What do you think?
Rate this book
Camera de studiu
Martin Kumamoto ne propune Camera de studiu în primul rând ca pe o scriitură gen terapie, un fascinant experiment de lectură, dar cu siguranță și pentru a desluși substratul unui roman care va deveni în scurt timp bestseller. Dialogurile sunt sublimate de imagini puternice, de sentimente contradictorii și mai ales de o introspecție care ne duce cu gândul la romanele japonezului Ishiguro. Forma captivantă prin care se succed evenimentele din Camera de studiu, personajele, erotismul, interconectările dintre lumi diferite induc pofta de lectură cu o apetență pe care prea puține cărți pe care le-am citit în ultimii ani au reușit să o facă. O garsonieră din Osaka în care Martin experimentează trăirile unei depresii absurde, pe care viața ne-o așterne inevitabil printre alte mizerii cotidiene, devine o citadelă de studiu în care Maria are un loc aparte, privilegiat.
Tentativa de schimbare totală aduce însă cu sine o nouă provocare. Vă doresc lectură plăcută, iar lui Martin Kumamoto îi doresc mult succes cu acest splendid roman.
GELU VLAȘIN
Știu povestea asta de la tatăl meu, care a aflat-o de la tatăl lui, care a auzit-o de la tatăl lui: Dobrogea, anii 1890. Coloniștii români, veniți de prin Transilvania, se apucă să „dreagă” o veche fântână turcească ce funcționează foarte bine, dar ei au nevoie de mai multă apă, pentru turmele de oi. Golesc fântâna, astupă cu lână vâna de apă bună care o alimenta, apoi dau zor să lărgească fântâna de piatră; treabă lungă și grea, cu care ei nu sunt obișnuiți. Reușesc în cele din urmă și se grăbesc să scoată dopul de lână, așa încât vâna de apă să umple la loc fântâna, acum mult mărită, așa cum și-o doriseră. Dar vâna secase. Apa își săpase alt drum prin pietroasele adâncuri dobrogene, iar marea lor fântână a rămas goală. Moartă. Martin, imigrant în Japonia, se luptă cu o iubire imposibilă, cu fântâna lui vie, cu Maria. Maestrul Martin ajunge să descopere nu că-i un meșter nepriceput, ci c-a lucrat de la bun început la fântâna greșită. Nu Maria avea nevoie de reparații, ci el însuși: fântânarul e una cu fântâna. Cum se va extrage Martin din adâncuri? Cum va răzbi spre lumină? Răspunsul e-un roman poate prea dur: Camera de studiu.
MIHAI BUZEA
Tentativa de schimbare totală aduce însă cu sine o nouă provocare. Vă doresc lectură plăcută, iar lui Martin Kumamoto îi doresc mult succes cu acest splendid roman.
GELU VLAȘIN
Știu povestea asta de la tatăl meu, care a aflat-o de la tatăl lui, care a auzit-o de la tatăl lui: Dobrogea, anii 1890. Coloniștii români, veniți de prin Transilvania, se apucă să „dreagă” o veche fântână turcească ce funcționează foarte bine, dar ei au nevoie de mai multă apă, pentru turmele de oi. Golesc fântâna, astupă cu lână vâna de apă bună care o alimenta, apoi dau zor să lărgească fântâna de piatră; treabă lungă și grea, cu care ei nu sunt obișnuiți. Reușesc în cele din urmă și se grăbesc să scoată dopul de lână, așa încât vâna de apă să umple la loc fântâna, acum mult mărită, așa cum și-o doriseră. Dar vâna secase. Apa își săpase alt drum prin pietroasele adâncuri dobrogene, iar marea lor fântână a rămas goală. Moartă. Martin, imigrant în Japonia, se luptă cu o iubire imposibilă, cu fântâna lui vie, cu Maria. Maestrul Martin ajunge să descopere nu că-i un meșter nepriceput, ci c-a lucrat de la bun început la fântâna greșită. Nu Maria avea nevoie de reparații, ci el însuși: fântânarul e una cu fântâna. Cum se va extrage Martin din adâncuri? Cum va răzbi spre lumină? Răspunsul e-un roman poate prea dur: Camera de studiu.
MIHAI BUZEA
224 pages, Paperback
Published September 1, 2024
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 5 of 5 reviews
January 26, 2025
https://ramonaboldizsar.substack.com/...
Asta cred că e cea mai mare surpriză a acestei luni. În același timp, e una dintre cele mai interesante cărți pe care le-am citit din ce s-a publicat pe scena literaturii autohtone în 2024. Bine, eu o citesc în 2025, dar ce importanță are? E o carte ușor controversată care se situează un picuț la marginea corectitudinii politice, asta pentru că avem protagonistul în vârstă de 39 de ani care ne povestește despre dragostea vieții lui, Maria, o fată de care s-a îndrăgostit când ea avea 18 ani (și el în jur de 34). Însă acesta o să apară poate ca cel mai puțin problematic lucru, într-un anumit sens, dat fiind că Maria este și supraviețuitoarea unui abuz subtil și malefic al „Profului de filosofie”, un individ libidinos din trecutul celor doi. Sunt multe lucruri cu care nu vei fi de acord în cartea asta și s-ar putea să nu-ți placă prea tare protagonistul uneori. Se poate și să te simți inconfortabil din când în când. Mai ales că, pe planul doi, urmărim aventurile erotice destul de explicite ale protagonistului, un fel de bondage destul de soft, în încercarea acestuia de a-și petici inima și starea depresivă în urma relației șubrede, de la distanță, cu Maria — el locuiește în Japonia, ea în UK.
Ce m-a fascinat pe mine la Camera de studiu este amestecul stilistic. Și faptul că s-a aliniat într-o oarecare măsură așteptărilor mele, de cele mai multe ori formulate coerent la mine în cap înainte să se aștearnă pe hârtie. De exemplu, eram sigură că va vorbi despre Jurnalul unui bătrân nebun de Tanizaki, știam la un moment dat că va aduce vorba de filmul Departures și, câteva pagini mai târziu, acolo a plonjat. Sunt foarte multe exemple și această anticipare mi-a plăcut din motive multiple, dar și pentru că a creat o oarecare conexiune între mine și proză.
Protagonistul este adesea ușor patetic, inclusiv în exprimare, vorbind despre dragoste, suflet, aducându-l în vorbă de câteva ori pe Eminescu. E un bărbat de aproape 40 de ani care a emigrat în Japonia și păstrează toate nostalgiile aferente vârstei și culturii specifice. În același timp, explorează viața sa de străin în Japonia (s-a mai scris despre asta la noi, de aceea e interesant c-am găsit și multe detalii inedite!). Cât și, retrospectiv, viața dintr-un oraș din România, cu copilăria specifică apropierii de căderea comunismului și după. Cu mame anxioase incapabile de conexiuni reale și tați care au căzut în patima alcoolului. Face o frescă fugitivă, dar exactă, în ambele direcții. Totul în timp ce explorează mai multe perspective literare, cu tot felul de trimiteri către anumiți autori și obsesii.
Protagonistul vrea să scrie și nu poate — deci, pe lângă toate astea, avem și drama scriitorului la început de drum care încearcă să scrie, eșuează sau tot ce scrie nu e ce trebuie. Lucruri cu care poate vom rezona, noi cei care-am încercat să scriem de-a lungul vieții. I-aș imputa câteva protagonistului, ca fascinația lui pentru Maria pe care trebuia s-o recunoască și obiectiv, din prisma diferenței de vârstă (deși încearcă, deci e scuzabil și pentru că, realmente, e un bărbat îndrăgostit de o femeie). Dar poate mai ales o replică pe care o are la un moment dat și care descrie prea bine privirea pe care o avem, cultural-patriarhal, asupra corpului femeii: Sakura, o femeie de vreo 30 de ani care arată mult mai tânără, are un trup de „liceană”. Ceea ce este, desigur, libidinos spus pentru că nicio femeie matură nu are corp de copil. E fie o convenție lingvistică, fie pedofilie, fie — așa cum cred că este aici, de fapt, o incapacitate a societății noastre de a înțelege și separa tinerețea de adolescență.
Acestea fiind spuse, cartea asta cu tot felul de chestii controversate și un personaj depresiv, uneori patetic, obsedat de incapacitatea lui e a scrie, mie mi-a plăcut foarte mult. Nu sunt sigură că mi-a plăcut protagonistul. Deși îi împărtășesc obsesia pentru scris, uneori avem gânduri similare și câteodată îl compătimesc pentru suferința lui, în timp ce îi admir curajul și capacitatea de a încerca să depășească situația în care se află. Pot spune deci că i-am înțeles apetența și frica în fața scrisului, la fel și obsesia pentru literatură, cât și pentru o altă persoană.
Introduce și foarte explicit terapia în ecuație (nu ne place un bărbat, fie el și fictiv, care merge la terapie?) și cred că o face destul de natural. Avem un prim personaj cu ADHD explicit și care are un demers concret în lupta împotriva depresiei, în loc s-o glorifice așa cum, de altfel, a tot făcut un anumit tip de literatură scrisă de bărbați (cu toate că poate n-o numeau așa). Mi se pare că stilistic se află între Junichiro Tanizaki și Henry Miller. Henry Miller nu mi-a plăcut niciodată, dar știți că pentru Tanizaki am un mic cult. Deși personajul narator nu vrea deloc să semene cu bătrânul din Jurnalul unui bătrân nebun de Tanizaki, cam seamănă, dar nu cum crede el, ci ca stil de scriere, efectiv. Elementele erotice explicite mi s-a părut că au adus un suflu fain romanului și ca explorare în literatura contemporană scrisă de români: uite, se poate scrie despre sex și perversiuni și așa!
Cartea asta e pentru mine un exemplu de lectură care s-ar putea să nu se alinieze cu principiile tale, dar să fie în același timp foarte interesant de citit. Mă gândesc la întrebarea aceea pe care o avem din când în când, de ce să citim cărți extrem de violente, uneori lipsite de vreun element moralizator. Ca Sezonul uraganelor de Fernanda Melchor. Cred că sunt multe motive pentru care să citești o carte și, dacă o carte îți place, asta nu înseamnă că ești de acord cu tot ceea ce se întâmplă cu ea. De aceea ar trebui să existe întotdeauna un dialog. Și poate că e ceva ce am observat totuși la unii cititori, ceea ce nu condamn, dar în același timp nu mă pot alinia acestei narative: a privi unitar o carte și a asuma că a-ți plăcea o carte înseamnă a fi de acord ad literam cu anumite (sau toate) aspecte(le) din ea. Cred că sunt multe moduri în care îți poate plăcea o carte. Un exemplu foarte pertinent aici e și Sentimentul unui sfârșit a lui Barnes, Tony Webster, protagonistul, este unul dintre cele ami dezagreabile personaje pe care le-am citit și pot spune sincer că l-am urât, dar am iubit cartea aia.
Concluzionând, Camera de studiu e o carte foarte bogată stilistic și cred că aduce ceva nou și proaspăt în literatura noastră. Mai ales că începe puternic, asumat, cu o scenă foarte intrigantă și face un story-telling cinstit, captivant. De când am citit prima pagină m-am gândit la Tanizaki pentru că așa m-a cucerit Tanizaki pe mine, cu siguranța asta narativă, plonjarea directă în poveste (pe care, sincer, am văzut-o și la Teru Miyamoto în Vis de primăvară și se aseamănă și cu asta, într-un fel).
Asta cred că e cea mai mare surpriză a acestei luni. În același timp, e una dintre cele mai interesante cărți pe care le-am citit din ce s-a publicat pe scena literaturii autohtone în 2024. Bine, eu o citesc în 2025, dar ce importanță are? E o carte ușor controversată care se situează un picuț la marginea corectitudinii politice, asta pentru că avem protagonistul în vârstă de 39 de ani care ne povestește despre dragostea vieții lui, Maria, o fată de care s-a îndrăgostit când ea avea 18 ani (și el în jur de 34). Însă acesta o să apară poate ca cel mai puțin problematic lucru, într-un anumit sens, dat fiind că Maria este și supraviețuitoarea unui abuz subtil și malefic al „Profului de filosofie”, un individ libidinos din trecutul celor doi. Sunt multe lucruri cu care nu vei fi de acord în cartea asta și s-ar putea să nu-ți placă prea tare protagonistul uneori. Se poate și să te simți inconfortabil din când în când. Mai ales că, pe planul doi, urmărim aventurile erotice destul de explicite ale protagonistului, un fel de bondage destul de soft, în încercarea acestuia de a-și petici inima și starea depresivă în urma relației șubrede, de la distanță, cu Maria — el locuiește în Japonia, ea în UK.
Ce m-a fascinat pe mine la Camera de studiu este amestecul stilistic. Și faptul că s-a aliniat într-o oarecare măsură așteptărilor mele, de cele mai multe ori formulate coerent la mine în cap înainte să se aștearnă pe hârtie. De exemplu, eram sigură că va vorbi despre Jurnalul unui bătrân nebun de Tanizaki, știam la un moment dat că va aduce vorba de filmul Departures și, câteva pagini mai târziu, acolo a plonjat. Sunt foarte multe exemple și această anticipare mi-a plăcut din motive multiple, dar și pentru că a creat o oarecare conexiune între mine și proză.
Protagonistul este adesea ușor patetic, inclusiv în exprimare, vorbind despre dragoste, suflet, aducându-l în vorbă de câteva ori pe Eminescu. E un bărbat de aproape 40 de ani care a emigrat în Japonia și păstrează toate nostalgiile aferente vârstei și culturii specifice. În același timp, explorează viața sa de străin în Japonia (s-a mai scris despre asta la noi, de aceea e interesant c-am găsit și multe detalii inedite!). Cât și, retrospectiv, viața dintr-un oraș din România, cu copilăria specifică apropierii de căderea comunismului și după. Cu mame anxioase incapabile de conexiuni reale și tați care au căzut în patima alcoolului. Face o frescă fugitivă, dar exactă, în ambele direcții. Totul în timp ce explorează mai multe perspective literare, cu tot felul de trimiteri către anumiți autori și obsesii.
Protagonistul vrea să scrie și nu poate — deci, pe lângă toate astea, avem și drama scriitorului la început de drum care încearcă să scrie, eșuează sau tot ce scrie nu e ce trebuie. Lucruri cu care poate vom rezona, noi cei care-am încercat să scriem de-a lungul vieții. I-aș imputa câteva protagonistului, ca fascinația lui pentru Maria pe care trebuia s-o recunoască și obiectiv, din prisma diferenței de vârstă (deși încearcă, deci e scuzabil și pentru că, realmente, e un bărbat îndrăgostit de o femeie). Dar poate mai ales o replică pe care o are la un moment dat și care descrie prea bine privirea pe care o avem, cultural-patriarhal, asupra corpului femeii: Sakura, o femeie de vreo 30 de ani care arată mult mai tânără, are un trup de „liceană”. Ceea ce este, desigur, libidinos spus pentru că nicio femeie matură nu are corp de copil. E fie o convenție lingvistică, fie pedofilie, fie — așa cum cred că este aici, de fapt, o incapacitate a societății noastre de a înțelege și separa tinerețea de adolescență.
Acestea fiind spuse, cartea asta cu tot felul de chestii controversate și un personaj depresiv, uneori patetic, obsedat de incapacitatea lui e a scrie, mie mi-a plăcut foarte mult. Nu sunt sigură că mi-a plăcut protagonistul. Deși îi împărtășesc obsesia pentru scris, uneori avem gânduri similare și câteodată îl compătimesc pentru suferința lui, în timp ce îi admir curajul și capacitatea de a încerca să depășească situația în care se află. Pot spune deci că i-am înțeles apetența și frica în fața scrisului, la fel și obsesia pentru literatură, cât și pentru o altă persoană.
Introduce și foarte explicit terapia în ecuație (nu ne place un bărbat, fie el și fictiv, care merge la terapie?) și cred că o face destul de natural. Avem un prim personaj cu ADHD explicit și care are un demers concret în lupta împotriva depresiei, în loc s-o glorifice așa cum, de altfel, a tot făcut un anumit tip de literatură scrisă de bărbați (cu toate că poate n-o numeau așa). Mi se pare că stilistic se află între Junichiro Tanizaki și Henry Miller. Henry Miller nu mi-a plăcut niciodată, dar știți că pentru Tanizaki am un mic cult. Deși personajul narator nu vrea deloc să semene cu bătrânul din Jurnalul unui bătrân nebun de Tanizaki, cam seamănă, dar nu cum crede el, ci ca stil de scriere, efectiv. Elementele erotice explicite mi s-a părut că au adus un suflu fain romanului și ca explorare în literatura contemporană scrisă de români: uite, se poate scrie despre sex și perversiuni și așa!
Cartea asta e pentru mine un exemplu de lectură care s-ar putea să nu se alinieze cu principiile tale, dar să fie în același timp foarte interesant de citit. Mă gândesc la întrebarea aceea pe care o avem din când în când, de ce să citim cărți extrem de violente, uneori lipsite de vreun element moralizator. Ca Sezonul uraganelor de Fernanda Melchor. Cred că sunt multe motive pentru care să citești o carte și, dacă o carte îți place, asta nu înseamnă că ești de acord cu tot ceea ce se întâmplă cu ea. De aceea ar trebui să existe întotdeauna un dialog. Și poate că e ceva ce am observat totuși la unii cititori, ceea ce nu condamn, dar în același timp nu mă pot alinia acestei narative: a privi unitar o carte și a asuma că a-ți plăcea o carte înseamnă a fi de acord ad literam cu anumite (sau toate) aspecte(le) din ea. Cred că sunt multe moduri în care îți poate plăcea o carte. Un exemplu foarte pertinent aici e și Sentimentul unui sfârșit a lui Barnes, Tony Webster, protagonistul, este unul dintre cele ami dezagreabile personaje pe care le-am citit și pot spune sincer că l-am urât, dar am iubit cartea aia.
Concluzionând, Camera de studiu e o carte foarte bogată stilistic și cred că aduce ceva nou și proaspăt în literatura noastră. Mai ales că începe puternic, asumat, cu o scenă foarte intrigantă și face un story-telling cinstit, captivant. De când am citit prima pagină m-am gândit la Tanizaki pentru că așa m-a cucerit Tanizaki pe mine, cu siguranța asta narativă, plonjarea directă în poveste (pe care, sincer, am văzut-o și la Teru Miyamoto în Vis de primăvară și se aseamănă și cu asta, într-un fel).
February 11, 2025
O carte foarte buna, care mi-a plăcut și care sper sa ajungă la un public mai numeros. Își face loc înaintea multor cărți din literatura romana contemporana citite.
Recomand !
Recomand !
December 7, 2024
Nu scriu despre cărți. Mi se pare că n-am citit destul, iar cu cât citesc mai mult, cu atât îmi dau seama că știu prea puțin. Am lăsat treaba asta pe seama celor care se pricep. Și totuși, știu sigur când o carte mi se lipește de suflet. Romanul lui Kumamoto, Camera de studiu, m-a băgat într-un film din care n-am mai ieșit din momentul în care am deschis cartea și mult timp după ce am terminat-o.
„Dar Martin știa că senzația oribilă de sufocare nu era moartea. Ceea ce durea nu era moartea. Era viața, ultima ei împunsătură.”E o frază care te aruncă direct în miezul cărții. Kumamoto scrie cu o mână sigură, nicidecum una de debutant. Stilul său m-a prins nepregătită, iar Japonia pe care o construiește mi-a zdruncinat toate certitudinile. Nu credeam că mai poate să mă surprindă ceva, după 20 de ani petrecuți aici. Și totuși, mi s-a făcut rușine. Rușine că, după tot acest timp, sunt încă atât de multe lucruri pe care nu le-am înțeles (nu le-am știut?) despre acest spațiu nipon în care și eu, și Martin încercăm să ne găsim locul.
Vulnerabilitatea personajului m-a dezarmat. Sinceritatea cu care vorbește despre depresie – despre cum te târăște, despre cum te stoarce – îți intră sub piele. E imposibil să nu te regăsești, măcar parțial. Când ești departe de casă, departe de țară, și pierzi tot ce părea să-ți dea sens, depresia îți sapă alte straturi de adâncime.
Am primit, citind această carte, atât lecții de literatură, cât și lecții de viață. O lectură care te bântuie, dar care, paradoxal, te face să vrei să rămâi cu acele întrebări, în loc să găsești răspunsuri.
Și totuși, aș avea un singur lucru de reproșat cărții. Sau autorului. Sau poate chiar personajului. Cum să nu-ți placă nebunul de Tanizaki?
În loc de final:
«„Trăiește-ți viața!” Ce altceva? Moartea?»
„Dar Martin știa că senzația oribilă de sufocare nu era moartea. Ceea ce durea nu era moartea. Era viața, ultima ei împunsătură.”E o frază care te aruncă direct în miezul cărții. Kumamoto scrie cu o mână sigură, nicidecum una de debutant. Stilul său m-a prins nepregătită, iar Japonia pe care o construiește mi-a zdruncinat toate certitudinile. Nu credeam că mai poate să mă surprindă ceva, după 20 de ani petrecuți aici. Și totuși, mi s-a făcut rușine. Rușine că, după tot acest timp, sunt încă atât de multe lucruri pe care nu le-am înțeles (nu le-am știut?) despre acest spațiu nipon în care și eu, și Martin încercăm să ne găsim locul.
Vulnerabilitatea personajului m-a dezarmat. Sinceritatea cu care vorbește despre depresie – despre cum te târăște, despre cum te stoarce – îți intră sub piele. E imposibil să nu te regăsești, măcar parțial. Când ești departe de casă, departe de țară, și pierzi tot ce părea să-ți dea sens, depresia îți sapă alte straturi de adâncime.
Am primit, citind această carte, atât lecții de literatură, cât și lecții de viață. O lectură care te bântuie, dar care, paradoxal, te face să vrei să rămâi cu acele întrebări, în loc să găsești răspunsuri.
Și totuși, aș avea un singur lucru de reproșat cărții. Sau autorului. Sau poate chiar personajului. Cum să nu-ți placă nebunul de Tanizaki?
În loc de final:
«„Trăiește-ți viața!” Ce altceva? Moartea?»
March 23, 2025
Traume de la Big Boy
September 2, 2025
Poate pe alocuri sunt prea multe referințe, dar din ele își și trage o parte din impactul asupra cititorului. Acesta este un roman unic în literatura română, contemporană sau nu, datorită scriiturii și temelor, a complexității construcției interioare a lui Martin. E genul de roman care ar trebui să fie mai des pus în discuție.
Displaying 1 - 5 of 5 reviews