Kehanet Sanatı

by Marcus Tullius Cicero, Dorukhan Sacit Nar (Translator)

Eskiden yönetimde olan insanlar aynı zamanda kâhinlik de yapardı.
Çünkü fikir üretmek kadar kehânette bulunmak da kral olabilmek için önemliydi.

Roma’nın en ünlü hatibi, hukukçusu ve devlet adamı Cicero, felsefi derinliğini ve keskin zekâsını yalnızca siyaset ve hukuk alanlarında değil, aynı zamanda insanın doğaüstü olgularla olan ilişkisini ele aldığı eserlerinde de ortaya koymuştur. Kronik Klasikler Serisi’nin yeni kitabı Kehânet Sanatı (De Divinatione), MÖ 44 yılında kaleme alınmış ve Cicero’nun yaşadığı dönemde yaygın olan kehânet pratikleri üzerine kapsamlı bir tartışmayı barındırmaktadır.

Cicero’nun kardeşi Quintus’un savunuculuğunu üstlendiği kehânet olgusunu, kuş uçuşları, rüyalar ve doğaüstü işaretler gibi çeşitli örneklerle anlattığı bu eser, bir yandan Roma toplumunun inançlarını gözler önüne sererken, diğer yandan Cicero’nun akılcılığı ve eleştirel düşünce tarzını da yansıtır. İki kardeşin diyalogları aracılığıyla işlenen bu konu, yalnızca kehânetler üzerine bir inceleme değil, Roma’nın kültürel yapısı hakkında da derin bir anlayış sunarken okuyucusunu kehânetin doğası üzerine düşünmeye davet ediyor.

Dorukhan Sacit Nar’ın Latince aslından çevirdiği ve notlarıyla zenginleştirdiği Kehânet Sanatı (De Divinatione) insanın bilinmeze olan ilgisinin tarihsel ve felsefi arka planını keşfetmek isteyenler için zamansız bir kılavuz olma özelliği taşıyor.

Genres: Philosophy, Classics, Religion, Nonfiction

160 pages, Paperback

First published January 1, 71

About the author

Born 3 January 106 BC, Arpinum, Italy
Died 7 December 43 BC (aged 63), Formia, Italy

Marcus Tullius Cicero was a Roman philosopher, statesman, lawyer, political theorist, and Roman constitutionalist. Cicero is widely considered one of Rome's greatest orators and prose stylists.

Alternate profiles:
Cicéron
Marco Tullio Cicerone
Cicerone

Note: All editions should have Marcus Tullius Cicero as primary author. Editions with another name on the cover should have that name added as secondary author.

Reviews

[Valeriu Gherghel · Rating 3 out of 5]

Recitesc tratatul lui Cicero. În deosebire de credulitatea lui Plutarch (vezi Despre oracolele delphice!), Cicero este mult mai sceptic. El nu acceptă noţiunea destinului, în sensul în care o înţeleg stoicii. Pentru filosoful stoic, succesiunea evenimentelor nu admite întîmplare, abatere, excepţie, klinamen. Ordinea e predeterminată şi inflexibilă. Cicero era de altă părere.

Pe temeiul acestei ordini diamantine, stoicii acceptă divinaţia şi profeţia (prezicerea), ca specie a divinaţiei. Fiindcă admite hazardul, Cicero o tăgăduieşte în chip hotărît. Citez, în consecinţa acestui prolog, următorul pasaj din Despre divinaţie, al cărui argument va avea un ecou deosebit în gîndirea medievală şi modernă:

„Nimic nu este mai contrar raţiunii şi ordinii universale decît hazardul; de aceea, mi se pare că nici divinităţii nu-i este dat să ştie ceea ce se va întîmpla prin jocul hazardului sau al sorţii. Căci dacă ştie, înseamnă că acel lucru se va întîmpla negreşit. Şi dacă se va întîmpla negreşit, nu mai există hazard. Or, hazardul există. Prin urmare, nu pot fi presimţite [intuite, sesizate] actele hazardului [nici de către un divinator obişnuit, nici de către divinitate]” (De divinatione, Liber secundus, VII).

Aşadar, dacă stoicii spun adevărul şi destinul nu admite excepţii, divinitatea ştie dinainte tot ceea ce se va petrece, cîndva, în cuprinsul lumii. În acest sens, ea este cu adevărat atotştiutoare. Pe de altă parte, dacă opinia lui Cicero este aceea îndreptăţită, iar ordinea de succesiune a evenimentelor e întreruptă, pe neaşteptate, de imixtiunea hazardului, nici divinitatea nu va fi în stare să ghicească momentul şi modul intruziunii acestui hazard în trama realităţii. Concluzia e aceea că divinitatea nu este atotştiutoare...

Cine are dreptate, Cicero sau stoicii? Există evenimente, fapte, opțiuni, rezolvări care îl surprind pînă şi pe Dumnezeu? Cicero înclină să accepte acest răspuns scandalos. Deasupra noastră se află o divinitate ignorantă...

[Wendelle]

The ferocious wit and first-rate incisiveness of Cicero are in full force in this short book where he attempts to demolish a fellow Stoic's case for the truth of divination.

[Seray Ceren · Rating 5 out of 5]

İlk yarısında kehanet sanatını anlattığı ve savunduğu kitabın ikinci yarısı kehanet çeşitlerini, inancını ve yöntemlerini eleştirmek üzerine kurulu. Cicero’nun sivri dilini özellikle ikinci kısımda neredeyse her cümlede görüyor ve iğnelemesiyle okurken düşünüyor, aynı zamanda eğleniyorsunuz.

[Yann · Rating 5 out of 5]

À première vue, il pourrait sembler surprenant de porter de l'intérêt à un ouvrage antique relatif à l'art de la divination qui ne soit pas motivé par un éclectisme un peu vain. En effet, il est improbable qu’un homme instruit depuis sa plus tendre jeunesse à la méthode scientifique, qui forme la plus grande partie de l’enseignement actuel, accorde quelque crédit à l’art de prédire l’avenir. Art des haruspices, qui lisaient dans la forme du foie des victimes sacrifiées aux dieux, art des augures, qui lisaient dans le vol des oiseaux, la façon dont les poulets picoraient le grain, ou l’impact de la foudre, à l’art des astrologues, qui liaient à la forme que prenaient la position des astres dans la voute céleste, pour ne rien dire de ceux qui interprétaient les vaticinations des Sybilles, des rêves et des oracles. Mais l’intérêt de cet ouvrage de Cicéron ne réside pas tant dans le fait qu’il expose avec faconde et éloquence un vaste panorama des pratiques divinatoires dans l’antiquité, puis qu’il les critique de manière assez acerbe, dans ce dialogue qu’il imagine entre lui et son frère :derrière la nature de la divination se cache la question de son intérêt, et de ce qui motive l’attitude à adopter à son égard. Si la question du libre arbitre n’apparaît réellement qu’avec Saint Augustin, elle est en filigrane dans l’analyse minutieuse de la superstition. En effet, si pour Cicéron, la question de l’existence de la divinité est hors de doute, plus pour des raisons pratiques et politiques que de conviction, il n’hésite pas à mettre en doute la pertinence d’une pratique qui est un des fondements de la religion : à quoi nous servent donc les dieux si nous ne leur accordons quelques pouvoirs dont nous pourrions tirer profit ? Car enfin, s’il existe une prescience capable de nous instruire des évènements futurs, à quoi peut nous servir de la connaître si ce n’est d’éventuellement se prémunir des malheurs par des mesures de prudence ? Et dans ce cas, si nous pouvons l’infléchir, n’est-ce pas nier au destin sa réalité ? Car alors, la suite des causes et des conséquences pourrait être rompue, et la divination serait en réalité inutile.

Pour les romains, il faut comprendre que la religion est moins une question de conviction que de rites, et que l’élite ne s’interdisait pas de discuter ses fondements à partir du moment où ce n’était pas motivé par l’envie de faire scandale. De même, la divination consistait moins en une lecture craintive de la volonté des dieux qu’une simple confirmation formelle de décisions humaines dont les suites pouvait paraître douteuse, car enfin, ils ne s’interdisaient pas de recommencer un sacrifice qui ne donnait pas satisfaction, ou à trouver des interprétations en accord avec leurs intérêts, comme ce général dont j’ai oublié le nom qui trébuchant en touchant terre, rassura ses troupes en donnant à ce mauvais présage une interprétation de bon augure.

Je prends cette fois encore beaucoup de plaisir à lire Cicéron, dont la méthode inspirée de la nouvelle académie, qui revenait à une attitude plus Socratique de prudence, expose les différentes opinions et souligne les incohérences par une saine critique. Il est beau de bâtir une théorie explicative, mais il est aussi beau de débusquer des erreurs. N’oublions pas que ces deux attitudes sont nécessaires et complémentaires, car enfin, si personne ne se risquait à affirmer quelque chose de peur de se tromper, il n’y aurait rien à critiquer. C’est la découverte des erreurs qui nous permet de progresser. Et cette critique doit intégrer les points qui ont été résolus par degrés : c’est la fécondité de la longue controverse qui opposa la nouvelle académie aux Stoïciens, qui les a mutuellement influencées.

Il est bien triste que le dernier traité de cette trilogie, qui devait aboutir à la question du destin et de la responsabilité soit perdu, car Cicéron, en empruntant tantôt aux stoïciens et tantôt aux académiciens, développe une position originale que j’aurais eu le plus grand appétit de connaître. Il a fallu que Cicéron périsse avec la république, de manière atroce, sa tête et sa main exposés comme des trophées par ses assassins, sinistre prélude que cette perte de liberté d’action à laquelle allait bientôt suivre la perte de la liberté de conscience.

[Costangeles · Rating 5 out of 5]

După părerea mea, una din cele mai valoroase scrieri pe care ni le-a lăsat Cicero. Este incredibil cu câtă lucidate privea totul și cât de rațional era acest om. Am savurat tratatul de față până la ultima pagină, fiind de acord aproape în totalitate cu ceea ce s-a scris aici de către Cicero. Bineînțeles, unele idei intră în direct conflict cu credința mea creștină, însă filosofia înseamnă nu doar a cerceta și a dori să cunoști mai mult, ci și capacitatea de a putea accepta și cântări o opinie diferită de a ta.

5/5 for Cicero, of course.

[Illiterate · Rating 4 out of 5]

Cicero rejects divination, raising questions about induction, causation, and the distinction of science from superstition.

[Simão Cortês · Rating 5 out of 5]

A really amazing book by Cicero discussing divination. The first half of it is dedicated to arguments in favor of divination and the second half to arguments against it. It's very hard to imagine a modern author that would take such a long time to make explicit the view of the ones they want to oppose. The arguments against divination are amazingly constructed and Cicero is a very sarcastic and funny writer. I loved it. Of course as a diviner this book poses serious challenges to my beliefs that I hope to meet on an essay I'm writing right now.

[Matty · Rating 4 out of 5]

Ouvrage court, mais très dense qui traite de la possibilité ou non de prédire l'avenir.
Cicéron réfute de manière très éclairante les différents arguments en faveurs des auspices, augures et miracles.
Même si Quintus, frère de Cicéron qui défend la divination, professe tout de même un discours riche et pertinent en première partie.

[Samuel Valentino · Rating 3 out of 5]

A good discussion of the possibility of divination, between Cicero and his real-life brother Quintus. It's in two parts, the first by Quintus, who believes in divination, and the second by Cicero, who denies it. Cicero has the upper hand, as he goes through everything Quintus says and refutes it point by point. However, it's always easier to criticize than defend, so he's bound to come off better by going second (besides being the author). In some cases he does a good job of ridiculing the practice, but in others he does such a poor job that it almost sounded like an argument for divination if that's the best critique that could be brought against it. Regardless, he treats each of his pronouncements as if they clinch the argument once and for all - which means he isn't too different from modern commentators regarding atheism.

On a side note, his real-life brother must have either been very loving, or very put upon, to let himself be the person whose arguments get ripped to shreds by the self-proclaimed all-knowing author.

[Socrate · Rating 3 out of 5]

În tradiţia antică, modalităţile de exprimare literară a unei problematici filosofice au fost discursul continuu de: tip monologal sau discursul dialogal, considerat de Platon cu mult superior monologului prin valoarea sa epistemologică şi propedentică . În dialogurile Protagoras, Gorgias, Hippias Maior, Euthydemos, Platon stabilea deosebirea dintre monologul discursiv, apanaj al sofiștilor, considerat de el un exerciţiu de virtuozitate retorică, ce miza pe o persuasiune de tip afectiv, şi dialogul dialectic, bazat pe alteritate, însemnînd angajarea liber consimţită a unor interlocutori într-un demers euristic.

[Burt · Rating 3 out of 5]

Rather typical for both Cicero and Roman Philosophy. Complex, very classical Latin.

[Rick Felli · Rating 5 out of 5]

Una fotografia dettagliata e a tutto tondo sulle superstizioni e sull'arte degli indovini ciarlatani della Tarda Repubblica.

[Birch · Rating 5 out of 5]

Cuánto te quiero!!!!!