„Nu vă lăsați păcăliți: niciunul dintre autobuzele, troleibuzele ori tramvaiele care circulă prin București nu e doar un autobuz, un troleibuz sau un tramvai. Parcul auto al STB e, de fapt, o colecție de teatre neconvenționale, mereu în mișcare. Fiecare mijloc de transport circulă prin oraș echipat cu propria lui scenă atipică, pe care actori încă anonimi participă la un festival al tragicomediei. Sunt o mare consumatoare de teatru, în toate formele lui, deci nu mi-aș putea refuza deliciile acestor reprezentații. Drumurile zilnice alături de protagoniști și spectatori necunoscuți sunt o <>, utilă și cât se poate de instructivă. Nu doar că ajung unde am nevoie, dar fac și un exercițiu necesar oricăruia dintre noi: o ieșire din bulă, un plonjon în realitatea uneori crudă, alteori de-o blândețe înduioșătoare. Mi s-a părut nedrept să țin doar pentru mine toate întâmplările, dialogurile, glumele, tristețile, îndoielile, tandrețile la care asist, în <> mele bucureștene. Fiindcă ele merită o scenă mai mare și-un public numeros. Ba, uneori, chiar aplauze. Așa se face c-a apărut această carte: un jurnal mobil, un <> agitat și colorat ca orașul însuși. O dare de seamă plină de furie, entuziasm, resemnare, delicatețe, vorbe de duh și absurd antologic. Un maraton savuros de râsu’-plânsu’ căruia vă invit să-i fiți martori. Și, de ce nu, participanți.” Diana Popescu
“În 226, pe un scaun, picotește o femeie. Are 60-65 de ani și mâini înduioșător de muncite. Ține în poală o poșetă uzată, iar la picioare - două pungi din plastic și-o sacoșă de rafie. La intervale mici, capul îi cade, iar femeia tresare, ca dintr-un vis. Nu reușește să-și țină ochii deschiși mai mult de câteva clipe. Pare de-a dreptul epuizată. În contrast cu tot restul ființei ăsteia e tricoul pe care-l poartă: roz, vesel, inscripționat cu litere strălucitoare: “ Bonjour, Paris!”. Îmi doresc pentru ea să fi văzut Parisul, măcar în visul ăla din care tresare, când și când.”
Acest oraș urât, hulit, ironizat, dar atât de viu (!), cu clădiri superbe, apusuri splendide, plin de evenimente și de locuri pentru toate stilurile şi pretenţiile.
Iubitori ai Bucureștiului, asta este pentru noi!
O colecție de dialoguri scurte auzite de autoare prin autobuze. Să o certăm pe această “neînfricată-spioancă STB” că trage cu urechea? Eu zic să nu, pentru că povestește totul cu candoare și amuzament și le relatează fără a adăuga judecăți de valoare.
În "Viața are abonament pe toate liniile" Diana Popescu ia pulsul Bucureștiului, în mers, culegând gânduri, idei, regrete, speranțe de la călătorii mijloacelor de transport în comun 🚎 "În 226, un tataie peltic perorează pe teme politice. La un moment dat, cineva protestează: - Termină, nene, că vorbești numai prostii! - Ba pardon! Eu, de obicei, vorbesc fermecător! Dacă, prin atâtea diamante, mai scot și câte o perlă, aia e, bafta matale!" Mai multe am scris într-un articol publicat pe blog despre cartea ce poate fi folosită ca și carte de vizită pentru străini ✍️
De obicei, suntem enervați, scoși din minți în interacțiunea noastră cu ceilalți participanți la viață. Diana Popescu, în schimb, ne amintește că viața (la fel ca transportul în comun) se petrece pe când suntem ocupați să nu ratăm coborârea la următoarea.
Cartea aceasta mi-a adus aminte de zorii internetului când apăruseră bloguri gen "Overheard in New York" (și copii cum ar fi "Overheard in Bucharest"). Fiind si eu utilizator ocazional de STB și Metrorex, pot să certific că discuțiile din jur sunt uneori hilare și aproape că-mi doresc să călătoresc mai des fără căști sau fără vreo carte la mine.