a oamenilor, redata foarte bine de catre Tudor Ganea, face din "Cantecul pasarii de plaja" o carte care merita citita, insa care nu va placea celor care vor optimism sau un loc mai frumos in care sa evadeze din "complexitatea" realitatii.
“De când Ainur crescuse și nu mai avea cine să-i scoată midii de sub stabilopozi, Bayar dădea la pește fără momeală, la țaparină, iar bruma de căldură ce reușise să-l reapropie cât de cât pe Ainur pe când pescuiau unul lângă altul pe stabilopozii fierbinți se risipi tot atât de repede pe cât apăruse. (…) O iubise peste măsură pe soția sa, care murise dându-i naștere lui Ainur, iar de atunci maistrul de infanterie nu-și putuse privi fiul altfel decât ca pe o cauză a morții celei iubite. Ainur intrase în viață, iar ea ieșise din viață. Bayar nu-și putuse stăpâni pornirea de a-i aduce la cunoștință și lui Ainur acea prezumție dureroasă ori de câte ori îi vizitaseră mormântul de la Murfatlar în anii care urmaseră.
– Tu ai băgat-o acolo.”
De ce, totusi, spun ca mi-a placut? Pentru ca are una din calitatile principale pe care le caut in carti, m-a facut sa ma gandesc, sa reflectez.
Am intrat greu in roman din cauza asteptarilor mele, am crezut ca lumea descrisa o sa-mi fie mai familiara avand in vedere ca sunt constantean, insa Constanta tranzitiei anilor 90 si cartierul ei, Faleza Nord, regasite in roman, mi-au fost straine.
Dar, asta nu inseamna ca documentarea lui Tudor Ganea nu este corecta, sau interactiunile descrise nu sunt foarte posibile, ci tin mai mult de mine, de varsta mea mica de atunci si de mediul diferit in care am crescut, chiar daca in acelasi oras.
Altfel, prin personajele sale, facem cunostinta cu drama multor oameni, care poate parea nerealista multora care au crescut intr-un mediu sigur si abundent, dar este atat de frecventa in societatile confruntate cu lipsuri si cu organizare subreda.
Vedem cum raul din jurul nostru nu provine dintr-un loc exceptional, sau nu este facut de oameni exceptionali (de rai), ci apare in cele mai banale situatii, de la cei mai normali oameni!
Ajungem sa simpatizam, la inceput, cu Ainur, cu copilaria lui fara mama, crescut de un tata lipsit de empatie, intr-un mediu dur, unde doar agresivitatea iti ofera o viata mai buna, insa a intelege de ce un om ajunge sa comita acte groaznice este suficient pentru a-l scuza, sau ierta?
Sau, alta dilema: un om care pare lovit de soarta, al carui comportament, atat din vorbe, dar si din fapte este unul bun, insa in interiorul sau gandurile sale sunt corupte, iar faptele sale bune vin tot dintr-o coruptie totala a sinelui, mai poate fi numit un om bun?
Cu toate astea, aceeasi oameni sunt capabili de sentimente considerate nobile, ca prietenia, loialitatea, onoarea, dragostea. Mai mult si lor le este teama, si ei au frici ca si noi si pot fi raniti la fel de usor, ceea ce ii face sa fie suparator de similari cu noi, cei care ne consideram "normali".
Ei bine, toata aceasta complexitate a lumii si a oamenilor, redata foarte bine de catre Tudor Ganea, face din "Cantecul pasarii de plaja" o carte care merita citita, insa care nu va placea celor care vor optimism sau un loc mai frumos in care sa evadeze din "complexitatea" realitatii.
“De când Ainur crescuse și nu mai avea cine să-i scoată midii de sub stabilopozi, Bayar dădea la pește fără momeală, la țaparină, iar bruma de căldură ce reușise să-l reapropie cât de cât pe Ainur pe când pescuiau unul lângă altul pe stabilopozii fierbinți se risipi tot atât de repede pe cât apăruse. (…) O iubise peste măsură pe soția sa, care murise dându-i naștere lui Ainur, iar de atunci maistrul de infanterie nu-și putuse privi fiul altfel decât ca pe o cauză a morții celei iubite. Ainur intrase în viață, iar ea ieșise din viață. Bayar nu-și putuse stăpâni pornirea de a-i aduce la cunoștință și lui Ainur acea prezumție dureroasă ori de câte ori îi vizitaseră mormântul de la Murfatlar în anii care urmaseră.
– Tu ai băgat-o acolo.”
May 21, 2025
Bun roman de atmosferă (extrem de violentă), dar pe alocuri frazele mi s-au părut nelalocul lor, fie prin clișee și figuri de stil un pic cringe, fie prin vocabular mult prea cult pentru loc și personaje.
May 1, 2023
Misto cartea asta, mi-a placut. E scrisa bine, cu vana, te ia de mana si te baga in lumea ei, te tine acolo.
April 23, 2021
Nu știu ce pot să mai spun despre Tudor Ganea pentru a determina lumea să-l citească. Omul ăsta atacă teme și genuri atât de diverse încât nu știu nici măcar unde să-l încadrez ca scriitor. De la Cazemata și până la Cântecul păsării de plajă, m-a trecut prin trăiri dintre cele mai variate și, deși vorbim de cărți care abordează magicul, distopicul și iată, acum, realismul, vocea lui Ganea este aceeași - clară, curată, precisă, recognoscibilă oriunde.
Din punct de vedere stilistic, Cântecul păsării de plajă este, fără îndoială, cea mai bună carte a sa. Scriitura a evoluat doar înspre bine de la debut, penița taie mai curat; a renunțat, spre bucuria mea, la sutele de adjective care populau primele sale cărți, tonul e unul matur, fără să mai simtă nevoia de înflorituri prea puțin necesare. Dar, pentru mine, Cazemata rămâne preferata, poate și pentru că nu am mai sințit demult la un roman de debut forța aceea creatoare care mi l-a făcut autorul contemporan român preferat.
Și dacă tot am vorbit de „Cazemata”, trebuie menționat că Tudor Ganea se întoarce, în Cântecul păsării de plajă, la lumea aceea a unei Constanțe nevăzute sezonierilor - una a cărei viață se desfășoară dincolo de Satul de vacanță, de golfulețul cu ape calme și de plaja plină de turiști. De data aceasta, însă, într-un roman profund realist, unde nu este loc de supranatural.
Ganea a transpus în romanul acesta o imagine dură, neromanțată a Constanței anilor '90, cu șantierele în construcție, sărăcia, buncărele nemțești populate de persoane fără adăpost, lupta pentru supraviețuire dusă în stradă, cu pumnii și picioarele. Povestea este dură, nu am cum să o numesc altfel. Nu e pentru oricine, trebuie un stomac de fier. Dar ce m-a uimit - în sens pozitiv - este alăturarea surrinzătoate dintre vulgarul situațiilor, oamenilor, limbajului și stilul aproape poetic al scriiturii.
Personajele, inspirate din realitate, parte a unei amestecături etnice cum numai în Dobrogea poate exista, au un colorit care te atrage în mijlocul lor, în mod inexplicabil. Cu toții sunt parte a unui destin tragic, în care momentele de bucurie sunt puține și marcate de violența cu care au fost obținute. Nu am reușit să rezonez extraordinar cu Ainur, personajul principal - face parte, e drept, dintr-o lume pe care am avut norocul să n-o cunosc. Poate de aici și cele 4*. Dar m-am surprins dorindu-mi, totuși, să-l cunosc mai bine, să aflu unde-l va duce viața, cum va depăși tragismul absolut al situației în care se regăsește la începutul romanului. Mi-a lipsit totuși faptul că soția lui Ainur a fost pierdută pe drum, dar și lipsa unui deznodământ mai concret.
E un roman al însingurării, al abrutizării, dar și o descriere puternică și crâncenă a vieții de cartier a acelui timid început de libertate post-decembristă.
P.S. Victoria din '94 cu SUA ne-a trimis în optimi, nu în sferturi. Microbista din mine s-a revoltat la detaliul acesta.
Din punct de vedere stilistic, Cântecul păsării de plajă este, fără îndoială, cea mai bună carte a sa. Scriitura a evoluat doar înspre bine de la debut, penița taie mai curat; a renunțat, spre bucuria mea, la sutele de adjective care populau primele sale cărți, tonul e unul matur, fără să mai simtă nevoia de înflorituri prea puțin necesare. Dar, pentru mine, Cazemata rămâne preferata, poate și pentru că nu am mai sințit demult la un roman de debut forța aceea creatoare care mi l-a făcut autorul contemporan român preferat.
Și dacă tot am vorbit de „Cazemata”, trebuie menționat că Tudor Ganea se întoarce, în Cântecul păsării de plajă, la lumea aceea a unei Constanțe nevăzute sezonierilor - una a cărei viață se desfășoară dincolo de Satul de vacanță, de golfulețul cu ape calme și de plaja plină de turiști. De data aceasta, însă, într-un roman profund realist, unde nu este loc de supranatural.
Ganea a transpus în romanul acesta o imagine dură, neromanțată a Constanței anilor '90, cu șantierele în construcție, sărăcia, buncărele nemțești populate de persoane fără adăpost, lupta pentru supraviețuire dusă în stradă, cu pumnii și picioarele. Povestea este dură, nu am cum să o numesc altfel. Nu e pentru oricine, trebuie un stomac de fier. Dar ce m-a uimit - în sens pozitiv - este alăturarea surrinzătoate dintre vulgarul situațiilor, oamenilor, limbajului și stilul aproape poetic al scriiturii.
Coincidența a făcut ca în ziua următoare vremea să se încălzească. Timp de trei săptămâni, un val de căldură a lovit sud-estul țării, de parcă falusurile lor colorate ar fi punctat transcrierea notelor muzicale ale unei incantații șamanice cu efecte imediate în meteorologie.
Personajele, inspirate din realitate, parte a unei amestecături etnice cum numai în Dobrogea poate exista, au un colorit care te atrage în mijlocul lor, în mod inexplicabil. Cu toții sunt parte a unui destin tragic, în care momentele de bucurie sunt puține și marcate de violența cu care au fost obținute. Nu am reușit să rezonez extraordinar cu Ainur, personajul principal - face parte, e drept, dintr-o lume pe care am avut norocul să n-o cunosc. Poate de aici și cele 4*. Dar m-am surprins dorindu-mi, totuși, să-l cunosc mai bine, să aflu unde-l va duce viața, cum va depăși tragismul absolut al situației în care se regăsește la începutul romanului. Mi-a lipsit totuși faptul că soția lui Ainur a fost pierdută pe drum, dar și lipsa unui deznodământ mai concret.
E un roman al însingurării, al abrutizării, dar și o descriere puternică și crâncenă a vieții de cartier a acelui timid început de libertate post-decembristă.
P.S. Victoria din '94 cu SUA ne-a trimis în optimi, nu în sferturi. Microbista din mine s-a revoltat la detaliul acesta.
August 22, 2022
aici un dialog despre cartea asta: https://ramona.boldizsar.ro/cantecul-...
March 5, 2021
Tudor Ganea a devenit rapid unul din scriitori mei favoriți. Eu nu am citit scriere din prezentul ăsta care-mi să redea atât de elegant, atât de real, de la firul ierbii, România post-decembristă și la început de două mii. Umorul său atât de ușor de recunoscut pentru vremea aia, apelul lejer la hiturile vremii, felul cum reconstruiește lumea de atunci, cu atâta afinitate, provoacă toate stările din lume. Altfel, ultimul său roman e dur. Extrem de dur și prezintă ridicarea și prăbușirea unui personaj, Ainur, pe care oricine care a crescut în '90 l-a avut în cartier. O poveste extrem de "relatable".
Singurul minus al acestei narațiuni, deși poate e mult spus, e finalul, precum și povestea lui Doagă. Parcă se mai putea lucra un pic la astea, căci altfel mi s-au părut grăbite. Oricum, un alt roman foarte bun scris de Ganea.
Singurul minus al acestei narațiuni, deși poate e mult spus, e finalul, precum și povestea lui Doagă. Parcă se mai putea lucra un pic la astea, căci altfel mi s-au părut grăbite. Oricum, un alt roman foarte bun scris de Ganea.
April 23, 2021
Cea mai bună carte a lui Ganea de la Cazemata, dar tot debutul său rămâne vârful. E adevărat, și-a mai cizelat stilul, a renunțat la fantastic, a devenit mai bun pe descrieri și pe psihologia personajelor, dar mai erau unele fire epice care puteau fi dezvoltate. De exemplu, cum a ajuns Doagă să umble cu Șocaricii? Care e istoria lui Bairam și măgarilor săi? Încă 100 de pagini ar fi meritat, dar poate autorul păstrează idei și povești pentru un volum viitor.
This entire review has been hidden because of spoilers.
May 18, 2021
4,4/5*
Fauna descrisă de Tudor Ganea în FZN-ul din Constanța anilor '90 colcăie de imagini care să-ți pună simțurile la încercare. Această mitologie de cartier - care a dispărut de ceva vreme încoace, dar care a izbucnit imediat după '89 și a împînzit tranziția - este precis schițată în "Cântecul păsării de plajă" în care Ainur ține locul eroului decăzut pe care problemele din trecut îl vânează mai ceva ca cele din prezent. Aici cred totuși că e minusul cărții - că Ainur din prezent, la 50+ ani, cu boala și despărțirea de soție, e mai imaterial și mai puțin credibil decât Ainur din trecut, cel din memorie, cel care mai caută simbolistica unor însemne de pe pereții și nisipul falezei.
Totuși, ochiul de arhitect al lui Ganea face ca spațiul FZN-ului să se schițeze aproape matematic, cu toate stratificările sale de pe construcția verticală a păturilor sociale. De la Șocarici și Barăcani, la bișnițarii-burghezii-cartierului, norocul e singurul care asigură ordinea lucrurilor și împrăștie statuturile celor ce au trăit acolo și, mai ales, locurile (clădirile, bordeiele, ruinele) în care tot ei au să-și ducă veacul. Conflictele, limbajul, personajele - dincolo de un anume fetișism al mizeriei - se împletesc până la a crea o imagine pe cât de inspirată pe atât de reală a unui petic pestriț din orașul litoral.
Fauna descrisă de Tudor Ganea în FZN-ul din Constanța anilor '90 colcăie de imagini care să-ți pună simțurile la încercare. Această mitologie de cartier - care a dispărut de ceva vreme încoace, dar care a izbucnit imediat după '89 și a împînzit tranziția - este precis schițată în "Cântecul păsării de plajă" în care Ainur ține locul eroului decăzut pe care problemele din trecut îl vânează mai ceva ca cele din prezent. Aici cred totuși că e minusul cărții - că Ainur din prezent, la 50+ ani, cu boala și despărțirea de soție, e mai imaterial și mai puțin credibil decât Ainur din trecut, cel din memorie, cel care mai caută simbolistica unor însemne de pe pereții și nisipul falezei.
Totuși, ochiul de arhitect al lui Ganea face ca spațiul FZN-ului să se schițeze aproape matematic, cu toate stratificările sale de pe construcția verticală a păturilor sociale. De la Șocarici și Barăcani, la bișnițarii-burghezii-cartierului, norocul e singurul care asigură ordinea lucrurilor și împrăștie statuturile celor ce au trăit acolo și, mai ales, locurile (clădirile, bordeiele, ruinele) în care tot ei au să-și ducă veacul. Conflictele, limbajul, personajele - dincolo de un anume fetișism al mizeriei - se împletesc până la a crea o imagine pe cât de inspirată pe atât de reală a unui petic pestriț din orașul litoral.
November 18, 2024
3.5/5
Un titlu atat de inofensiv dar care ascunde în spatele său o lectură atât de apăsătoare. ”Cântecul păsării de plajă” e o carte care reflectă realitatea plină de atâta cruzime, care releatează istoria anilor ’90 și a deceniului de după, prezendând o lume pestriță de culturi, subculturi și stratificări sociale, despre mizerie, sărăcie, coruptie, prostitutie, jocuri de noroc. O carte extrem de puternică despre empatie și/sau despre lipsa ei. Despre neputința oamenilor de a face bine din rău, despre vulnerabilități pe care și cei mai cruzi oameni le au. Este practic imposibil să rezonezi cu protagonistul romanului, iar in clipa cand practic poți să-i înțelegi condiția și să nu îl judeci, finalul dezvăluie cele mai hidoase secrete ale sale si te lasă cu un gust amar.
”Copiii ajunseseră să-l idolatrizeze și se înghesuiau în sala de jocuri pentru a-și lua porția zilnică de sfaturi pe care tătarul le emitea cu o voce guturală din întunericul înecăcios, întins pe canapeaua-tron:
- Pe cine te bazezi prima și prima oară într-un scandal? se auzea întrebarea lui.
Răspunsul nonverbal venea imediat sub forma unui pupic prin care buzele sale își atingeau cu delicatețe propriul biceps ridicat în dreptul gurii.
- Unu și cu unu face doi, da’ unu și cu una ce face?
Râsete.
- Stânga la ficat, dreapta-n barbă. Îl calci pă muie numa’ dacă vrea să se ridice!
Admirație.
- Ești coțcar cu mine, sunt coțcar cu tine. Da’ nu ne luăm limba-n gură!
Respect.
- Curvelor, târfelor, boabelor, pizdelor!
Râs isteric.
- A be, bacsana be!
Ainur. Dragonul sub aripile căruia FZN-ul nu mai avea nevoie de termoficare.”
„De fiecare dată când trecea pe lângă garajul lui Bombatu se oprea şi privea la o adâncitură din tabla uşii. Acolo dăduse el cu pumnul. Trecuseră treizeci de ani de atunci şi uşa garajului încă mai păstra urma loviturii sale. Nici măcar nu fusese beat. Sau supărat. Nu. Aşa avusese el chef. Făcea ce voia. Dădea în cine voia, când voia. La fel de bine putea să fie o faţă. Lovise multe feţe. Îi făcea plăcere. Ochea tot timpul bărbia. Ştia unde să dea. Cădeau imediat fraierii. Asemenea uşii de garaj, şi feţele păstrau urma loviturii, însă pentru puţin timp. Numai că feţele aveau o hibă: se vindecau. Dacă ar fi fost de tablă, jumătate din bărbaţii cartierului ar fi păstrat şi acum urmele pumnilor săi. Imaginea asta îl făcu să surâdă.”
Un titlu atat de inofensiv dar care ascunde în spatele său o lectură atât de apăsătoare. ”Cântecul păsării de plajă” e o carte care reflectă realitatea plină de atâta cruzime, care releatează istoria anilor ’90 și a deceniului de după, prezendând o lume pestriță de culturi, subculturi și stratificări sociale, despre mizerie, sărăcie, coruptie, prostitutie, jocuri de noroc. O carte extrem de puternică despre empatie și/sau despre lipsa ei. Despre neputința oamenilor de a face bine din rău, despre vulnerabilități pe care și cei mai cruzi oameni le au. Este practic imposibil să rezonezi cu protagonistul romanului, iar in clipa cand practic poți să-i înțelegi condiția și să nu îl judeci, finalul dezvăluie cele mai hidoase secrete ale sale si te lasă cu un gust amar.
”Copiii ajunseseră să-l idolatrizeze și se înghesuiau în sala de jocuri pentru a-și lua porția zilnică de sfaturi pe care tătarul le emitea cu o voce guturală din întunericul înecăcios, întins pe canapeaua-tron:
- Pe cine te bazezi prima și prima oară într-un scandal? se auzea întrebarea lui.
Răspunsul nonverbal venea imediat sub forma unui pupic prin care buzele sale își atingeau cu delicatețe propriul biceps ridicat în dreptul gurii.
- Unu și cu unu face doi, da’ unu și cu una ce face?
Râsete.
- Stânga la ficat, dreapta-n barbă. Îl calci pă muie numa’ dacă vrea să se ridice!
Admirație.
- Ești coțcar cu mine, sunt coțcar cu tine. Da’ nu ne luăm limba-n gură!
Respect.
- Curvelor, târfelor, boabelor, pizdelor!
Râs isteric.
- A be, bacsana be!
Ainur. Dragonul sub aripile căruia FZN-ul nu mai avea nevoie de termoficare.”
„De fiecare dată când trecea pe lângă garajul lui Bombatu se oprea şi privea la o adâncitură din tabla uşii. Acolo dăduse el cu pumnul. Trecuseră treizeci de ani de atunci şi uşa garajului încă mai păstra urma loviturii sale. Nici măcar nu fusese beat. Sau supărat. Nu. Aşa avusese el chef. Făcea ce voia. Dădea în cine voia, când voia. La fel de bine putea să fie o faţă. Lovise multe feţe. Îi făcea plăcere. Ochea tot timpul bărbia. Ştia unde să dea. Cădeau imediat fraierii. Asemenea uşii de garaj, şi feţele păstrau urma loviturii, însă pentru puţin timp. Numai că feţele aveau o hibă: se vindecau. Dacă ar fi fost de tablă, jumătate din bărbaţii cartierului ar fi păstrat şi acum urmele pumnilor săi. Imaginea asta îl făcu să surâdă.”
Read
October 8, 2021O carte de amintiri pentru cei care au copilărit în cartierele anilor 90-2000. Deși povestea se desfășoară exclusiv în Constanța, cartierul pe care îl descrie Tudor Ganea este mai degrabă un arhetip pentru multe dintre cartierele românești ale acelei perioade. Anumite întâmplări din poveste pot părea nevorsimile pentru unii, dar cei care au copilărit atunci – mai ales cei care stăteau „pe afară” de dimineața până seara – vor constata faptul că Tudor nu construiește mult ca fond ficțional, miza sa fiind să dea o formă literară unor fapte care s-au întâmplat în mod real. Asta nu scade de niciun fel calitatea romanului, care de altfel este executat excelent ca tehnică literară, excelând prin construcția personajelor, descrierea locurilor și povestirea non-lineară. Un alt punct forte este viziunea artistică a lui Tudor, care arată cum vedea el acele vremuri, iar asta m-a apropiat cel mai mult de romanul lui, pentru că și eu mă raportez în mod similar la ce s-a întâmplat atunci.
August 27, 2025
Un roman bun, dar nu l-aș recomanda oricui. Este o poveste tristă, dură si plina de agresivitate.
Am resimțit de mai multe ori un ritm greoi care m-a făcut să mă gândesc dacă merită să continui lectura. Totuși, mă bucur că nu am abandonat cartea, pentru că, pe măsură ce paginile s-au adunat, povestea a prins contur și a dovedit că merită efortul.
Pe lângă toată agresivitatea și violența acțiunilor, romanul transmite emoție și melancolie, iar autorul reușește să surprindă cu subtilitate nostalgia unor momente aparent mărunte, dar pline de semnificație. O scenă care mi-a rămas în minte este cea în care Ainur bea pentru prima dată Coca-Cola – un detaliu simplu, dar încărcat de autenticitate si simbolismul anilor ‘90.
Chiar dacă stilul narativ poate descuraja pe unii cititori, povestea reușește să primeze și să ofere o experiență literară valoroasă.
Am resimțit de mai multe ori un ritm greoi care m-a făcut să mă gândesc dacă merită să continui lectura. Totuși, mă bucur că nu am abandonat cartea, pentru că, pe măsură ce paginile s-au adunat, povestea a prins contur și a dovedit că merită efortul.
Pe lângă toată agresivitatea și violența acțiunilor, romanul transmite emoție și melancolie, iar autorul reușește să surprindă cu subtilitate nostalgia unor momente aparent mărunte, dar pline de semnificație. O scenă care mi-a rămas în minte este cea în care Ainur bea pentru prima dată Coca-Cola – un detaliu simplu, dar încărcat de autenticitate si simbolismul anilor ‘90.
Chiar dacă stilul narativ poate descuraja pe unii cititori, povestea reușește să primeze și să ofere o experiență literară valoroasă.
February 4, 2023
Fără îndoială, Tudor Ganea e un scriitor remarcabil, o descoperire pentru mine!
Am început să citesc fără a căuta vreo recenzie sau alte informaţii despre acest roman.
"Cântecul păsării de plajă" ne prezintă Constanţa anilor '90, mai exact, redă viaţa din cartierul Faleza Nord (prescurtat FZN), agitaţia acelei lumi constituite din băieţi de cartier, bişniţari, capi ai reţelelor de prostituţie, boschetari, aurolaci sau şocarici.
În carte se descrie ascensiunea şi declinul lui Ainur, băiat de cartier, un tip care provoacă antipatie chiar din primul capitol şi pe care la sfârşitul cărţii ajungi să-l urăşti.
Romanul e despre lipsă de empatie, dur şi indecent, iar pe alocuri chiar halucinant.
Am început să citesc fără a căuta vreo recenzie sau alte informaţii despre acest roman.
"Cântecul păsării de plajă" ne prezintă Constanţa anilor '90, mai exact, redă viaţa din cartierul Faleza Nord (prescurtat FZN), agitaţia acelei lumi constituite din băieţi de cartier, bişniţari, capi ai reţelelor de prostituţie, boschetari, aurolaci sau şocarici.
În carte se descrie ascensiunea şi declinul lui Ainur, băiat de cartier, un tip care provoacă antipatie chiar din primul capitol şi pe care la sfârşitul cărţii ajungi să-l urăşti.
Romanul e despre lipsă de empatie, dur şi indecent, iar pe alocuri chiar halucinant.
Read
October 3, 2023Spre deosebire de alți cititori care nu au apreciat deloc cum este construit timpul prezent în roman, eu i-am simțit din plin utilitatea. Decăderea personajului care fusese cândva teroarea cartierului, sentimentul că în urma lui se ridicaseră alte generații de "voinici" care să îl înlocuiască mi s-au părut binevenite.
Nu am gustat tonul un pic prea "hazliu" din capitolul cu obsesia rotunjimilor bolnăvicioase la Ainur, dar mi-a plăcut ordinea în care autorul alege să expună diversele etape ale dezvoltării lui Ainur, astfel încât să îți poată fi milă de copilul singuratic, chiar dacă știi deja că adultul îți displace.
Deși stilul autorului mi s-a părut în general foarte bun - m-a făcut să continui să citesc o carte care îmi făcea fizic rău, așa cum nu te poți abține să zgâncilești o rană care supurează - mi s-a părut o scădere faptul că uneori naratorul nu se poate abține să nu explice în termeni foarte clinici, foarte lipsiți de subtilitate psihologia personajelor (pasajul în care insistă că Ainur ajunsese lipsit de empatie din cauză că tatăl îl învinuise de moartea mamei). Aș fi preferat să se rezume la a ne prezenta faptele, a ne lăsa să întrevedem, să formulăm singuri verdictul, în loc să ne spună pe litere "a implică b", scoțându-ne pe moment din pactul ficțional. Și este ciudat că are slăbiciunea asta, deși în alte locuri reușește foarte abil să arunce din mers, ca din greșeală, detalii sau explicații pe care le așteptaseși în mod deosebit, aproape ca pe un deznodământ.
Per total cartea este bine scrisă și anumite personaje sunt foarte bine construite (Ciprian Ecosal, copilul, este fascinant), dar tot îmi vine să zic că mai degrabă mi-aș dori să nu o fi citit din cauza grotescului lumii prezentate care rămâne să te bântuie în final.
Nu am gustat tonul un pic prea "hazliu" din capitolul cu obsesia rotunjimilor bolnăvicioase la Ainur, dar mi-a plăcut ordinea în care autorul alege să expună diversele etape ale dezvoltării lui Ainur, astfel încât să îți poată fi milă de copilul singuratic, chiar dacă știi deja că adultul îți displace.
Deși stilul autorului mi s-a părut în general foarte bun - m-a făcut să continui să citesc o carte care îmi făcea fizic rău, așa cum nu te poți abține să zgâncilești o rană care supurează - mi s-a părut o scădere faptul că uneori naratorul nu se poate abține să nu explice în termeni foarte clinici, foarte lipsiți de subtilitate psihologia personajelor (pasajul în care insistă că Ainur ajunsese lipsit de empatie din cauză că tatăl îl învinuise de moartea mamei). Aș fi preferat să se rezume la a ne prezenta faptele, a ne lăsa să întrevedem, să formulăm singuri verdictul, în loc să ne spună pe litere "a implică b", scoțându-ne pe moment din pactul ficțional. Și este ciudat că are slăbiciunea asta, deși în alte locuri reușește foarte abil să arunce din mers, ca din greșeală, detalii sau explicații pe care le așteptaseși în mod deosebit, aproape ca pe un deznodământ.
Per total cartea este bine scrisă și anumite personaje sunt foarte bine construite (Ciprian Ecosal, copilul, este fascinant), dar tot îmi vine să zic că mai degrabă mi-aș dori să nu o fi citit din cauza grotescului lumii prezentate care rămâne să te bântuie în final.
September 29, 2024
In decorul unei Constante ce se afla in etapa tranzitiei turbate de la comunismul saracacios si restrictiv la abundenta si libertatea capitalismului, Tudor Ganea contureaza arhetipul smardoiului nascut peste noapte in acei ani, punand accent pe traumele psihice si fizice ce au dus treptat la dezumanizarea personajului principal si adictia lui pentru adrenalina data de putere si de suferinta cauzata celor ce i-au gresit sau sunt mai slabi decat el.
Specific smardoiului ajuns pe o pozitie inalta in societate, decaderea venita odata cu sfarsitul tranzitiei il gaseste pe Ainur sub semnul unei posibile boli incurabile, bantuit de trecut, cautand atentia si sfaturile celui care in trecut era slab si avea nevoie de protectia lui, Bajdavela. Acesta spre deosebire de Ainur care si-a bazat “cariera” pe pumn si groaza, s-a folosit de influenta si banii familiei pentru a-si cladi afaceri mai mult sau mai putin la limita legii, relevand astfel ca roata mereu se intoarce.
Specific smardoiului ajuns pe o pozitie inalta in societate, decaderea venita odata cu sfarsitul tranzitiei il gaseste pe Ainur sub semnul unei posibile boli incurabile, bantuit de trecut, cautand atentia si sfaturile celui care in trecut era slab si avea nevoie de protectia lui, Bajdavela. Acesta spre deosebire de Ainur care si-a bazat “cariera” pe pumn si groaza, s-a folosit de influenta si banii familiei pentru a-si cladi afaceri mai mult sau mai putin la limita legii, relevand astfel ca roata mereu se intoarce.
September 13, 2021
Nu pot să spun că este cea mai bună carte scrisă până acum de Tudor Ganea, pentru că dintre toate cărțile lui am citit doar “Miere”. Dacă fac o comparație între cele două, pot să spun că se observă o evoluție a stilului. “Cântecul păsării de plajă” este scris mai bine. Dar și subiectul m-a atras mai mult.
June 24, 2024
Spații liminale, personaje marginale ale tranziției, violență extremă și parcursul abrutizat al sociopatului pe care îl încearcă inutil un sentiment nou: frica. Viața ca o tumoră în curs de metastazare. Fără final.
Bonus: o reîntâlnire cu Lițoi.
Bonus: o reîntâlnire cu Lițoi.
July 25, 2024
O poveste dura, o descriere brutala a unei realități ascunse. Foarte bine scrisa, clar m-a facut curioasă sa mai citesc și alte cărți de ale lui Tudor Ganea.
Displaying 1 - 30 of 80 reviews