O introducere bună și deloc plictisitoare în filosofia lui Kant, cu o repartizare potrivită între epistemologia, etica și biografia lui.
În loc de recenzie, voi posta notele mele în timp ce ascultam audiobook-ul:
3 întrebări centrale:
- Ce pot să știu?
- Ce trebuie să fac?
- Ce am dreptul să sper?
sau Ce este omul?
fenomene = ceea ce se percepe.
noumene = lucruri în sine; același lucru perceput dar dincolo de percepție și independent de aceasta; noumenul nu se captează în intuiția sensibilă.
noumenele nu pot fi cunoscute, nici gândite, sunt un concept pentru a indica limitele cunoașterii.
noumen = non-fenomen; limită a intuiției sau a percepției.
ființele raționale nu au experiența intuiției intelectuale (percep doar ce este fizic, nu ce e transcendent).
apariția fenomenului indică existența noumenului: când vedem (doar) un fum de departe putem deduce că există foc (noumen).
noumenele sunt cauzele fenomenelor, respectiv realitatea este mai amplă decât întinderea cunoașterii noastre (adică nu putem cunoaște lumea în sine în completitudinea ei).
spațiul este obiectiv și respectiv și ceea ce se intuiește.
Kant se desprinde de la dihotomia realitate-aparență (Platon - transcendent, Aristotel - imanent), iar în locul ei plasează binomul fenomen-noumen.
Fenomenul nu este dat ca o aparență, ci ca o apariție, un dat (intuiție, percepție) care este produs de conștiință și nu de ceva mai nobil și mai demn (ca lumea Formelor lui Platon).
Fenomenul nu se opune esenței, se opune noumenului (ceea ce nu e înregistrat de conștiință).
Kant înlocuiește perechea disjunctivă aparență-esență cu perechea conjunctivă apariție-sens (doarece există un sens al apariției).
În filosofia practică a lui Kant libertatea este de a se lăsa călăuzit de rațiune; nimic empiric (plăcere, dorință), doar datorie.
Să acționăm din datorie (moral, conform rațiunii), nu conform datoriei (sociale); multe lucruri nu se fac din datorie ci din sentimente precum iubirea și gratitudinea.
Kant numește ordinea rațiunii practice (legea morală) imperativ categoric pentru că nu are condiții, nu ia în considerare circumstanțe empirice, fiind obligatorie. Corespunde moralei autonome, iar realizarea sa este ceea ce îi permite subiectului să-și capete dimensiunea transcedentală și să se introducă în lumea inteligibilă. În același mod cu judecata certă a rațiunii speculative, imperativul categoric a rațiunii practice trebuie să fie sintetic și a propri pentru a fi satisfăcute cererile sale de universalitate și necesitate. Este sintetic deoarece include libertatea și a priori deoarece depinde complet de rațiune, și nu de circumstanțe empirice — dorințe, nevoi, interese —, nici de o presupusă natură omenească. Subiectul transcedental, aparținând lumii inteligibile a libertății, își asumă prin voința bună imperativul categoric pe care și l-a dictat prin rațiunea practică.
În jargonul Kantian practic = etic.