Am citit o mare parte din tot ce a publicat Cristian Vicol și „O mie nouă sute optzeci și opt” e posibil să fie cea mai bună carte pe care a scris-o până azi.
Începând cu versurile melodiei extra-celebre a celor de la Green Day, versuri care stabilesc din prima tonul dulce-amărui al poveștilor pe care o să le găsiți aici, volumul de față nu e doar o călătorie prin Timișoara anilor 90 și 2000, nu e doar o grămadă de amintiri atât de vivide încât parcă au fost făcute ieri, ci chiar o viață de om, trăită și simțită la intensitate maximă.
E un monstru care se hrănește fără milă din toate poveștile generației cu cheia la gât, nimic nu îi scapă, fie că e vorba de ce s-a câștigat sau ce s-a pierdut. Cartea devine foarte urgent - prin evocări directe și aglomerate, unele amuzante, altele tandre sau de-a dreptul tragice, ca un tsunami pe care nu-l poți opri și de care nu te poți ascunde absolut nicăieri - exact ceea ce promite: nostalgia porn de cea mai bună calitate.
I fucking love it, și vă promit că n-o să treceți prin ea fără să vi se umezească ochii.
COSMIN LEUCUȚA
*** Fie că-l citești ca pe un roman de aventuri sau ca pe unul autobiografic, volumui „O mie nouă sute optzeci și opt” nu te poate lăsa indiferent. Cristian Vicol ne reamintește de copilărie, de tranziție, de primele iubiri, de o întreagă lume ce se naște, trăiește și devine amintire cu fiecare dintre noi. Într-un fel magic unic și repetitiv în același timp, el explorează trecutul ca pe o mină de cărbune uitată, din care reușește să extragă speranță și suferință, romantism și încredere în viitor.
Cristian Vicol s-a născut în 1988 la Timișoara. În 2010 a absolvit facultatea de Jurnalism în cadrul Universității de Vest din Timișoara. A continuat la Szeged cu un master de Jurnalism Internațional. Este doctor în filologie, titlu acordat de Universitatea de Vest din Timișoara. Tema cercetării sale o reprezintă distopiile central-europene din a doua jumătate a secolului XX. A debutat în 2010 cu proză.
Până în prezent a publicat mai multe volume dintre care enumerăm: „Sfârșitul inocenței” (Editura Tritonic, 2018) – volum de proză scurtă, „O scurtă istorie a Timișoarei până la 1716” (Editura Eurostampa, 2016, reeditat la Editura Brumar în 2023) și „Anotimpul țânțarilor. Povestiri pulp-fiction” (Editura Casa de Pariuri Literare, 2021). În 2022 a coordonat volumul colectiv „Underground TM. Orașul care nu se vede” (Editura Brumar). În 2023 și 2024 a continuat seria Underground cu „Underground TM2, respective Underground TM / Open call. În 2024 a fost beneficiarul unei burse Energie! acordată de Centrul de Proiecte din Timișoara. În urma ei a rezultat volumul „O mie nouă sute optezci și opt sau cum am crescut între betoane și am învățat să iubesc tranziția” – volum de proză scurtă publicat la Editura Brumar.
A participat cu proză scurtă și poezie la mai multe antologii și volume colective de proză scurtă. A fost nominalizat pentru premiul „Tânărul Prozator al Anului 2021”. Este unul din coordonatorii proiectului cultural Remix ID, unde este PR și documentarist.
În prezent lucrează la Teatrul German de Stat Timișoara, unde este și vocea podcastului teatral „Ne auzim până ne vedem”. Atunci când nu scrie, își plimbă câinele, pe Fargo, sau are grijă de grădina din balcon
Am citit o mare parte din tot ce a publicat Cristian Vicol și „O mie nouă sute optzeci și opt” e posibil să fie cea mai bună carte pe care a scris-o până azi.
Începând cu versurile melodiei extra-celebre a celor de la Green Day, versuri care stabilesc din prima tonul dulce-amărui al poveștilor pe care o să le găsiți aici, volumul de față nu e doar o călătorie prin Timișoara anilor 90 și 2000, nu e doar o grămadă de amintiri atât de vivide încât parcă au fost făcute ieri, ci chiar o viață de om, trăită și simțită la intensitate maximă.
E un monstru care se hrănește fără milă din toate poveștile generației cu cheia la gât, nimic nu îi scapă, fie că e vorba de ce s-a câștigat sau ce s-a pierdut. Cartea devine foarte urgent - prin evocări directe și aglomerate, unele amuzante, altele tandre sau de-a dreptul tragice, ca un tsunami pe care nu-l poți opri și de care nu te poți ascunde absolut nicăieri - exact ceea ce promite: nostalgia porn de cea mai bună calitate.
I fucking love it, și vă promit că n-o să treceți prin ea fără să vi se umezească ochii.
Când am închis cartea am zis "ce faină e!" O serie de povestiri din trecutul lui, un băiat născut în 1988. Poveștile pe care le-am trăit și eu, o fată din 1981. Deși regiuni diferite, vieți diferite, familii diferite și așa mai departe...povești asemănătoare, care m-au făcut să zâmbesc, să oftez, să mi se oprească respirația. Ce mult seamănă copiii, părinții, generațiile trecute...! Fain povestite toate!
Fix cand am terminat cartea am vazut pe geam ca ninge, frumos, cu fulgi mari, cum nu a mai nins de ceva vreme in preajma Craciunului. Asa ca am luat cainele si am coborat in fata blocului si ne-am fugarit si ne-am bucurat. Daca nu as fi citit-o, as fi stat in casa, pentru ca sunt lenesa in general si ma dor genunchii azi. M-a facut sa ma gandesc la Alexandra de mai demult, care era mai putin cinica. Ea ar fi iesit, am iesit si eu.
Cristi nu are nevoie să-și pună o mască și să intre în rolul unui personaj sau narator (așa cum fac mulți scriitori, nu e nimic rău), pentru că el însuși se deschide cu onestitate, umor și inocență cititorului. O carte ce m-a făcut să-mi aduc aminte de nebunii ani 90 și 2000, de personajele ce ne populau viața (Lavi, Profu, Oana, Bebelu, etc sunt personaje arhetipale), de muzica și de orașul de atunci, de guma Turbo și de societatea trăznită în plină tranziție. Felicitări Cristian Vicol!
Nu cred ca ma voi satura vreodata sa citesc despre copilaria, adolescenta si tineretea anilor '80, '90 si 2000, iar daca sunt traite in Timisoara, nu voi rata nimic.
Cristian Vicol e cu 5 ani mai tanar ca mine, insa am recunoscut toate trairile, locurile, apucaturile, dorintele si situatiile despre care a scris in aceasta mini biografie sub forma unor povestiri. De fapt, nu toate... cele despre oamenii cunoscuti care s-au sinucis m-au intristat ca si cand i-as fi cunoscut si eu.
In rest, mancarea (pita unsa cu ceva), internet cafe-urile - pana si eu auzisem de #Dumnezeu si nici macar nu jucam jocul :)) - libertatea pe care am folosit-o mai toti pentru a scapa de plictiseala, inventivitatea, distractia, reuniunile & zilele de nastere cu sandwich-uri cu salam, branza rasa si castraveti murati, blues-urile in care nu ne atingeam unii de altii pana prin clasa a VII-a, dupa care nu stiai cum sa te lipesti mai mult de celalalt. Chiar si rautatile copilariei, acele mici crime verbale si tangibile impotriva celor mai slabi cand grupul ne dadea putere de semi-zei de cartier... Au intepat amintirile alea.
Merci, Cristi, pentru doza de trecut si imi pare rau pentru tot ce ai pierdut in anii aia.
După cum văd eu lucrurile, cu datul cu părerea - pentru că recenzie e un cuvânt mare - despre „1988” a lui Cristi Vicol – de la primele pagini una dintre cele mai bune cărţi de autor român citite de mine – ai două variante. Poţi s-o dai select, cu „ce-a vrut să spună autorul”, cu Proust, cu madlena, deşi abordarea ei nu e una selectă, şi bine că nu e. Sau pentru că o poveste, cum e tot volumul, se completează cel mai bine cu o altă poveste, mie mi-a adus aminte, încă de la primele istorisiri, despre istorisirea, la un pahar de coniac, a unui cunoscut, despre procesul prin care a decis să se lase de băut. Ca patron de start-up, pleonastic - la început de drum, rămăsese pe cap cu ceata de beţivi de la 20 de ani, pe care, ca singur posesor de permis de conducere, îi căra la băut cu duba cu miros de detergent a firmei. La o astfel de incursiune, spre o pensiune de la Moldova Nouă, sătul să audă din spatele dubei gâlgâielile, râgâielile, cântecele şi miştourile, le-a strigat tovarăşilor, deja lemn: „Băi nesimţiţilor, mi-e foame, daţi-mi şi mie ceva de mâncare!”. „Sigur, şefu, te rezolvăm”. După o moşmodeală de vreun sfert de oră, a primit un sandviş cu felii de parizer tăiate gros, unse cu muştar, puse între două felii mari de cozonac cu nucă şi stafide. Atunci a fost prima revelaţie a serii, când s-a întrebat, ca într-un celebru tik-tok: „Ce caut eu în această situaţie?” A doua revelaţie a fost când, ca patron, deşi mai scăpătat la momentul acela decât beţivii căraţi pe Clisură, a primit doar el nota de plată, de la restaurantul pensiunii unde se cazaseră inutil, pentru că nimeni nu dormise. Pe nota respectivă se regăsea un număr de 57 de beri. Atunci s-a gândit să se extragă definitiv din context. După ani, te poţi uita acum la el cum bea, cu noduri, regulamentar, un coniac de şapte ani, învechit în butoi de stejar, pe care însă l-ar schimba oricând pe o bere puturoasă, reciclată, răsuflată, cu tovarăşii, acum toţi familişti şi care se mai frecventează de două ori pe ani, cu programare prealabilă cu confirmare, la o ciupercuţă pe grătar cu Zindafel sec pe fundul paharului – ce mama dracului o mai fi şi ăla. Genul ăsta de melancolie răzbate din toată cartea lui Cristi Vicol. Ceva de genul ne-am maturizat (adică am îmbătrânit), ne-am dezvoltat (artrită şi hipertensiune), am devenit mai selecţi (adică mai obtuzi şi rigizi, de la sciatica precoce). Dar gândul ne-a rămas tot la masa cu muşama în carouri ciuruită de scrum, la halba ciobită cu guler de sare cu scuipat, la buda-cataclism care începe la uşă. Cam cum regretă părinţii noştri ozonul tare şi limpede de la minus 20 de grade, în ajun de Crăciun, la cinci dimineaţa, la coadă la pâine. Doar pentru că erau tineri. La fel cum tot 5G-ul actual nu se poate compara, de fapt, nu poate ajunge nici la călcâiul anilor '90 şi 2000, aşa cum răzbat ei din cartea lui Cristi Vicol. Cu tot cu bully-ing-ul, cu educaţia spartană, cu şcoala din spatele blocului. Toate au construit generaţia de 30-40, de acum, departe de a fi perfectă, dar în niciun caz un eşec. Şi care aşteaptă, pe margine, să vină din urmă lupii tineri, gen „atât s-a putut la noi, ăştia am fost, vă aşteptăm cu interes.” M-am bucurat să găsesc în cartea lui Cristi Vicol bucăţi dintr-o Timişoară a tranziţiei feroce pe care nu o ştiam, şi mi-au plăcut poveştile şi miturile urbane care împănează naraţiunea, campion fiind pe departe cel cu Spiritul Metal care a spart buda din Tare cu jetul de pişat. Una dintre poveşti, cea a lui Costin, cel abonat la ghinion, şi a grupului de rockeri teribilişti acuzaţi de crimă mi-a adus aminte de caz, pe care l-am prins în presă, şi despre faptul că părinţii rebelilor de bani gata ameninţau cu procese grele pe toţi ziariştii din presa locală care scriseseră despre caz – ce ziarişti? - mulţi nişte copii, iepuri de câmp, pentru faptul că avuseseră tupeul şi inconştienţa să publice comunicatul - de presă – oficial, transmis de Poliţie. Bănuiesc că părinţii lui Costin nu se regăseau printre ei. Una peste alta, 1988 este, după părerea mea, cea mai bună „monografie timişoreană” neoficială a ultimelor decenii. Cartea s-a terminat parcă singură, şi parcă prea repede. În loc de concluzie, la lansarea de carte, o doamnă a dat, din greşeală, peste masa din colţ şi o bere s-a clătinat mult, cam ca ultima popică rămasă la bowling, riscând deversarea pe volumul din apropiere. Sunt cumva sigur că, dacă nu ar fi fost atâţia ochi pe ea, cartea i-ar fi tras hameiului lichefiat un ghiont discret, pentru un botez corespunzător. Şi aşa îţi dai seama despre unele cărţi că sunt speciale, chiar dinainte să le deschizi.
O carte de povestiri reale, cu toping de fantezie. Lirismul povestirilor te face să vrei să o citești în deplină tihnă, la un bec chior, ca să ai sentimentul că timpul stă în loc. Rămân de văzut impresiile celor care n-au crescut în Timișoara, dar pentru noi care am crescut aici, Cristi suntem fiecare.
A reusit sa surprinda cu succes atmosfera copilariei/adolescentei noastre, a celor nascuti in anii '80! Savuros, cu umor, nostalgie si mult talent! O plimbare in trecut care merita sa o facem, uneori!
Cristi...imi amintesc de baiatul din carte: sclipitor de inteligent (atat intelectual, cat si emotional). Acel baiat din prima zi de liceu care era altfel, cool, care era atent la orice mic detaliu si suficient sie insusi. Cumva, e ca o respiratie de aer proaspat venita de undeva, dintr-o rezervatie naturala, stiind ca acel baiat continua sa supravietuiasca in Cristi. Si a continuat sa supravietuiasca si in cartea "O mie noua sute optzeci si opt", prin fiecare capitol - construite ca niste instantanee polaroid. Cu totii ne putem regasi in acele instantanee, intr-un fel sau altul. Ori ne regasim pe noi, ori pe autor, ori sufletul fiecaruia dintre noi. Scrise, pe alocuri, cu mici doze de umor, prin unele capitole ale cartii lui pasesti in atmosfera retro a anilor 2000. Alte capitole, cum sunt "Talismanul", te rup pe genunchi, fiind tragice si nostalgice - doua stari emotionale care te lovesc la fel de puternic sau se imbina si se complimenteaza reciproc. Kudos autorului pentru puterea de traire si observatie! Am asteptat cartea asta cu sufletul la gura si bine am facut! Undeva, in jurul orei doua ale diminetii, eu am terminat cartea si cartea m-a sfarsit pe mine. O amplasez frumos langa celelalte doua carti de suflet ale mele "Din Cer au cazut trei mere" si "Sunt o baba comunista".
Excelenta cartea, in special pentru cei nascuti in anul 1988 sau in apropierea acelei perioade. M-am regasit in multe din pasajele cartii, mi-a trezit amintiri vechi din vremea adolescentei, de cand eram si eu in liceu sau in generala. Am devorat-o pur simplu si la fel ca si autorul, am si eu momente in care ma gandesc la trecut, ma intorc acolo si reflectez si cum zicea si el, ce e asa rau in asta! Multumesc Cristi Vicol pentru cartea asta 🤗
Am fost acum câteva zile la lansarea cărții „O mie nouă sute optzeci și opt” de Cristian Vicol și am și dat-o gata. Într-adevăr, nu are multe pagini, dar lumea pe care o cuprinde în ea e imensă și cumva voiam să nu se mai termine cartea. Deși eu sunt născută în '77, m-am regăsit în textele lui și am rămas cu gustul dulce-amar al nostalgiei după inocența și libertatea anilor 90-2000, care au coincis cu o copilărie întârziată și o adolescență rebelă, desfășurate pe fundalul anilor marcați de duritatea tranziției, apariția capitalismului (sau ce o fi ăsta) cu sărăcirea aferentă a unei mari părți a populației și de mari schimbări în societatea românească, cărora le-au căzut pradă mai mult părinții noștri, dar ne-au marcat/format și pe noi, copiii de atunci. Poate că nostalgia este miza acestei cărți - nu suntem toți nostalgici când vine vorba de tinerețe? și devenim cu atât mai nostalgici cu cât ne apropiem (autorul) și apoi trecem (eu 🙂 ) de 40 de ani - dar avem nevoie să bem din această apă a aducerii aminte (Mnemosyne versus Lethe) pentru a înțelege cine suntem. Totodată, e și un pericol: să ne înecăm, ca Narcis, tot reflectându-ne în apa unui trecut iluzoriu. Dar autorul reușește să navigheze cu mult stil aceste ape înșelătoare, nu cade nici în dulcegărie, nici în „pe vremea mea era mai bine”. E ca o antropologie literară pentru o lume dispărută - lumea dinainte de apariția internetului, lumea copilăriei printre betoanele din spatele blocurilor, lumea unei anumite simplități în relațiile dintre oameni. Fie că scrie despre jocurile copilăriei, despre părinți, despre prima dragoste, despre prăjiturile bunicii, despre cruzimea copiilor, despre fete, despre fanteziile băieților, despre întâmplări mai tragice, despre birturi, cărți, muzici și desene animate, totul e foarte autentic și viu. Apreciez că în peisajul literaturii române contemporane scrise de bărbați, care de multe ori oscilează între macho-ism sau ratare/mizerabilism (inclusiv prin personajele masculine create), Cristian Vicol are o altfel de voce auctorială și nu se sfiește să arate sensibilitate, timiditate, speranță, să se portretizeze ca un geek pasionat de cărți și filme, un jackass cu inima frântă uneori, care nu cade niciodată în patetism, ci recuperează și încearcă să păstreze o inocență atât de necesară atunci când „creștem mari”. E adevărat că au mai apărut cărți despre copilăria în ultimii ani de comunism și anii 90 (din ce am citit eu, de ex: Adina Popescu, Povestiri de pe Calea Moșilor sau Daniel Horia, Epoca mea de aur. Recunosc că m-a preocupat tema asta - nostalgia, bat-o vina 🙂 ), dar ce distinge cartea lui Cristi este stilul lui de scris, parcă o combinație între „adolescentul miop” și Peter Pan, cu o tușă rock, care face ca amintirile lui personale să te locuiască, să te provoace, să îți apese toate „butoanele”, inclusiv acelea care te fac să râzi, să lăcrimezi sau să te întrebi ce s-a întâmplat cu un prieten din adolescență pe care nu l-ai mai văzut de douăzeci și ceva de ani - sau cel puțin așa mi s-a întâmplat mie. By the way, lui Cristian Vicol chiar i s-a îndeplinit visul din adolescență, să fie scriitor - ce bine de noi, cititorii! Am citit aproape toate cărțile lui și mi se pare fascinant cum el reușește să scrie atât de bine în registre atât de diverse: „Scurtă istorie a Timișoarei până la 1716” (non fiction, adică spus pe șleau, istorie heavy duty); „Comoara din cetate” (ficțiune istorică care se derulează în Timișoara secolului XVIII); „Anotimpul țânțarilor” (pulp fiction, deși nu toate povestirile din acest volum sunt chiar genul meu - e.g. zombie stories - am apreciat calitatea scrisului și atmosfera creată); volumele Underground TM, coordonate de el; poezie și SF (asta nu am citit). Mă bucur că Timișoara are în Cristian Vicol un scriitor așa talentat care i-a dedicat o mare parte din cărțile lui de până acum (pe lângă alte proiecte culturale!). Sper să își găsească drumul spre cât mai mulți cititori.
Fantastică scriitură, mi-aș fi dorit totuși să nu se termine atât de repede. O carte care m-a absorbit cu totul și nici nu știu când am ajuns la final, să nu menționez că m-a purtat printr-o sumedenie de stări, am plâns înăbușit, am râs cu poftă, m-am înfuriat pe alocuri, m-am temut și m-am înduioșat.
Cartea asta a fost ca o invitație într-un parc de distracții în al cărui rollercoster nu prea vrei să te dai de teamă că te va zdruncina până la rădăcini, dar în care urci oricum pentru că toată lumea o face și nu vrei să rămâi în urmă și pentru că realizezi cât de dulce e adrenalina aia care te lovește când e totul în cădere liberă. Nu poate fi totul chiar pure sunshine, nu?
O mică bijuterie, la granița dintre ficțiune literară și memorialistică. O evocare vividă a unei perioade obscure, așa cum a fost ea percepută de un copil, ulterior adolescent, confruntat cu problemele specifice vârstei.