Ce am învăţat de la Graham Greene. O istorie de familie

by Andrei Gorzo

Premiul Observator cultural pentru Memorialistică, ediția 2025

Volum nominalizat la Premiile speciale acordate de Uniunea Scriitorilor din România, ediția 2025

Volum nominalizat la Premiul „Romulus Rusan” pentru cartea de literatură a memoriei, ediția 2025, oferit de Fundația „Ana Blandiana & Romulus Rusan” și Fundația „Spandugino”

ANDREI GORZO (n. 1978) este critic de film. Publică din 1996. Este conferențiar universitar la UNATC, unde predă din 2004. Filmul lui preferat e Al treilea om (regia Carol Reed, 1949). A tradus din Graham Greene pentru Editura Polirom, inclusiv Brighton Rock, una dintre capodoperele romancierului. Cea mai recentă carte: Desene mișcătoare. Dialoguri despre critică și cinema (Polirom, 2023), scrisă împreună cu Mihai Iovănel.

Unul dintre principalii precursori literari ai lui Greene, Joseph Conrad, are o nuvelă care se cheamă The Secret Sharer. Titlul se referă la pasagerul clandestin cu care un căpitan de navă ajunge să-și împartă cabina. Dar sharer-ul secret al cabinei căpitanului e mai mult de-atât. El este și un dublu al său. Cândva, în adolescență, Graham Greene a devenit o voce în capul meu, care îmi oferea un fel de sprijin. Am început să mă raportez la el ca la un far ce mă ajuta să mă orientez, ca la un ghid care îmi oferea o hartă, ca la o versiune îmbunătățită a lui taică-meu. Toate astea au făcut din el my secret sharer. La un moment dat mă însoțea în permanență, iar eu mă agățam de el pentru că părea să știe lucruri – despre taică-meu, despre lumea de dincolo de hotarul de umbră (alt titlu conradian) în care se tot poticnea el, despre viitorul care mi se pregătea și mie.

Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie este în punctul de plecare un memoir. El spune în paralel povestea unui tată care aruncă umbre în semitonuri de noir și cea a fiului său care încearcă să reconstituie după moartea tatălui existența acestuia pornind de la literatura lui Graham Greene. Dar memoir-ul, gândit ca o anchetă, este modelat ca un thriller. Istoria României din ultimii 40 de ani e privită astfel din perspectiva unui medic legist de provincie care participă în anii 1980 la autopsia unui ștab comunist dispărut în circumstanțe tulburi. Închis (el a susținut mereu că din cauza asta) și apoi reabilitat, ajunge imediat după Revoluția din 1989 în structurile de intelligence de la marginea primelor guvernări postcomuniste, participând la detonarea unor bombe de presă înainte de a intra pentru multă vreme în circuitul unor publicații conspiraționiste. Biografie a tatălui și a relațiilor de familie, cartea este și o autobiografie intelectuală a fiului, ce își construiește în adolescență, din filme și romane cu spioni, un spațiu în care încearcă să evadeze din lumea simultan reală și imaginară a tatălui. Volumul oferă o încercare retrospectivă și reflexivă de a înțelege planurile de convergență/divergență dintre cele două lumi.

„Andrei Gorzo mi-a povestit în urmă cu doi ani această istorie de familie al cărei personaj este tatăl său. Mi s-a părut de atunci fantastică în toate sensurile. Însă volumul în care s-a transformat mi-a depășit orice așteptări. O astfel de carte nu mai există în literatura română. O capodoperă.” (Mihai Iovănel)

Genres: Nonfiction, Romania, Memoir, Romanian Literature

216 pages, Paperback

Published January 1, 2024

Reviews

[Ghitescu Florentina · Rating 4 out of 5]

Viața nu e ușoară, dar moartea e și mai grea. Moartea cuiva drag. Scrisul ca terapie din care răzbate dragostea filială. Mi-a plăcut cartea.

[Doina · Rating 5 out of 5]

Cineva care nu îl cunoaște pe Andrei Gorzo și nu i-a citit cronicile de film din Dilema (eu mi-am început ani de zile lectura revistei cu rubrica lui) ar putea să se întrebe de ce ar fi interesantă o biografie a tatălui lui. Un medic legist născut în Drăgășani într-o familie burgheză, care se crede spion, se învârte în cercurile cele mai înalte ale puterii imediat din Revoluția din 1989 și eșuează, bolnav, resemnat și sărac, refuzând să mai iasă de casă cu doi ani înainte de a muri (în 2019).
În primul rând, pentru că această biografie se citește ca un roman cu spioni. În al doilea rând, pentru că aduce o nouă perspectivă asupra anilor ceaușismului târziu (un sinistru paranoid park, cum îl numește Andrei) și asupra anilor 90, în care s-au întins și depășit absolut toate limitele în materie de obscenitate, vulgaritate, prost gust și violență și ale căror ponoase le tragem acum mai mult ca niciodată.
În al treilea rând, stilul lui Andrei Gorzo este direct și limpede, îmbinând neologisme, niciodată în exces, cu cuvinte din registrul cotidian (mișmașuri, bunăoară) care te fac să-ți dai seama de umorul autorului. Apoi cartea te învață cum să citești romanele lui Graham Greene și cum să te uiți la filmele adaptate după ele, în cronici care se îmbină cu povestea familiei lui într-un mod atât de natural, încât la un moment dat trebuie să te oprești, ca să-ți dai seama unde s-a terminat ficțiunea și unde a reînceput realitatea.
Și deși vorbește despre lucruri atât de delicate și personale, nu cade niciodată în capcana patetismului și autovictimizării. Așa cum analizează filmele și cărțile pe care le recenzează, reușește să se detașeze de ce simte și de ce a simțit și încearcă să înțeleagă. Pentru că, așa cum spune și unul din personajele lui Greene, pe care Gorzo îl citează: ”Am ierta mai multe dacă am cunoaște împrejurările”.

[Maria Mihăiță · Rating 4 out of 5]

Referințele amicilor de fb. și ale cititorilor acestei cărți m-au făcut foarte curioasă în privința ei, astfel încât am hotărât s-o citesc cât de repede pot. Și am putut acum.
" Ce am învățat de la Graham Greene" a lui Andrei Gorzo mi s-a părut a fi un memoir-eseu, o carte prin care autorul urmărește obținerea unei clarități morale în ceea ce-l privește pe propriul tată. Alături de acest scop, aduce niște lămuriri despre subteranele istoriei ultimilor 40 de ani.
Prin paralelism cu propria istorie de familie și cu năzuințele tatălui, autorul face o analiză a literaturii lui Graham Greene pe care îl percepe drept un secret sharer cu autobiografia personală.
Din tot ceea ce scrie despre el, prezența tatălui în conștiința proprie îi este rană și apăsare pe conștiință, dar tot acesta are și o influență marcantă în gusturile pentru cărți și filme cu care împarte, totuși, același spațiu mental. Tatăl apare drept un personaj destul de
aventurier, dubios, evaziv, furtiv, cu tendințe la incursiuni în sferele întunecate ale puterii.
Cartea de față, așa cum o caracterizează autorul însuși, este un fel de poveste de spionaj, dar, în esență, se dovedește un self-help, un rău de care ai nevoie să te dezbraci ca de o piele, pentru a putea merge mai departe.

[Iulia Vucmanovici]

Iată un exercițiu autobiografic pe care mulți dintre cei care au trăit ceaușismul târziu ar trebui să îl facă, pentru a-și scoate din metabolismul existențial obsesia generațională față de toți conducătorii, tovarășii, tații, îndrumătorii, mentorii de oțel ai epocii de aur, patriarhi cu brațe mai mult sau mai puțin de fier și tot atâtea sape de lemn. Ar trebui să o facă urgent, înainte ca obsesia lor să devină transgenerațională. Altfel, ceaușeii riscă să se transforme în Norman Bates ai figurilor de ceară patern(e)/(aliste). Imaginarul colectiv dedicat figurilor fondatoare ale acelei epoci pare același: scos fix din mausoleul lui Lenin. Îmbălsămarea imaginii acelor idoli ("chisel") merită coborâtă măcar în criptă, dacă nu direct arsă în crematoriu sau îngropată lumește, la doi metri sub pământ. Am citit cartea pe o ploaie mocănească, cu imaginea noroaielor socialiste în amintire. M-am înfofolit, pentru că frigul binecunoscut, pe atunci, încă se insinua dintre paginile cărții. Mi-am amintit inclusiv de primii ani postdecembriști ai profesiei, petrecuți cu repulsie tocmai printre asemenea "cadre", cu trecuturi lugubre, de care îți ia atât de mult să fugi fără să revii, ca victimă injectată letal cu serul faustian. Atunci ar fi fost de folos această carte, ca ghid de evadare (de supraviețuire, mai puțin, nu există ghid pentru așa ceva). Azi, lectura mi-a prilejuit ușurarea că epoca s-a încheiat, deși doar pentru a o lua de la capăt, prin intermedul descendenților celor care au cunoscut triumful epocii, nu declasarea. Ușurarea e că, acum, reluarea ierarhiilor nu se face cu aceleași victime. Ultimul capitol este din 2019, dintr-un prezent -sper- eliberator, măcar sub raport temporal.
Minunată cronică a filmului "The Third Man", inserată între pagini. Important de aflat că există un catolicism de stânga și altul de dreapta, fără ca vreuna dintre formele lui să intereseze mai mult. Emoționantă și de necomentat declarația de iubire pentru părinți, văzuți acum ca propriii copii ai autorului.
Ultimul memoir citit, tot atât de personal, a fost "Portretul lui M.", de Matei Călinescu.

[Hristina]

În ciuda faptului ca n-am citit nimic de Graham Greene și că n-aș citi despre spoinii în Razboiul Rece pentru ca urăsc anii aceia, de fapt cu spioni in general, din orice perioadă, cartea mi-a placut tot mai mult și mai mult. De altfel cred ca ea crește progresiv pagina cu pagina. Și cred ca Graham Greene nu e o găselniță sau un artificiu de sofisticare metaliterara. Tot scheletul pe care se sprijină construcția cărții este unul organic, nu e scheletul de plastic dintr-un laborator de biologie.
A fost bine, foarte bine. Una dintre cele mai bune din zona asta.

[Gabriela Pistol · Rating 4 out of 5]

Excelent - în montaj, stilistic, dar, mai ales, în consecvența cu care păstrează ambiguitatea. Mi se pare fascinant să reușești să spui o poveste gri de la cap la coadă, fără a deveni nicio secundă maniheist, fără a simplifica nimic în alb sau negru.

Cartea e, așa cum autorul spune direct, o încercare de a rămâne în contact cu tatăl lui, cel "dubios, evaziv, furtiv", lucruri care nu-l deranjează (mă rog, nu iremediabil), pentru că e și cel cald și care-i formează gusturile și îl susține în toate alegerile. Antisecurist și mereu în apropierea securiștilor. Medic, burghez și intelectual, ziarist la tabloide antisemite și sionist, pseudo-spion, erou și antierou, născut cu lingura de argint în gură și murind într-un univers al "ponoselii și jerpelirii". Un tată la care nu poate privi direct, ca la soare - trebuie să îl privească prin geamul fumuriu al lui Graham Greene, maestrul ambiguității, al "bâjbâielii" prin viață.

"Dar de-asta mă apucasem să citesc Greene - pentru că-mi arăta că lucrurile sunt amestecate și binele nu se separă ușor de rău".

[Ramona Cantaragiu · Rating 5 out of 5]

Inca nu am terminat.o dar sunt absolut fascinata de modul in care Gorzo se foloseste de opera lui Greene in cautarea intelegerii propriului tata si de modul deschis si usor ironic in care isi povesteste copilaria si adolescenta. Revin la final.

[Mădălina Bejenaru · Rating 4 out of 5]

Cred că Eco scria la un moment dat că poți cunoaște un personaj mai bine decât propriul tată. Cam asta se întâmplă și în cazul lui Gorzo, îl cunoaște mai bine pe Greene. De fapt, aș spune că preferă să îl acceseze pe Greene în detrimentul tatălui pentru a nu se implica prea mult în discursul despre sine (inevitabil când scrii despre cineva foarte apropiat). Greene e “his secret sharer”, autorul care îl leagă de tată, și, mai mult, omul care “era ce-aș fi vrut să fie taică-miu.”
Alternanța între Greene și tată este foarte bine dispusă, nu cred că ar fi reușit dacă exista o mai mare implicare afectivă. Cartea este compozită (scriere despre sine, scriere despre tată, scriere despre Graham Greene) și ascunde o încercare de încifrare într-o povestire cu spioni. Se simte, totuși, nepregătirea lui Gorzo ca prozator. Uneori e redundant, reluând aceleași episoade în mai multe capitole.
Cartea (“chestia asta”) e interesantă pentru momentul prezent al literaturii române. E un altfel de a scrie despre anii ‘90 și un altfel de a scrie despre membrii familiei (adică fără poliloghia despre traumele transgeneraționale în vogă).

[Srb B · Rating 3 out of 5]

Interesant, dar se simte lipsa unui editor.

[Cristina Boncea · Rating 5 out of 5]

Nu trebuie să te pasioneze nici politica, nici literatura polițistă pentru a te bucura de această carte. Este suficient să fii curios cu privire la legătura dintre viața personală și literatură în general; mulți dintre noi au găsit o astfel de alinare atunci când viața reprezenta doar un mare semn de întrebare.

Recenzie completă: https://cristinaboncea.com/2025/04/15...

[Alexandru Madian · Rating 4 out of 5]

„Copiii/adolescenții de prin 1992-1993, cel puțin ǎia spre care gravitam eu cu tentativele de confesiune, puteau fi destul de contaminați (prin părinți, prin frați mai mari, prin presă, prin dracu’ să-i pieptene) de marile şi maniheistele pasiuni politice ale epocii. N-ar fi stat să le explic o figură ca tatăl meu nici dacă aş fi știut cum s-o fac. Şi eu însumi nu ştiam.
Nici acum nu știu. Scriu paginile astea (la patru ani după moartea lui) ca să fiu cu el, ca să consemnez trecerea lui prin lume, pentru că a fost uitat – de altfel, asta ajunsese să și vrea în ultimii ani de viață, să fie uitat, numai că eu nu sunt împăcat cu asta. A fost atât de important pentru mine – m-a modelat mai mult decât oricine. Atât de apropiat, dar și atât de enigmatic. Nu ştiu cum să-l apuc şi mizez pe Greene – pe faptul că, scriind despre el (despre Greene mi-e uşor să scriu), voi sparge o pojghiță și voi trage la suprafață alte lucruri scufundate. Taică-meu fiind, într-un fel, codul obsesiei mele pentru Graham Greene, mizez pe Greene să-mi fie cod pentru taică-meu. E o miză uşor disperată – adevărul e că nu mă simt echipat să scriu textul pe care aş vrea de fapt să-l scriu. Ar fi un cu totul alt gen de text – ceva cu plot propulsiv şi cu atmosferă şi cu dialoguri şi cu tăieturi ferme care mută punctul de vedere; proză narativă, şi nu discursivă, tunsă scurt – să se simtă că fiecare cuvânt a fost ales. Dar, nefiind echipat să scriu despre taică-meu romanul de Graham Greene care cred că i se potrivește, scriu textul ăsta – pentru că, dacă nu scriu chiar acum ceva, orice, am sentimentul că lucrurile după care mă întind şi care oricum îmi scapă printre degete vor deveni irecuperabile şi netransmisibile în vecii vecilor amin. Și nu sunt împăcat cu asta.” (pp. 51-52)
„În vara lui 1989, imediat după încheierea anului școlar, eu, sora mea și bunica am părăsit Drăgăşaniul pentru totdeauna şi ne-am mutat la Aiud, unde tatăl meu (eliberat de un an din închisoare) găsise în sfârşit un post de medic (generalist, nu legist). Până să ne mutăm am locuit trei luni într-un apartament de bloc din Drăgăşani, de la balconul căruia am beneficiat zilnic de spectacolul buldozerelor intrând în vechea casă şi făcând-o una cu pământul. Trebuie să spun că nici sora mea, nici eu nu am suferit atunci foarte tare (bunica trebuie să fi fost în pragul nebuniei): eram la o vârstă (ea 9, eu 11) la care schimbarea ni se părea în primul rând interesantă, ba chiar excitantă și știam că urma să ne regăsim părinții și să locuim toți împreună, ceea ce ne doream foarte tare. Sentimentul cel mai apropiat de suferință pe care mi-l amintesc din epoca aceea este unul de tulburare, de stranietate, de imaterialitate a lumii mele: lucruri din jurul meu care păruseră solide se schimbau la fel de uşor ca o butaforie. Acum, când scriu despre asta, mă aflu într-o garsonieră închiriată; urmează să împlinesc 46 de ani; n-am avut niciodată o locuință care să-mi aparțină cu acte şi nici nu mi-am dorit foarte tare să am: e ca şi când, în pofida a tot ceea ce-am învățat în ăştia 46 de ani (şi în lumea de după 1989 am învățat repede că a avea sau a nu avea casă este ceea ce face diferența de clasă), n-aş putea să cred cu adevărat în soliditatea a aşa ceva.” (p. 75)
„Filmul Al treilea om, văzut prin 1996, când eram în clasa a unspea, a fost experiența decisivă care m-a făcut dependent de Greene. Romanul Americanul liniştit mi s-a părut tot un fel de raport de martor ocular de la emergența unei lumi – o lume de insigne Coca-Cola şi de atentate cu bombă în pieţe publice: un imaginar încă actual. Evident, a contat enorm atunci pentru mine faptul că literatura lui – mai mult decât a oricărui scriitor de secol XX cu şanse serioase la Nobel – avea legături atât de strânse cu cinemaul.” (pp. 117-118)
„Mult mai prizat la noi după Revoluție decât a fost Graham Greene, Orwell – cu glonțul lui în gât şi nevoia lui de rectitudine – e un scriitor al clarității morale. În pasajul citat mai sus e aproape profesoral (fusese şi profesor). E aproape ca și cum i-ar spune lui Greene: «Omule, adună-te!». Numai că, în cazul meu, întâmplarea a făcut ca scriitorul meu să nu fie Orwell – cel care o vrea ori laie, ori bălaie –, ci Greene. Dacă n-aş fi fost fiul tatălui meu – onorabil și ne-, antisecurist și prieten de securiști, Gorzo și Dora şi Mermond, artist al declasării –, poate că ar fi fost invers. Dar Greene e chiar un scriitor al dubiului, al dubioşilor, al sufletelor rătăcite, al ne-mai-ieșiților din Războiul Rece. E un avocat al ăstora ca taică-meu, ba, într-un fel, și al ăstora ca mine, care tindem să avem probleme din oficiu nu atât cu claritatea morală, cât cu cei care o invocă. E un apologet al confuziei: preotul mexican din Puterea şi gloria, vânat de statul anticlerical, accede la martiriu, dar când în patru labe, când pe trei cărări şi cu mintea mereu încețoşată de frică, alcool și caniculă. Pentru Greene, a fi om înseamnă a bâjbâi. Și mai înseamnă a fi la mijloc, a fi între tabere, a vedea mereu dreptatea celuilalt. (Scrierile lui de Război Rece, ca Americanul liniştit, au fost și au rămas mai puțin instrumentalizabile propagandistic decât 1984 sau Ferma animalelor.) De unde şi insistența lui, vorbind ca scriitor, pe necesitatea de a fi ca un fel de agent dublu, adică de a vedea simultan adevăruri destinate să se ciocnească. (Întrebarea care poate să apară în unele momente e cum diferă asta de a fi cu fundul în două luntri și de a-ți pierde astfel sufletul.)
Greene n-a fost profesor, ci fiu de profesor. Tatăl lui era directorul unei școli (de băieți) din Berkhamsted (oraș-satelit al Londrei), iar familia locuia în aceeași clădire în care funcționa școala. Când venise vremea ca Graham să meargă la școală, tatăl său considerase că trebuie să plece din casa părintească și să se mute la internat, cu ceilalți elevi; adică tot acolo, dar într-un alt corp de clădire. Graham se simțise nu doar izgonit din paradis, ci şi căzut, ca printr-o crăpătură, între două lumi: nu se mai putea întoarce acasă (deşi se îndepărtase numai câțiva pași), după cum nu se putea integra nici în lumea elevilor – aceştia îl priveau cu suspiciune, fiindcă era fiul directorului, un spion prin definiție, un infiltrat. Greene a pretins întotdeauna că esențialul unei vieţi de om se decide în copilărie şi în adolescență; depunerile ulterioare de experienţă şi observaţie sunt neesențiale. Considera că subiectivitatea lui fusese modelată decisiv de experiența asta de a trăi, ca fiu al directorului şcolii, printre elevii de la internat, internatul funcţionând în casa lui părintească şi totuşi fiind o altă lume.
Prin 2000-2001 nu mai locuiam cu părinții și începusem să petrec mult timp în redacția revistei culturale Dilema. În timpul unei mese în familie, taică-meu m-a surprins printr-o scurtă ieşire împotriva mediului intelectual în care încercam să intru. «Știu ce cred ei despre mine», a mârâit el. M-a luat prin surprindere, pentru că întotdeauna – dar întotdeauna – mă încurajase să-mi urmez vocația oricât de nerentabilă ar fi părut (fusese un tată impecabil de liberal în privința asta), după cum rareori se luase de mine pe orice subiect. I-am răspuns ceva gen: «Dar de ce-ar crede ceva despre tine?». Avea însă dreptate: în redacție la Dilema îmi trecuse la un moment dat pe la urechi un schimb de replici despre emisiunea lui de la Tele 7 abc. Subiectul schimbului de replici nu era el, ci Florin Calapod – revenirea lui în spațiul public ca analist politic. Taică-meu – adică George Dora – era expediat printr-o descriere de două cuvinte: «şoarece ascuns». N-am avut curaj să spun: «George Dora este tatăl meu» (tot aşa cum nici lui n-am avut curaj să-i relatez schimbul de replici) şi la ruşinea de el s-a adăugat ruşinea de a nu-i fi luat apărarea. Şi atunci m-a izbit gândul că trăiam sub acoperire. Eu, nu el. În aceeaşi perioadă, Academia Catavencu îl pomenise în treacăt pe «George Dora, secu-ziaristul» (referirea era mai degrabă amicală: se ştia cu oamenii ǎia, cu unii dintre ei colaborase la articole), dar, deși ajunsese să atârne păgubos de marginile unei lumi securistice, nu făcea parte din niciun fel de structură – era pe din-afară. (Şi tot mai pe din-afară avea să rămână.) Eu eram cel care, într-un fel, trăia sub acoperire, iar el era motivul. Până la 35 de ani n-aveam să-l prezint niciuneia dintre iubitele mele (pe maică-mea da, pentru că maică-mea era explicabilă), n-aveam s-o duc pe niciuna la el în bârlog. Reținerea n-avea de-a face doar cu sărăcia, ci cu ecartul dintre sărăcia în care trăia și evidenta lui distincție, precum şi cu lucrurile ce intrau în acel ecart – istoria tenebroasă la care participase, hotarul de umbră în preajma căruia se rătăcise. Pentru că simţeam că nu pot să explic lucrurile astea, simţeam că nu pot să mă explic nici pe mine. Mă temeam că o subiectivitate ca a mea nu poate fi comunicată altcuiva, nici măcar unei persoane iubite: s-a format în circumstanțe prea bizare, e prea idiosincrazică. Probabil că exageram melodramatic, dar tot a trebuit să apară o persoană interesată – care a făcut cunoștință cu el în bârlogul lui şi a părut să înțeleagă dintr-o privire – ca să pot să mă adun.” (pp. 178-181)
„Sper că nu se torturează prea tare cu autoînvinovățiri. Oricum, nu mi le-ar împărtăși mie. Nici eu nu i le împărtăşesc lui pe ale mele. Ce să-i spun? Că nicio altă ființă umană n-a fost atât de intens prezentă pentru mine, pe o perioadă atât de lungă de timp, cum a fost şi rămâne el? Că, dacă ar fi să descriu această prezență persistentă a lui în mintea mea, aș spune că ea are ceva dintr-o rană şi dintr-o apăsare pe conştiinţă? Nu știu prea bine de unde vine apăsarea asta: în parte, dintr-un sentiment vag că ar fi trebuit să învăț o meserie bănoasă și să-i salvez pe el și pe maică-mea; dar n-am învățat aşa ceva şi, în lungii ani în care ei păreau că se scufundă, am încercat să mi-i scot din cap și să mă concentrez doar pe propriile eforturi de a mă menține la suprafață. Influențat atât de puternic de el – de gusturile lui în materie de cărți și de filme, de incursiunile lui de partea cealaltă a hotarului de umbră, de întunericul pe care-l aducea cu el atunci când se întorcea de acolo –, care era un fantast, am devenit şi eu unul. Un fantast ca el, cu diferența că eu am fost mereu prea speriat (un şoarece ascuns) ca să-mi treacă măcar prin cap să-mi testez fanteziile pe câmpurile minate ale lumii reale sau să mă aşez la masă cu tiranozauri capabili să mă mănânce dintr-o înghițitură. El a vrut să fie un om de acțiune. A stat la masă cu puterea – aia adevărată, cu care eu sper să nu dau ochii cât oi trăi. S-a rătăcit într-un intermundiu, între sinistrul paranoid park al ceaușismului târziu şi wasteland-ul postapocaliptic pe care și l-au împărţit între ei generalii şi aventurierii și războinicii-reci-şi-cu-solzi care s-au făcut stăpâni peste anii 1990. Iar apoi, atras iar și iar de câmpurile gravitaționale ale unor lumi politico-securistico-jurnalistico-interlope care se contractau pe măsură ce anii 1990 rămâneau în urmă (înlocuite de structuri mai noi, poate şi mai malefice, asupra cărora, în orice caz, cineva ca el nu mai avea nicio priză), rătăcit a rămas. Voi insista mereu că a fost un tată bun – cel puțin pentru mine, dacă nu și pentru sora mea –, deși probabil că tot ce spun cu asta este că mă simt format de el într-un mod atât de profund încât nu-l pot repudia fără să mă repudiez pe mine. Fie. (Apropo de celălalt, de secret sharer, de Graham Greene, el a plecat până la urmă de lângă soție și de lângă cei doi copii, care îl percepuseră mereu ca fiind rece. Taică-meu n-a plecat – e adevărat că de la un punct încolo nici n-a mai avut de ales de sărac ce era – şi cel puțin cu mine a fost mereu cald. Cumva abstras, fundamental inaccesibil, dar cald.) N-am vorbit despre lucrurile astea în ultimii lui ani (şi nici înainte). În schimb am vorbit despre cărți și filme, nu în ultimul rând din alea cu spioni.” (pp. 203-204)
„Am scris chestia asta pentru că, după cinci ani, nu sunt împăcat cu moartea lui și cu faptul că nimeni nu ştie nici de el, nici de lumea din care venea. Am scris-o pentru self-help, dar nu ca să mă vindec de rana care mi-e el, ci ca să mă întâlnesc cu el zilnic, pe durata scrierii, pe un teritoriu pe care-l aveam în comun. A fost chiar mai bine decât sperasem, în sensul că de când scriu mi s-a întâmplat de trei-patru ori să-l și visez noaptea. Scenografia acestor vise derivă dintr-un imaginar al ponoselii și jerpelirii universale, în care mă simt profund acasă. El arată încă bine și poartă ochelari fumurii sub cicatricea lui înstelată. Poartă un costum uzat şi servieta lui cu cifrul 007, în care știu că are un paşaport fals pe numele unui improbabil cetățean belgian de origine română, Marian Mermond, cu care n-o să zboare niciodată nicăieri. E dubios, evaziv, furtiv, ceea ce nu mă deranjează. Alerg după el, uneori prin bălți lucioase de alb şi negru, prin case întoarse cu susul în jos fie de bombe, fie de vieți intrate în vrie. Sper că, data viitoare când îl întâlnesc, o să am prezența de spirit să-i zic: «Uite, am scris şi eu un fel de poveste de spionaj».” (pp. 207-208)

[Laur · Rating 4 out of 5]

3.5

[Mihai · Rating 5 out of 5]

Cea mai buna carte din 2024 dintre cele citite de mine.

[Vlad · Rating 4 out of 5]

(3.5)

[Cătălin Burlan · Rating 5 out of 5]

Andrei Gorzo - „Ce am învățat de la Graham Greene. O poveste de familie”

1) Faptul că ești ( mă adresez drăgășănenilor ,iar că ai fost contemporan cu evenimentele acestei cărți e un avantaj ) din Drăgășani, la fel ca Andrei Gorzo ( născut în 1978 aici și plecat definitiv în 1989 adică 11 ani petrecuți la NOI ), face ca lectura cărții să capete o dimensiune personală, chiar intimă.
E ca și cum citești nu doar o poveste literară, ci și o parte din propria ta istorie, oglindită prin ochii altcuiva.
Dacă în carte sunt descrise episoade precum demolările de case din oraș — lucruri prin care ai trecut sau le-ai văzut cu ochii tăi — impactul asupra memoriei tale poate fi profund și pozitiv în mai multe feluri:
-Validare emoțională – Să vezi că cineva a observat, a simțit și a înțeles aceleași lucruri pe care le-ai trăit tu, chiar dacă într-un alt timp sau dintr-o altă perspectivă, te poate face să simți că acele experiențe n-au fost în zadar, că au o valoare.
- Reactivarea amintirilor – Cartea poate scoate la suprafață amintiri pe care poate le credeai uitate sau le aveai vag conturate. Stilul literar le poate îmbrăca într-o formă mai clară, dându-le viață din nou.
- Sentiment de apartenență – Faptul că o personalitate culturală evocă Drăgășaniul cu sinceritate și profunzime îți poate întări legătura cu orașul. Devine un spațiu cu relevanță literară, nu doar geografică sau biografică.
- O nouă perspectivă asupra trecutului – Unele lucruri care te-au durut (cum ar fi demolările) pot căpăta sens sau pot fi înțelese altfel, prin felul în care le interpretează autorul. Literatura are darul de a pune ordine în haosul emoțional al trecutului.
- Memorie colectivă – Citind cartea, participi la construirea unei memorii comune pentru oraș. Tu aduci propria experiență, iar cartea o completează cu a autorului — împreună, ele creează o hartă afectivă a locului.

2) Faptul că te conectezi mai ușor la firul autobiografic și la povestea tatălui lui Andrei Gorzo (Dan Gorzo, medic legist cu tot felul de legături sensibile prin Drăgășani și dincolo) arată cât de puternică e componenta personală a cărții pentru tine. E firesc să rezonezi cu lucruri pe care le-ai simțit aproape — orașul, vremurile, oamenii, atmosfera, familia.
Cât despre firul legat de Graham Greene — da, poate părea mai abstract sau „îndepărtat” dacă nu ai citit operele lui. „Al treilea om” (eu recunosc am văzut numai filmul apărut acum la Colecția Criterion remasterizat) e, de altfel, un bun punct de pornire, fiindcă atmosfera aia postbelică, cu mistere, trădări și zone gri morale, e foarte tipică pentru stilul lui Greene.
Dar nu e neapărat nevoie să fii expert în Greene ca să simți ceva din acel fir narativ. Poți privi partea asta din carte ca pe o lentilă: autorul își citește viața și relația cu tatăl lui prin „ochelarii Greene”, cu teme ca ambiguitatea morală, conflictele interioare, frământările omului prins între sisteme.
Ce e fain la carte e că îți oferă ambele planuri:
• unul profund personal, local, recognoscibil (tatăl, copilăria, Drăgășaniul, comunismul târziu, tranziția),
• și unul mai „meta”, cultural, în care autorul își pune viața în dialog cu literatura.
Dacă partea cu Greene te „depășește” , e OK. Poate fi doar un fundal. Ce te atinge e povestea de familie, și aia e inima cărții.

3 ) Cred că Andrei Gorzo , dacă el a tradus cele trei cărți ale lui Graham Greene cum am găsit pe internet , înseamnă că sunt titluri care i-au plăcut și i s-au părut relevante pentru NOI - și e clar că le-a ales cu grijă:
- „Sfârșitul aventurii” (The End of the Affair)
–- „Omul nostru din Havana” (Our Man in Havana)
- „Agentul secret” (The Confidential Agent)

Eu am optat (deja am comandat-o ) pentru „Sfârșitul aventurii” – pare genul de roman pe care îl pot citi chiar dacă n-am mai pus mâna pe Greene înainte, și o să-l simt aproape :
,,probabil cea mai emoționantă și personală dintre cărțile lui Greene. E despre iubire, trădare, credință, gelozie, și se petrece în Londra în timpul bombardamentelor. Are o atmosferă intensă, dar se citește destul de ușor. Dacă vrei o carte care să te prindă și emoțional, asta ar fi alegerea perfectă.
Gorzo vorbește mult despre ea și în cartea lui, fiindcă o leagă de felul în care își înțelege și tatăl, și literatura.”

4) Cartea lui Andrei Gorzo „Ce am învățat de la Graham Greene. O poveste de familie” m-a dus cu gândul , până la un punct, cu „Scrisoare către tata” a lui Franz Kafka: amândouă sunt texte cu o puternică încărcătură personală, în care autorii încearcă să înțeleagă și să „negocieze” relația complicată cu tatăl lor.
SIMILITĂȚI
- Tema centrală: relația tată–fiu
o Atât Kafka, cât și Gorzo scriu pornind de la un conflict sau o tensiune interioară legată de tatăl lor.
o E o formă de confesiune, o tentativă de înțelegere a unei figuri paterne care i-a marcat profund — prin prezență, dar și prin absență sau ambiguitate.
- Tonalitate introspectivă și sinceritate brutală
o Ambele texte merg adânc în emoții și memorie, fără să cosmetizeze realitatea. Nu e vorba de glorificarea tatălui, ci de o încercare onestă de a-l înțelege.
o Există o luptă interioară între dragoste, rușine, teamă, admirație, furie, vinovăție.
- Textul devine un mijloc de „dialog imposibil”
o Kafka nu a trimis niciodată scrisoarea tatălui său.
o Andrei își scrie cartea post-mortem, după ce tatăl său (Dan Gorzo) a murit.
o În ambele cazuri, e vorba de un dialog cu o fantomă vie în interiorul autorului, nu cu un om real care poate răspunde.
________________________________________
DIFERENȚE
- Stilul și registrul emoțional
o Kafka e mult mai dur, aproape copleșitor. Scrisoarea lui e plină de teamă, acuză, vină și alienare.
o Andrei , în schimb, are o abordare mai echilibrată, afectuoasă uneori, lucidă alteori. Nu-l acuză pe tatăl său, ci mai degrabă îl cercetează, încearcă să-l decodeze, chiar și când lucrurile sunt dureroase sau jenante.
- Contextul cultural și biografic
o Kafka vine dintr-un context familial sufocant, cu un tată autoritar și o sensibilitate maladivă.
o Andrei vine dintr-o familie marcată de tranziția românească post-comunistă, cu un tată imprevizibil, dar carismatic și atașant, implicat în lumea medicală și politică a unui oraș de provincie (Drăgășani).
o Andrei îl vede pe tatăl lui și prin lentila culturii pop, a cinema-ului, a literaturii — e un eseu-memorial hibrid, nu doar o scrisoare.
-Scopul textului :
- Kafka scrie dintr-o nevoie de eliberare personală.
- Andrei pare să scrie și pentru sine, dar mai ales pentru NOI .________________________________________
Cred că există o înrudire profundă între cele două cărți — ambele sunt încercări de a înfrunta moștenirea paternă: dacă „Scrisoare către tata” e un strigăt tensionat, plin de suferință, cartea lui Andrei e mai degrabă o meditație lucidă, melancolică, uneori cu umor, alteori cu tandrețe, iar finalul cărții e de o sensibilitate aparte , se poate lăsa cu lacrimi ori un mic nod în gât !

[Mirela Petre · Rating 3 out of 5]

3,5

[Petratrsn · Rating 5 out of 5]

sau ce am învățat eu de la Andrei Gorzo

[Irina Groza · Rating 5 out of 5]

Look into my father's eyes.
Pasul greu, uriaș, făcut de la adorație la nevoia de a înțelege alegerile tatălui, păstrând aproape figura lui Graham Greene, The Secret Sharer, "ce-mi vorbea combinația asta de fantasmagoric și sordid cotidian [...], presimțirea că viitorul va fi plin de locuințe provizorii condamnate să se transforme în găuri de iad". 
Andrei Gorzo a scris această poveste de familie cu franchețe, echilibrat, plasându-se umăr la umăr cu tatăl său de-a lungul anilor de tranziție. Mi-a plăcut să-l descopăr pe adolescentul pasionat de filme și romane cu spioni, care încearcă să-și înțeleagă părinții și să își găsească propriul drum. La finalul cărții (intens, emoționant) m-am simțit ca în secunda dinaintea aprinderii luminilor în cinematograf, când toată povestea coboară de pe ecran ca să o duci cu tine mai departe.   

[Iulia · Rating 4 out of 5]

A scris Andrei Gorzo o carte self-help, 200 de pagini prin care ni-l dezvãluie ṣi ṣi-l dezvãluie pe tatãl lui = un personaj în sine, un Marian Mermond, un tip dubios, evaziv, furtiv, dar în fond un tatã bun. Noi ne-am învârtit în spațiul lor familiar, intim ṣi am tras cu urechea, am mijit ochii ṣi am așteptat ca moartea tatãlui ṣi reconstituirea vieții lui, a lor, a întregii familii, sã dezlege ṣi sã clarifice nelãmuritele ṣi da, durerea (*durerea fiului de a fi avut parte ṣi de a fi pierdut apoi un tatã cumva abstras, fundamental inaccesibil, dar cald). Graham Green e doar un pretext, o oglindã necesarã pentru anchetã, un pas înainte în lumea realã ṣi imaginarã a tatãlui, un plasture care odatã tras împarte orizontul între "ceea ce a fost" ṣi "ceea ce urmeazã". Dar mereu, mereu ne sâcâie posibilitatea, acel "ce ar fi putut fi dacã.....".

[Anca Simina · Rating 4 out of 5]

O istorie de familie ingenios construită prin care fiul, silit să crească în confuzia dureroasă a anilor ‘80 și ‘90 cu obsesia unor enigme personale, face un ultim efort de a-și înțelege și recupera, din mărturii, amintiri, vise, tatăl - un medic legist care părea destinat dacă nu succesului măcar unui viitor sigur, dar care “ajunge să atârne păgubos de marginile unei lumi securistice”. Și o istorie personală totodată, a unui cititor fascinat care își găsește, în literatură, tatăl “adoptiv”, the secret sharer - pe Graham Greene.

[Befa Lucia · Rating 4 out of 5]

3.10.2025

"Am scris chestia asta pentru că, după cinci ani, nu sunt împăcat cu moartea lui și cu faptul că nimeni nu știe nici de el, nici de lumea din care venea.
Am scris-o pentru self-help, dar nu ca să mă vindec de rana care mi-e el, ci ca să mă întâlnesc cu el zilnic, pe durata scrierii, pe un teritoriu pe care-l aveam în comun".

[Octavian Cernea · Rating 4 out of 5]

E ok. Intelectualizează durere, dar durerea pe care o intelectualizează bănuiesc că trebuia intelectualizată pentru a fi înțeleasă. Părțile de eseu te mai pierd, părțile de istorie familială ar fi avut nevoie de mai mult high definition narativ, dar e o combinație stranie, frumoasă.

[Delia · Rating 5 out of 5]

Am plâns

[Ioana · Rating 3 out of 5]

3.5

[Linia · Rating 2 out of 5]

Nimic interesant/inovator despre cartea asta. Scrisă de dragul scrisului, fără mult fler sau esență.

[Ion · Rating 4 out of 5]

Durează ceva până ce apa începe să fiarbă - „when the story passes from the “exposition” phase, into the “rising action” phase." - noroc cu dansul ideilor și intensitatea palpabilă din ultimele 50 de pagini.

[Ruxandra Jurcut · Rating 5 out of 5]

Dramatica poveste de familie, geniala paralela intre un scriitor de spionaj si un marginal al lumii umbroase cu dimensiuni romanesti