Fără a contesta reușitele pe terenul construirii unui spital, munca de voluntariat și mare parte din evenimentele vieții autoarei, considerăm volumul de față o autobiografie prea puțin reușită, care cuprinde tot arsenalul de evenimente lacrimogene și locuri comune tipice unei lucrări de gen, ce se vrea interesantă, incitantă și atractivă, menită însă unui public mediu, mai puțin avizat, ahtiat după senzațional și dramatism, eventual suspans și, evident, happy-end. În această ordine de idei, autobiografia lui Carmen Uscatu, cu sau fără intenția autoarei, se prezintă și ca un soi mai aparte de manual de dezvoltare personală, care îmbină structurile și limbajul specific unui astfel de text cu scene și personaje de telenovelă (formulă care și apare ca titlu de capitol, p.61), cele mai multe construite în alb-negru, cum de altfel, la un moment dat autoarea și precizează că a fost învățată să vadă viața și oamenii.
Problema cu asemenea lucrări este că produc confuzie, pe de o parte, ele fiind considerate opere literare, iar pe de alta, întâmplările prezentate sunt luate de lectori ad litteram, de parcă „chiar așa a fost”, fără să se țină cont de faptul că, într-un fel sau altul, ca să fie exemplare, astfel de autobiografii ficționalizează mult și nu de puține ori exagerează. Nu e vorba aici de atmosfera dintr-un spital românesc și de felul cum sunt tratați adeseori pacienții, de greșelile care se fac (că, de!, și medicii sunt oameni și mai greșesc și ei..., dar pe pielea altor oameni... și nu îi trage nimeni la răspundere, ca să nu mai spun că nu își cer niciodată scuze și continuă să se considere un fel de zei sau eroi în halate albe), de incompetența, ignoranța ori impertinența unor membri ai personalului medical, respectiv auxiliar, de mita care se dă peste tot (că, de!, e România), ci de modul în care faptul ce se dorește real e prelucrat, cum ziceam, pe modelul exemplarității, făcut să intre într-un fel de mitologie personală a autorului.
Cartea d-nei Carmen "Slabu" (cei care au citit cu atenție volumul știu în ce moment ironico-afectiv apare acest nume și cu referire la cine) trebuia să existe și nu îi contestăm valoarea, să-i zicem, documentară, dar atragem atenția că unele aspecte trebuie luate cum grano salis.
Și să dăm un exemplu, nu tocmai lipsit de importanță în conturarea personalității „protagonistei” întâmplării.
„Mi-amintesc o discuție cu mama, prin facultate. Ea îi spunea cuiva că mie mi-a plăcut mereu să învăț. Și am reacționat: nu mi-a plăcut deloc să învăț, niciodată. S-a oprit și a făcut ochii mari. „Ce vrei să zici? Mereu ai fost foarte bună la învățătură. Și n-am stat eu în spatele tău ca să înveți. De ce ai învățat?” Pentru că trebuia. Și chiar așa era: trebuia să învăț ca să iau treapta I, bacul, ca să plec din Fălticeni, să reușesc în viață, să am banii mei. N-am învățat de dragul de-a afla lucruri noi, școala nu mi-a dat această bucurie, așa că, după ce am terminat facultatea n-am mai vrut să aud de învățământul formal până pe la 48 de ani, când am descoperit America.” -pp.63-64. Cel mai probabil e o regretabilă scăpare și din partea autoarei, dar și a editorului, pentru că nu vrem să credem că o persoană absolut caritabilă și carismatică detestă, nu școala, sau învățământul formal, ci învățătura. De învățat nu învățăm doar la școală, ca să scăpăm din târgul de provincie în care am avut ghinionul să ne naștem, ori ca să facem bani (unii poate că da, însă autoarea sperăm că nu se încadrează în acest șablon).
Mai sunt astfel de „deraieri”, menite conturării unei anume personalități a protagonistei-autoare, dar nu e cazul să le enumerăm aici pe toate.
În concluzie, această biografie trebuia să existe, dar probabil nu în varianta aceasta. Apoi ea trebuie citită cu atenție și ceva mai multă vigilență, caracterul tranșant moralizator al unor pasaje, ca și aspectele programat exemplare, fiind indicat a fi parcurse cu prudență și oarecare scepticism.