Am citit ”Stela” cu așteptări mari, mai ales după volumul de proză scurtă ”Fragil”, care m-a impresionat prin finețea observației și economia emoției. Aici, însă, am simțit că Goșu schimbă registrul: romanul e mai dens, mai apăsat, mai direct. Uneori prea direct.
Personajul principal, Stela, e construit cu migală, dar nu e ușor de digerat. O femeie trecută de prima tinerețe, cu o voce interioară puternică, dar și cu o doză de rigiditate care m-a făcut să mă îndepărtez de ea. E genul de personaj care nu cere empatie, ci o impune. Și asta poate fi obositor.
Tema locuirii, a pierderii spațiului personal, a muncii domestice, e tratată cu realism și fără patetism. Apreciez asta. Dar pe alocuri, romanul pare să se piardă în detalii care nu adaugă profunzime, ci doar încetinesc ritmul.
Stilul e curat, dar nu memorabil. Nu am găsit fraze care să mă urmărească după lectură, nu am simțit nevoia să subliniez nimic. E o scriitură funcțională, care servește povestea, dar nu o înalță.
Am citit ”Stela” imediat după ”Constantin”de Iulian Bocai, și am simțit un decalaj. ”Constantin” e un roman cu o frazare care curge ca un râu limpede, cu ritm, muzicalitate și o ironie fină care nu cade niciodată în cinism. Bocai scrie cu nerv și cu o eleganță care te face să subliniezi pagini întregi.
Comparativ, ”Stela” e mult mai tăcută stilistic. Simona Goșu pare că a ales deliberat o scriitură austeră, aproape funcțională, ca să reflecte viața personajului principal. Dar după ”Constantin”, unde fiecare frază pare să aibă o viață proprie, ”Stela” poate părea plată, chiar dacă intenția e alta.
Și dacă vii dintr-o lectură ca ”Constantin”, e normal să simți că ai coborât dintr-un concert simfonic într-o cameră de bloc cu pereți subțiri.
„Blocul cu pereți subțiri”, e o metaforă perfectă pentru un anumit tip de literatură românească contemporană care pare să se învârtă în același spațiu domestic, claustrofob, cu personaje care trăiesc mai mult în trecut decât în prezent, și care rareori reușesc să iasă din propria cameră – la propriu și la figurat. E o senzație de intimitate forțată, de invazie a cotidianului, unde auzi gândurile personajelor ca pe vecinii care vorbesc prea tare. Nu e neapărat o problemă de temă, ci de cum e tratată: fără aer, fără spațiu, fără risc. E ca și cum literatura ar fi rămas blocată într-un apartament de două camere, cu televizorul pe Antena 1 și frigiderul gol. Acet tip de literatura l-am regăsit și în romanul lui Dan Lungu ”Sunt o babă comunistă”.
De ce doar 3 stele?
Pentru că, deși romanul are o miză clară și o voce distinctă, nu m-a atins emoțional. Am rămas mai mult cu respectul pentru intenție decât cu plăcerea lecturii.
După ”Constantin”, care are o energie narativă aparte, ”Stela” pare să se miște în reluare. Nu e vorba că nu este bine scrisă, ci că nu provoacă. Nu te scoate din confort, nu te face să vezi lumea altfel. Te lasă acolo, în blocul cu pereți subțiri, ascultând gânduri care nu mai surprind.