Soarele negru

by Bogdan-Alexandru Stănescu

Un cuplu cum nu se poate mai improbabil care se întâlnește în Bucureștiul anilor ’70, un psihiatru malefic, racolat de KGB, aflat în căutarea automatonului uman și care sfârșește în pădurile nebuniei, un nazist gay, membru al Societății Thule, care vânează artefacte magice cu valoare neprețuită pentru ritualurile oculte menite să aducă pe lume cel de-al Treilea Reich, o stranie croitoreasă a Casei de Modă Diana, căzută pradă demonilor, o mamă creștin-ortodoxă pasionată de artele marțiale, un scriitor german melancolic pe nume Max Sebald, străzile înguste și pietruite din Norwich, Sulina anilor ’90, socialiști camerunezi, un Păpușar rus care colecționează trofee de care se îndrăgostește, un roman neterminat ce iradiază viețile celor care-l citesc: toate acestea se împletesc în biografia multigenerațională a unui personaj pasionat de criminali în serie și de reconstruirea imaginară a vieții tatălui dispărut.

Genres: Audiobook, Romanian Literature, Fiction, Romania

464 pages, Paperback

Published December 7, 2024

About the author

Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor, eseist, traducător, editor, preşedintele Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti (FILB). A debutat cu cronică literară în revista Luceafărul (1999), pe cînd era junior editor al Ziarului de Duminică. A publicat proză scurtă în majoritatea antologiilor „Prima mea…” de la Editura ART. În 2010 a publicat împreună cu Vasile Ernu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom), iar în 2012 a debutat ca poet, cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Cartea Românească), nominalizat la premiile revistei Observator cultural şi la premiile Radio România Cultural pe anul 2012. În 2013 a publicat la Editura ART volumul Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, iar în 2014, cel de-al doilea volum de poeme, anaBASis (Cartea Românească), nominalizat la premiile Radio România Cultural. Din 2012 este doctor în literatură, cu teza Emil Botta: Ars moriendi. A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Edward Hirsch şi Paul Auster.

Foto: Cosmin Bumbuț

Reviews

[Florin Cobzac · Rating 5 out of 5]

A trecut ceva vreme de când nu am mai citit o carte în calupuri de 100-150 de pagini și cu care să mă cert rău noaptea când nu mă lăsa să mă culc. Ca să fie clar cât de mult mi-a plăcut. 🙂
La Gaudeamus am asistat la un eveniment găzduit de ICR unde cineva spunea că o carte, ca să fie bună, în primul rând trebuie să spună o poveste și apoi dacă mai transmite și altceva atunci este cu atât mai bine. Soarele negru este o astfel de carte. Ba mai mult, coperțile par să ascundă de fapt mai multe cărți care se potrivesc în acest tablou a cărui ramă onirică ne este prezentată în primele și ultimele pagini.
Cartea merită multă atenție, și sunt convins că o să o și primească, din partea unor cititori care au capacitatea să interpreteze și să atingă toate ”razele” care cad peste cititor.
Un puzzle de personaje și povești care alunecă unele pe lângă altele, se depărtează și se ating, dansul acesta fiind cauzat de un clocot intern puternic, un soare interior. Și ca și cum n-ar fi de ajuns, toate aceste plăci tectonice sunt arse și din partea cealaltă de acest soare negru. Fiecare poveste este pârjolită sub el, îi simți prezența permanent… ”un răsărit, un neon, o lampă, o flacără…”. O arsură duală, totul în carte se află în sub semnul dualismului: ”Eu am știut mereu că singura cale posibilă a existenței umane armonioase este aceea de a îmbrățișa monstruosul și divinul din om.”... și care pare să aibă sursa într-o triadă incompletă: copilul, mama și un tată care lipsește.
V-am zăpăcit, nu? Cred. Stați să vedeți ce vă va face cartea. ;)
În 2023 când a fost publicat primul fragment nu am bănuit unde ”bate” romanul. Era cel despre vara petrecută la Sulina de Ibrahim (un puști ciocolatiu cu o mamă româncă și un tată camerunez) împreună cu Cristi și Ilinca. A fost și a rămas partea ce mai suavă din carte. Foarte mult mi-a plăcut atenția acordată orașului, dar și deraierea istorică care viza familia lui Jean Bart. Și dacă tot am deschis acest subiect, al istoriei alternative, trebuie să vă pregătiți bine. Avem o ”contrarevoluție” în 1989, instrumentată de Nicu Ceaușescu, vă las să descoperiți dacă are și succes.
Firul vă mai poartă prin anii 80 ai unui București plin de povești despre protipendada comunistă, cu prințișorul de la Sibiu în frunte, cu Zoe, dar și cu Mama Mina, această Zeitate a modei, care în varianta finală a cărții văd că nu mai poartă Z-ul în față :). Un fotbalist celebru numit Marius, cam pomanagiu și care a fost furat de Valentin Ceaușescu de la Dinamo… apoi povestea cade într-un calup de 100 de pagini care cred că mie mi-a plăcut cel mai mult. Povestea doctorului Vasile Predescu de la Obregia. Un fir care vă poartă prin Timișoara studenției, a mugurilor comunismului, stagiul din URSS din laboratorul secret al savantului neuropsiholog Alexander Luria. O perioadă din viața doctorului redată pe fondul unui studiu de caz al unei paciente internate în urma unui episod psihotic.
Pur și simplu despre cartea asta nu poți să scrii puțin. Apare un sentiment de vină că nu ai atins tot. Vă mai spun că pe tot parcursul cărții simți cum se apropie o naștere, de fapt o a doua naștere a cuiva. ”Embrionul unei ființe miraculoase” simțit de doctorul Predescu ca fiind o proiecție în viitor a unui trecut îți găsește sâmburele în halucinantul calup despre nașterea ”copilului divin” în biserica societății Thule, al răului profund, dar vulnerabilizat de sacrificiul ultimului mare preot al societății, Rudolf Hess.
Vă mai ține? :) Nu am atins nici pe sfert din zonele în care se întinde cartea. Dacă nu mă credeți, să desfășurați un pic coperțile cărții și dacă urmați cu atenție simbolurile așezate acolo (deloc întâmplător) o să vedeți cum le regăsiți în carte pe parcursul lecturii. Este genul de compoziție ”câte pisici vedeți în această imagine?„ :) ca să nu mă iau prea în serios. :)
Hai că încerc să închid. Cartea are în ea cel puțin 4 alte cărți, deci spune patru povești bune. M-a aruncat în preajma anilor 90, puțin înainte și puțin după. M-a aruncat la vârsta de 14-15 ani, o vârstă critică, anii liceului, când și eu m-am intersectat cu ”un băiat de ciocolată” care juca al dracului de bine baschet, Uce îi spuneam. Ne rupea pe unde ne prindea, mi-am adus aminte de caraghioasa echipa de baschet a unui liceu prăfuit de cartier de unde ne chinuiam să evadăm. De momentul de umilință când ne-am dus să ne înscriem în Cupa Liceelor și George Mihăiță ne-a întrebat când a auzit de la ce liceu suntem: ”Cum mă? TehnoMetalica? Fugiți mă de aici cu miștourile, ce liceu e ăsta? Și apoi Căruțașu din Spiru a făcut praf niște băieți care intraseră pe teren cu un ”echipament” făcut din o adunătură de tricouri negre, care mai de care mai largi, mai decolorate și scrise cu creta pe spate. Erau anii umilinței, ai revoltei și ai încercărilor de a te salva din mizerie, dar și a luptei pentru supraviețuire. Nu pot să închid... e clar, nu? :)
Pe tot parcursul cărții simți o dualitate care este căutată, conștientizată sau alungată. Mai simți o lipsă acută, a celui plecat, o parte din tine, a tatălui, a primului prieten care te abandonează, a cuplului ficțiune-realitate. Sunt multe săgeți care sunt trase către romanele precedente.
Mă oftic pentru că nu v-am zis nimic despre Ceburașka, despre bunicul Virgil, despre sensei Mihai, despre ”datul la gioale” din cooperativă… multe sunt, dar vă invit să le descoperiți singuri.
Este o carte complexă, nu atât de impenetrabilă ca Abraxas, dar la fel de ”căpoasă”. Atât de bine se simte plăcerea, aproape diabolică, cu care autorul se joacă cu mintea noastră… :)

[Nona · Rating 5 out of 5]

O poveste în poveste în poveste în poveste... una cu multiple interpretări, dar pe care eu o rezum la o idee principală care m-a bântuit pe tot parcursul lecturii: suntem suma tuturor celor care au fost înaintea noastră.

Desigur, romanul lui Bogdan-Alexandru Stănescu este mult mai complex de atât. Așa cum ne-a obișnuit de la „Abraxas”, autorul ne poartă într-un soi de delir literar, prin viețile și experiențele mai multor personaje, ale căror destine se leagă în moduri uneori surprinzătoare, explorând ideea de traumă atât din interior, cât și didactic, din exterior. Dacă în romanul anterior m-a bântuit Prințesa Ralu, aici nu avem doar un singur personaj puternic, ci triada formată din Ibra-Smara-Diallo pare uneori o hidră greu de despărțit în indivizi, chiar și în momentele în care cei trei pleacă pe drumuri diferite.

Figura - sau, mai bine zis, absența - tatălui domină romanul. Diallo a avut o prezență fizică efemeră, dar nu a ieșit niciodată cu adevărat din viața lui Ibra, lăsând în urmă un bărbat-băiat marcat de ideea răului, pe care îl caută obsesiv, la fel cum își caută tatăl - în amintire, în imaginație, în alte persoane din jur și, la final, alegând să-l caute de-adevărat, pornind într-o aventură ce marchează finalul unei jumătăți de viață trăită în pasivitate.

Gigi-Ibra e un personaj blocat între două lumi: cea a mamei, palpabilă, în nuanțele de gri ale periferiei Bucureștiului, în același spațiu pre și post-revoluționar pe care l-am străbătut și în romanul anterior; și cea a tatălui, care capătă dimensiunile mitologice ale continentului de unde acesta provine. Ibra cel cu pielea ciocolatie, pe care ajungem să-l îndrăgim dinainte să-i aflăm ascendența, într-o mișcare genială a autorului de-a nu ni-l descrie până spre pagina 50, pentru a ne da ocazia să-l cunoaștem dincolo de orice preconcepții. Îl însoțim încă dinainte de naștere, prin aventura „scandaloasă” în epocă a părinților săi, prin copilăria din Doamna Ghica și adolescența din centrul Bucureștiului, pe tot parcursul primei jumătăți a vieții - o existență letargică aproape, a unui „go with the flow” nesatisfăcător.

Dar, în paralel, într-un roman neliniar care ne poartă prin diferite epoci unde liniile dintre istorie și fantezie sunt estompate, Stănescu ne duce, din aproape în aproape, de-a lungul unui întreg lanț genealogic unde întâlnim un preot abuziv, o mătușă schizofrenică, un psihiatru educat de KGB, un scriitor neamț, un trădător nazist, într-o tornadă care absoarbe suflete și le scuipă afară spre a-și lăsa amprenta de neșters asupra lui Ibra. Toate acestea într-un periplu care depășește nu doar granițele Bucureștiului, ci și ale țării, plin de simboluri pe care nu știu cine ar putea să le descâlcească după o singură citire.

Mi-a plăcut enorm modul în care acest roman se construiește parcă de la sine. Nu avem capitole, deși am putea oarecum identifica trei părți distincte, inegale ca lungime și complexitate, dar care ajung să creeze un tot unitar. M-a fascinat modul în care Stănescu a făcut trecerea de la un personaj la altul și de la o poveste la alta, pe nesimțite. Această tactică, de altfel, a făcut ca romanul să fie aproape imposibil de lăsat din mână - te știi în povestea lui Ibra, pentru ca, peste câteva pagini și fără să-ți dai seama cum ai ajuns acolo - hipnotic, aproape - să fii în Timișoara postbelică sau în casa de modă a Mamei Mina sau într-o peșteră din Ur. Episodul Sulina cred că a fost partea mea preferată și cea mai atmosferică și senină - de altfel, singurul moment cu adevărat senin al unui roman plin de zbucium, acea pace care vine cu libertatea adolescenței și pe care o pierdem ca adulți.

M-a atras mult și tonul uneori satiric al cărții, referințele tongue-in-cheek la anumite persoane și evenimente din istoria recentă a României, cum ar fi acel fotbalist furat de Nicu Ceaușescu de la Dinamo, Mama „Mina”, care făcea jocurile în moda anilor 80, dar și progeniturile cuplului prezidențial. Tot satiric mi s-a părut și momentul de delir ritualic al naziștilor - pe care a trebuit să-l citesc de mai multe ori înainte să înțeleg ce citesc de fapt. Ca să nu mai vorbesc de „republica de la Sibiu”, o bucată de istorie alternativă care ar putea fi ușor confundată cu istoria reală.

După ce am citit „Abraxas” anul trecut, nu am crezut că voi mai găsi un roman care să mă absoarbă atât de complet, dar iată că Bogdan-Alexandru Stănescu a plusat cu „Soarele negru”, o carte pe care deja simt nevoia să o recitesc, pentru că nu simt că i-am înțeles nici pe jumătate simbolistica - de unde și această recenzie pe care o simt haotică, pentru că mi-e greu să-mi adun ideile. Pentru mine, Bogdan-Alexandru Stănescu rămâne unul din marii prozatori ai zilelor noastre.

[Gabriela Pistol · Rating 5 out of 5]

4.5
Imposibil de rezumat toate poveștile din poveste, dar e magnific drumul autorului printre sorii negri, privitul în esența răului și ridicatul deasupra întunericului văzut.

De departe preferata mea din această trilogie începută cu Copilăria lui Kaspar Hauser și continuată cu Abraxas.

[Marius Citește · Rating 5 out of 5]

Un roman complex plin de simbolistică, poetic, dur și crud cu multe istorii alternative, un hățiș de povești care fac lectura un deliciu. Este povestea lui Ibrahim, un tânăr mulatru născut în România în anii comunismului și care își caută rădăcinile. O căutare a unui copil care pendulează între mama și un tată absent. Cartea ne poartă înapoi în anii '80-'90 prin diverse parti ale lumii, de la Constanța și Sulina până în Africa, Rusia, Anglia sau Germania.
Avem povești de iubire, o iubire care lasă multe cicatrici și personaje care suferă până la limita suportabilului. Apar personaje identificabile din realitatea românească a anilor '80 chiar până în anii 2000, ca de exemplu o doamnă care conduce o casă de modă celebră, dar mai multe nu spun.

Recomand, recomand.

[Mihaela · Rating 5 out of 5]

"Unica-mi Stea e moartă, - și-n luthul constelat
Ridic Soarele negru numit Melancolie"
Gerard de Nerval

La două zile după ce am terminat-o, m-am trezit cu dorința de a mai citi din ea, nu de a reciti, voiam să mai fie pagini în plus. Ceea ce nu experimentez des. Intrasem în carte și nu-mi doream să ies așa repede.
Față de Abraxas, care este și ea scrisă bine, dar pe care nu am putut s-o iubesc, Soarele negru m-a cucerit de la primele rânduri și am simțit-o foarte aproape.
Mi-au plăcut mult ritmul, scriitura și atmosfera cărții care, în ciuda poveștilor destul de diferite, s-au păstrat constante și m-au ținut prizonieră într-o dulce capcană. La fel si personajele atât de vii, care au format un puzzle captivant. A fost un deliciu, un amestec senzual de literatură românească și universală, foarte bine dozat pentru a atrage cititorul de orice fel.
Preferatul meu este personajul principal, Ibrahim, zis și Ibra sau Gigi, un supraviețuitor, în familie, școală, cercuri de prieteni, oriunde. Un copil/om vulnerabil, dar tolerant, chiar dacă el nu-și dă seama mereu de asta, un ahtiat după tatăl său idealizat, pentru că, în cea mai mare parte a fost absent, dar care a lăsat pecetea unui erou în mintea sa. Mi-a plăcut cum a explorat BAS relația fiu-tată, cu mare sensibilitate, curiozitate și aviditatea fiului după ceea ce ar fi putut fi, dar nu a fost niciodată. Dorința de a-și revedea tatăl a devenit scopul unei vieți, iar visul cu care începe cartea e revelator: măcar de l-ar găsi în clipa morții, decât deloc.
Personajul feminin care m-a atras este Ileana/Dana, mi-a plăcut mult cum a fost construit încă de la început: "Era înaltă și de o frumusețe exotică, cu ochi migdalați și nas grecesc, care-i dădeau aerul unei dive căzute direct din cer în blocul socialist" și că a avut puterea de a-și reveni din episodul hipnotic cutremurător, din care aflăm lucruri despre mitologia noastră, care sunt magnet pentru mine. Ileana se remarcă și prin puterea de a iubi: pe fotbalistul care nu a meritat, pe Smara, până la urmă și pe ea însăși.
"Ileana e numele dat de Dumnezeu. Când Dumnezeu sosea în satul nostru, pentru serbările lui mici, între zilele 8 și 11 ale lunii lui Poseidon, ne adunam cu toții în jurul vetrei satului și acolo se ridica o scenă din scânduri de brad pe care bărbații le pregătiseră din timp. Acolo urca Domnul, Zgomotosul, însoțit de femeile care-l urmau, și noi ne așezam la rând ca să îngenunchem în fața lui și să ne primim numele. Gheara lui ne zgâria fruntea și înțelesul acelui cuvânt arzător ne era cunoscut doar nouă, celor îngenuncheate, care apoi îl șopteam părinților noștri. Așa am fost botezată Ileana, primul meu botez, chiar de Dumnezeu. Al doilea nume l-am primit de la o vrăjitoare puternică, ca pe o cheie pentru a străbate neabătută regatul ei." Și apoi:
"M-am transformat în pricolici. Menadă, ledă, tiadă, basaridă, mimalonă. Dana." ❤️

Descrierile Sulinei și Deltei, în excursia lui Ibra cu Cristi și Ilinca, m-au teleportat într-un vis frumos, cu peisaje superbe, unice. Nu am fost la Sulina, dar m-am îndrăgostit iremediabil. BAS îmbină realul cu fantasticul, parcă cel mai mult aici, inocența cu răceala maturității, libertatea cu dorința de a fi legat de ceva sau cineva, frica și cutezanța, iubirea și indiferența.

Cât despre episodul cu "nașterea" lui Hitler, în afară de amănuntele atent expuse, despre ritualuri și momente istorice, zugrăvirea oamenilor care au luat parte, având multe elemente ficționale și frapante, mi s-a părut destul de inspirat pentru a explica detașarea și nebunia acestui om, care, uite, nu este om, ci plăsmuirea, adusă la viață, a unor dereglați.
E atât de complexă cartea, iar eu nu am avut timp să scriu desprea ea cum merită, de-abia am terminat-o, dar chiar că aș reciti-o.

Am aflat câte ceva despre simbolistica titlului și mi s-a părut interesant și cu ecouri în roman: "În concepția alchimiștilor, soarele negru este materia primă, încă nemodelată, neașezată pe făgașul unei evoluții. Pentru un psihanalist, soarele negru va reprezenta inconștientul în starea sa cea mai elementară. În diverse tradiții, soarele negru prefigurează dezlănțuirea forțelor distructive în univers, în societate sau în individ. El anunță catastrofa, suferința și moartea."

Nu am avut nicio ezitare să-i acord 5*, cred că e prima carte a unui autor român contemporan care mă convinge pe deplin, pe foarte multe planuri: intelectual, estetic, scriitură și altele, dar s-a și lipit de mine, în mod profund, după cum spuneam la început.
Nu mai am răbdare până la următoarea, care va fi despre Ovidiu (ce subiect!).

[Titi Coolda · Rating 5 out of 5]

Pur și simplu BAS nu poate scrie rău. Cum se cheamă asta? Un clasic în viață? De abia aștept următorul op.

[Cristina Boncea · Rating 4 out of 5]

un roman foarte bun
dpdv al construcției, amintește de Cronica păsării-arc, doar că aici ajungem undeva
mulțumiri eterne lui BAS că a reușit să scrie despre Sulina cum eu n-aș fi putut pune în cuvinte, deși am simțit la fel
fiecare micropoveste este fascinantă
la fel și modul în care le-a legat la final, creând mai mult decât o istorie de familie
scris f poetic, romanțat, cam tot ce ți-ai putea dori de la un prozator

merită efortul lecturii

[Maria Mihăiță · Rating 5 out of 5]

Doar două cuvinte în care încerc să vă spun că, citind "Soarele negru", mi-a venit de câteva ori în minte că, în peisajul literar românesc actual, BAS face parte dintre acei puțini prozatori redutabili, numărabili pe degetele unei mâini. Iar asta nu atât pentru ceea ce spune, ci pentru cum o spune.

[Luana Rizea · Rating 5 out of 5]

Acestui roman îi dau cu ușurință 10 steluțe din 5!
Atât de bine scrie omul ăsta!!! De-a lungul lecturii am căutat nume, cuvinte, date, chiar pe însuși autorul romanului, deși știam că el chiar e real.🤣
Am citit cam despre ce scrie Bogdan în romanul lui, nu-mi suna foarte pe gustul meu, însă știind că Abraxas mi-a plăcut foarte tare, plus că titlul m-a făcut curioasă, am zis că-mi doresc romanul! Ce bine am făcut să mi-l doresc!
Romanul ăsta este despre tot și toate și despre multe, totul foarte bine dirijat, bine organizat, smart. Este mai ales despre un copil, despre un tânăr, apoi este despre viața în România, despre o mamă puternică și un tată prezent prin absență. Este despre vieți care se împletesc în povești pentru a alcătui o poveste. Mi-a arătat, mi-a confirmat, că noi nu suntem unul, un om este alcătuit din toți cei pe care îi întâlnește, că fiecare avem o poveste sau mai degrabă povești în poveste, că avem mai multe vieți de-a lungul vieții.
Bogdan te poartă în azi, pe aripi de ieri, cu adieri de mâine.😁 Te duce în ascunzătorile KGB, în spitalul de nebuni, te aruncă în vremea lui Ceaușescu, te bagă în război, pentru a te alina pe malurile de la Sulina, oraș atât de aievea și de frumos descris! Te așează blând în pădurea de la Letea. Nu ai cum să descrii un roman de asemenea talie, trebuie să-l citești! Neapărat!

[Laura Frunza · Rating 5 out of 5]

Doar câteva notițe, pentru că simt ca nu pot scrie o recenzie completă:

Un roman despre tați, absenți, indiferenți, abuzivi, reci, și despre efectul lor asupra copiilor lor. Despre căutarea unor surogate de tați, înlocuiți de bunici, profesori, prieteni, frați, iubiți. Cartea asta ne arată efectele pe care le are în viețile oamenilor lipsa unuia dintre cei doi piloni ai devenirii. Permanenta căutare, neliniște, nevoia de călăuzire, căutarea unui mentor. Adoptarea unei ideologii adesea extremiste.

Exista o legătură de cauzalitate între absența unei figuri paterne stabile și iubitoare și căderea în capcana ideologiei extremiste - la bărbați?
Absența figurii paterne (adesea și materne) la femei - duce la o supra-independizare a lor.

Relația cu divinitatea e și ea distorsionată sau absentă. În lipsa unui tată pe pământ, nu este acceptat nici Tatăl din cer (indiferent de religie). Personajele par să respingă cu totul ideea de figura paternă atotputernică.

Femeile se descurcă singură, își gestionează cu mână de fier propriul univers (Dana, Smaranda, mama lui Cristi din Sulina).

Personajele masculine trăiesc în imaginar - citesc multă filozofie de ex, pe când personajele feminine sunt ancorate în concret. Țin gospodării, câștigă bani, se reorientează atunci când e nevoie, trag sforile. Figura Mamei Mina e reprezentativă în acest sens, pentru că arată o femeie care se ocupă cu ceva aparent frivol și care are o influență colosală printre securiști. Deși are putere, Mama Mina dă dovadă de bunătate. De altfel, femeile cărora li se acorda ceva mai mult spațiu în carte au un filon de bunătate din care se adapă cei din jurul lor. Ca de obicei, femeile supra-compensează absența, incapacitatea și indiferența bărbaților.

Iubirile, relațiile nu par să dureze. În absența liniștii interioare nu poate exista nicio stabilitate sau liniște exterioară. Multe dintre personaje trăiesc mai mult în universul lor interior, așa că viața din universul exterior e doar punctată de momente de fericire scurte și intense, auto-sabotate - pag 363


Sunt amestecate atat de veridic bucățile de istorie alternativă (imaginară - contrarevoluția de la Sibiu, de ex) cu cele adevărate (scufundarea navei Mogoșoaia) că ori alegi să pleci de la premiza că totul e adevărat și să nu lași adevărul istoric să-ți strice lectura, ori citești cu Wikipedia alături (cum recunosc că am făcut eu). De altfel autorul spune de la început că a deformat evenimentele istorice și atunci știi că asta se va întâmpla.

Metafora entomologului tot apare în carte - ideea că oamenii sunt niște gâze studiate de undeva de sus de cineva. (pag. 19, pag 287)

Și metafora "automatonului" apare des - corpul care face singur mișcări, fără să fie dirijat de creier sau de suflet

Partea despre Sulina e cea mai poetică, și am remarcat că a fost favorita multor cititori. Fiind în prima parte a cărții te și ademenește, te prinde în mreje cu promisiunea că așa va fi toată cartea, doar că nu se întâmplă asta. Pe măsură ce acțiunea se duce în trecut, prin biografiile diferitor personaje, mai mult sau mai puțin prezente sau marcante, cartea capătă valențe mai dark, mai tragice. Dispare acea lumină caldă soarelui de pe Dunăre și un soare negru pune stăpânire pe viețile personajelor.

Mi se pare o carte care trebuie citită la maturitate ca să-i poți înțelege nuanțele, și să ai și ceva cultură generală ca să nu treci peste toate trimiterile literare, istorice etc ca gâsca prin apă.

[Irina-Marina Borţoi · Rating 5 out of 5]

Marele Roman Românesc s-a scris și se numește „Soarele negru”. După „Abraxas”, nu am crezut că vreo altă carte ar putea să îmbine atât de bine atâtea planuri, atâtea povești, atâtea și atâtea referințe, fără să scape din mână hățurile nici măcar o secundă, fără să se piardă nicio poveste. M-am înșelat. „Soarele negru” e o construcție și mai ambițioasă, și mai bogată, și care îmbogățește și mai mult. Este o carte a cărților, o carte a literaturii, este Marele Roman Românesc.

[Andreea Ursu-Listeveanu · Rating 5 out of 5]

Imi e greu sa scriu despre Soarele negru fara sa o compar cu Abraxas (Copilaria lui Kaspar Hauser nu am citit-o inca). Am admirat stilul in ambele, insa povestea din Soare mi-a ajuns mult mai adanc in suflet, nu doar in minte. Mi-a pasat de Ibra, Smara si Ileana mai mult decat de orice personaj din Abraxas.

Daca in Abraxas as fi fugit cat mai departe de toti, de jegul in care traiau si de crengile cu spini infasurate in jurul inimilor si mintilor lor, in Soarele negru i-as fi luat in brate pe multi, chiar si pe Dialo. Insa m-am bucurat pentru Ibra ca macar mama lui i-a fost un parinte bun, prezent, fara sa reuseasca vreodata sa anestezieze rana lasata in sufletul lui de abandonul tatalui. Cristi si Ilinca l-au mai tamaduit putin, dar n-a ajutat deloc plecarea lui Cristi fara nici un contact ulterior. Un al doilea abandon.

Smara are admiratia mea eterna si o compar cu mama lui Michi din Abraxas, o femeie la fel de puterinca, frumoasa, inalta si trupesa, artista si independenta, insa cu mult prea multa ura si ranchiuna in suflet pentru a trai asa cum a facut-o Smara. Mai rezilienta si mai plina de resurse emotionale, Smara a incercat sa ii tina loc si de tata, insa Ibra a simtit acea tradare a lui Dialo mai acut decat mama lui.

Iar Ileana... noroc cu Mama Mina si cu Smara ca au iubit-o pana a ajuns sa se iubeasca si ea pe sine. O rezilienta si ea, care fara sprijin, clacheaza urat de tot, dar gaseste undeva puterea sa revina printre cei vii.

Cu toate ca ii admir talentul si maiestria scrisului lui BAS, am simtit totusi ca s-au bifat prea multe subiecte actuale si nu cred ca era nevoie: rasism, homosexualitate, nazism, evrei, comunism, securitate, informatori, sanatate mentala - schizofrenia, familia dezbinata, mama singura etc.

Si cat de superb e episodul petrecut la Padurea Letea? De neuitat.

[mări roșca · Rating 4 out of 5]

cred ca in orice prezent ar fi citit acest roman ți ai putea gasi un culcuș in suita de povești pe care le propune. un roman al evoluției literaturii și a omului. citind am pendulat între clasic și contemporan, echilibrul fiind foarte delicat stabilit de firele narative care se împletesc, se întretaie, se completează, se contrazic. exact ca în viața reală.
pare să fie o premieră în literatura română contemporană, o provocare care aduce romanul la o răscruce importantă. e sincer, proaspăt, bine alimentat. de multe ori se simte de parcă povestea, pentru a supraviețui, își ia energia din intreaga literatura, de la antici până la interbelici și contemporani. Mai mult decât atât, respiră prin muzică și cultură, de parcă ai vorbi cu un om apropiat ție.

“ea mi-a zis că e OK, dacă eu cred cã se poate transforma in iubire e bine, numai sã stiu cã la ea nu are ce sã se transforme, pentru că ea mã iubeste deja, asa cum mi-a mai spus de câteva ori, dar că ea mã lasă să mã joc de-a Supraomul, asa cum mã jucasem si de-a Socrate când citisem dialogurile lui Platon si o innebuneam cu exercitii maieutice prin Cismigiu.”

[Ion · Rating 5 out of 5]

Hoțul de povești, un Roberto Bolaño fastuos pentru care iluzia e continuarea (sau desăvărșirea?) realității. Rostogolirea nesfârșită a întâmplărilor, ca bolovanul lui Sisif, are în final o nuanță neașteptată, sau așa am perceput-o eu. Nu e nimic comic, ba dimpotrivă, în avalanșa de istorisiri, dar la sfârșit mi-a venit să râd, întrebându-mă la fel ca eroul cărții: De ce?

[Maria Vasiu · Rating 5 out of 5]

La B. A. Stănescu ai ce citi. E consistent în fiecare pagină și povestește așa de frumos!
Din maratonul trilogiei poate cel mai mult mi-a plăcut Abraxas. Sunt acolo niște personaje savuroase sau unele caraghioase de toată pomina. În unele recenzii e amintită Prințesa Ralu și da, nu are cum să nu o adori.
Dacă sunt perfecte poveștile în povești în alte povești ale lui BAS? Nu sunt perfecte, dar nici nu trebuie să fie.
Dacă m-a spulberat sau m-a desfacut meticulos în bucăți cum au facut alte cărți/alți autori? Nu s-a întâmplat asta, dar am avut tot timpul impresia că citesc și sunt părtașă la ceva monumental care impune respect.
Un efect ciudat al cărții este că atunci când voi mai ajunge în București, voi simți că revăd un foarte drag și intim prieten de demult.

[Alexandru Gogoașă · Rating 5 out of 5]

Nu știu dacă la fel de bună ca "Abraxas", dar amândouă sunt geniale.

[Cătălina Andreea · Rating 5 out of 5]

„Sunt scene din teatrul propriei vieți care supraviețuiesc intacte în tine, își păstrează toată forța inițială, sinestezică, continuând să te bântuie cât trăiești, ca niște Binevoitoare, amintindu-ți că ai fost tânăr sau că ai fost odată un om pe cât posibil de bun, tot așa cum pungile de apă dulce trăiesc în coșmarul sărat. Acele minute în care am mers înspre Soare, alunecând odată cu Dunărea în mare, alcătuiesc fantoma mea reziduală de bunătate. Am trăit nopți pline de disperare, când am simțit cu acuitate apăsarea sufocantă a morții și răului, dar mereu am putut apela la acest talisman al memoriei, ca și cum aș fi extras din miezul cărnii o piatră incandescentă care mă apără de asaltul tristeții pline de duhoare.”

„[...] în întunericul pustiu al dormitorului simțea cum crește în ea mai întâi un miez ca o sămânță, apoi cum sămânța capătă formă umană, devine o fetiță speriată, pentru a se așeza în interiorul ei în final, ca o dublură a cărei piele fusese jupuită, așa încât cele mai domoale valuri ale conștiinței îi provocau dureri cumplite la contactul cu rana vie ce-i trasa conturul corpului. Uitase de dublul ei dinăuntru, pe care credea că-l abandonase, așa cum făceau șerpii cu pielea lor pe care o găsea mereu pe malul Dunării, la scaldă, în copilărie. O cunoscuse pe fetița aceea atunci, în copilărie, când se simțea privită peste umăr, spionată în momentele cele mai tainice, sau când un gând murdar îi trecea prin minte.”

[Parcalabu Laurentiu · Rating 5 out of 5]

4,5

[citesc_cu_sufletul · Rating 4 out of 5]

"Soarele negru", de Bogdan-Alexandru Stănescu, este un roman complex și profund, care urmărește mai multe fire narative și atinge subiecte grele. Mi-ar fi greu să rezum în cuvinte despre ce vorbește romanul, dar voi alege să mă axez pe unul dintre subiectele care pe mine m-a marcat: absența și golurile pe care le lasă în noi oamenii care ar fi trebuit să fie acolo, mai exact felul în care lipsa prezenței paterne modelează identitatea și memoria protagonistului.

Ce mi-a plăcut cel mai mult este stilul de scriere al lui Stănescu, care este o combinație de poezie și brutalitate, cu fraze care ard și imagini care rămân cu tine mult timp după ce ai închis cartea. Proza lui este densă, uneori chiar sufocantă, dar exact asta face experiența lecturii atât de autentică. Nu e un roman comod, ci unul care te lovește, te pune pe gânduri, te face să îți chestionezi propriile amintiri și relații. Singurul lucru care m-a făcut să iau pauze în lectură a fost tocmai această intensitate emoțională. Trebuia să mai și respir! Dar poate că exact asta face cartea atât de bună: te obligă să simți, să-ți amintești, să privești în față ceea ce, poate, ai încercat să uiți... Nu e o poveste spusă linear, ci una care pendulează între prezent și trecut, exact cum funcționează și memoria.

Sunt totuși convinsă că nu am reușit să o înțeleg în totalitate, are multe straturi și substraturi, tocmai de aceea mi-aș dori la un moment dat, în viață, s-o recitesc și să o pot aprecia la adevărata ei valoare. Pentru că, fără doar și poate, Bogdan-Alexandru Stănescu a scris o capodoperă literară.

[Elena Papadopol · Rating 4 out of 5]

Un labirint de povesti, cu personaje vii si scene puternice.
Mi-a placut foarte mult de Smara si mi-as fi dorit sa ii fie alocata mai multa atentie Ilenei.

[Anamaria Marinescu · Rating 5 out of 5]

Îmi plac al naibii de tare coincidențele sau, cum aud mai nou, sincronicitățile. Ei bine, o astfel de întâmplare m-a pus astăzi pe scris.

Tocmai am citit „Soarele Negru” de Bogdan-Alexandru Stănescu - autor și mi-a rămas în minte ca un refren obsesiv. O carte care curge fără pauză, te ține captiv, ca un film bun pe care nu ai cum să-l oprești. Am devorat-o în câteva zile, deși are sute de pagini. Dar n-ai cum altfel, e ca și cum ai intra într-o galerie de artă unde fiecare cadru te obligă să te oprești, să contempli, să treci mai departe și totuși să rămâi acolo, prins între povești, personaje, trăiri care par fantastice, dar au ceva dureros de real. Iar la final, când încerci să te distanțezi, să vezi ansamblul, e ca și cum te-ai fi uitat prea mult în soare. Nu, nu e negru, dar îți lasă retina arsă de prea-plin până la ocuparea întregului spațiu intre tine si astru. Căci negrul nu este vid, ci mai cu seamă o adâncime a detaliilor intime, până ce acestea se pierd într-un destin ce devine complet irelevant la o altă scară.

Astăzi urmează să-l întâlnesc pe autor la un club de carte. Și tot azi am primit de la Francisc Mraz un link cu expoziția „Sulina”, imagini dintr-o tură fotografică de la începutul anului, la care am avut norocul să particip. Cum să nu îmi placă romanul, când am avut senzația că e scris de cel mai bun prieten din copilărie? Aceeași geografie a locurilor, aceeași istorie mică în umbra istoriei mari. Am trăit în același cartier. Am avut un coleg mulatru. Am făcut arte marțiale prin săli obscure. Am fost martor al schimbărilor prin care a trecut România, schimbări ce au influențat destine în fel și chip – multe dintre ele atât de incredibile încât nici măcar în romanele SF nu par plauzibile.

M-am întors, după zeci de ani, în Sulina. M-am întors și în copilărie, și în adolescență, sub „Soarele Negru”, și asta mi-a deschis ușa spre introspecție și visare. Sulina nu e doar un oraș dunărean, ci o frontieră. Aici, realitatea istorică se împletește cu mitul, trecutul pătrunde prezentul în cele mai neașteptate feluri. E un oraș de margine, de capăt de lume, un amestec straniu de civilizații și povești suspendate în timp. Poate ultima destinație, poate primul pas spre altceva. Deschiderea spre mare te duce oriunde. De aceea, cartea începe cu acest peisaj și se termină într-o notă melancolică, în balconul de deasupra mării. Sulina nu e doar un punct geografic, ci un simbol al exilului, al fugii de sine, al căutării unei identități pierdute. Un loc unde granițele dintre trecut și prezent sunt fluide, unde ruinele coexistă cu modernitatea precară. Și exact asta transmit și imaginile din expoziția la care mă uit acum. Sulina e un loc crepuscular, suspendat între memorie și uitare.

În Soarele Negru, Bogdan-Alexandru Stănescu transformă Sulina într-un topos literar al ruinelor, al exilului, al destinelor frânte. Imaginile din expoziție sunt decupate dintr-o realitate de moment, echivalentul vizual al unei părți decupate si ea din roman: case dărăpănate, străzi pustii, o tăcere care spune mai mult decât orice discurs oficial despre „revitalizarea patrimoniului”. Există, în această decadență, o poezie melancolică, un fel de măreție a sfârșitului. Lumina care întunecă, speranța care devine apăsătoare, un centru de energie care atrage și consumă în același timp.
Soarele Negru pare un simbol al melancoliei profunde, al unei iluminări care aduce mai degrabă trăiri și introspecții (poate nu întotdeauna plăcute), nu este locul unde poți căuta claritate. Cimitirul maritim al Sulinei, surprins și el în carte, nu este doar un loc de înhumare, ci o arhivă a lumilor dispărute. Aici, sub cruci răzlețe, își dorm somnul de veci pirați greci, negustori levantini, ingineri englezi și marinari pierduți pe țărmuri străine. Este, poate, singurul loc din România unde cosmopolitismul de altădată s-a păstrat intact, nu în forma vie, ci în forma, paradoxal mai durabilă - a morții.
Atât în roman, cât și în imagini, Sulina este un oraș „în trecere”, dar o trecere ce pare suspendată. Este locul unde timpul nu mai curge, ci șovăie. Pe de o parte, vedem ruinele unui trecut glorios, pe de alta, absența oricărei promisiuni de viitor. De aceea, Sulina devine un spațiu al exilului nu doar geografic, ci și existențial. Este locul unde se refugiază nu doar personaje fictive, ci și ideea însăși de trecut rămas fără moștenitori. Sulina nu este doar un oraș, ci un simbol al fragilității umane și al efemerității existenței.

Să fie acesta "Soarele Negru" sub care, la un moment dat, toate aceste întâmplări, trăiri și personaje se vor pierde?

Până atunci, faceți o vizită în Sulina, vara, și nu uitați să luați cu voi această carte! Eu le voi păstra în adâncul sufletului pe ambele.
https://www.franciscmraz.ro/expozitie...

[Petruta · Rating 5 out of 5]

Soarele negru este un roman complex care ne poartă prin diferite epoci, prin diferite locuri, atât în țară cât și în afara țării și cu multe personaje, precum un preot abuziv, o mătușă schizofrenică, un trădător nazist, un psihiatru, un scriitor neamț. 

Accentul este pus pe absența tatălui și căutarea acestuia în persoanele din jur, în imaginație, în amintire, pe tați indiferenți, abuzivi, reci. 

Autorul face referiri la evenimente din istoria României atingând subiecte grele.

Mi s-a părut greu de parcurs, uneori de neînțeles. Este plin de simbolistică, dur și crud. Consider că trebuie să ai cunoștințe ca să poți înțelege trimiterile literare și istorice. O voi reciti cândva cu siguranță.

[Mihaela Bunea · Rating 5 out of 5]

Minunat roman… Povești în povești în povești…
Foarte fain construit, cu talent înnăscut de povestitor. M-a prins fiecare fir narativ.
Îmi place și stilul de scriere. Are ceva poetic strecurat acolo, parcă doar pentru mine😊 poate pentru că pare uneori totul atât de intim. Îmi plac poveștile de dragoste scrise aici. O să le tin minte.

[Gabriela Rus · Rating 5 out of 5]

Soarele tată, soarele viață, soarele apolinic, soarele dionisiac, soarele delir, soarele negru ca nigredo - dezagregare Eului pentru a renaște, soarele salvare.

[Andrei Dumitrescu · Rating 3 out of 5]

3,5 stele. Recunosc, neașteptat de puțin pentru o carte scrisă atât de bine, în stilul recognoscibil al lui BAS, de care m-am atașat citind Copilăria lui Kaspar Hauser și m-am îndrăgostit descoperind Abraxas.

Și totuși ikebana de planuri care în Abraxas pare dozată în proporția corectă, suficient cât să nu deregleze intriga poveștii, aici afectează dezvoltarea personajului: un copil mulatru, fiul studentului camerunez la Geologie ajuns în România anilor '70 și al unei românce profund ortodoxe, care practică karate, viitor jurnalist pasionat de investigarea crimelor de tot felul. După plecarea definitivă a tatălui din țară în perioada postdecembristă, tânărul Ibrahim, chinuit de părăsire, dezvoltă etica unui observator cinic din gura căruia aflăm principalele episoade pentru care, într-a două parte a vieții, decide să vândă tot și să plece în căutarea părintelui pierdut.

În ciuda sinopsisului, construcția romanului pare în egală măsură dedicată poveștii lui Ibrahim pe cât este interesată și de dezvoltarea altor planuri, deopotrivă reușite, dar care au prea puțin de a face cu ea. Poveștile secundare au o legătura teoretică, nestructurală cu povestea principală, par pretexte pentru ca autorul - altul decât Vocea - să schimbe toate măștile pe care le are la același bal.

Din loc în loc, pentru câteva zeci de pagini, treci dintr-un spațiu într-altul ca-ntr-un vis circular fără să mai ții minte de unde ai început: tânăra mamă a lui Ibrahim fuge în adolescență din casa unui părinte samavolnic pentru a se refugia în apartamentul mătușii din București, o femeie pasionată de literatură și modă, care la rândul său fugise în adolescență din casa gazdei, doar pentru a cădea pradă unei nebunii ezoterice care îi oferă ocazia cunoașterii unui psihiatru-agent-KGB a cărui biografie inedită ocupă iarăși zeci de pagini înainte de a ne întoarce la pretextul care generase tot acest intermezzo - tinerețea mamei personajului principal.

Exercițiul acesta afectează construcția personajului principal - un tip insolit și greu de digerat, pentru înțelegerea căruia digresiunile de tip nuvelă nu ajuta deloc - și legăturile sale cu celelalte personaje. Smara din Soarele negru nu capătă dimensiunile Prințesei Ralu din Abraxas pentru că autorul se ocupă prea puțin de povestea ei de dragul structurii labirintice a cărții, în care își ține captiv cititorul.

Romanul este fragmentat și, pe cât de minunat scris, pe atât de incomplet.

Toata structura din Soarele negru inspiră imaginea unei încăperi în care, lângă șemineul unde arde un foc perfect, împodobit cu fotografii, tablouri și piese misterioase de mobilier, se profilează ceilalți pereți pe care constructorul nu a mai apucat nici măcar să-i gletuiască pentru că a plecat în curtea casei să lanseze pe cer câteva zeppeline.

[Dragoș · Rating 4 out of 5]

3.5 rotunjit.

The middle-aged masculine urge to write a book featuring gay nazis.

[Constantin Piștea · Rating 4 out of 5]

BAS are ceva din Mircea Cărtărescu. E o încântare să-l citeşti şi asta nu doar pentru că poate să pună la un loc, în armonie, informaţii peste informaţii, personaje peste personaje, istorii mai noi sau mai vechi, ci şi pentru că felul în care combină totul dovedeşte că are har de povestitor.
Şi dacă nu voi putea scrie o cronică a romanului - uneori, mai ales în acest caz, simt acut sindromul impostorului - l-aş recomanda oricând oricui iubeşte literatura română. Am citit 70-80 la sută din carte cu o plăcere imensă, cu satisfacţii de cititor aproape pe fiecare pagină...
Totuşi, unele fragmente (pe care alţii am văzut că le-au apreciat în mod special) mi-au picat mai greu (restul de 20-30 la sută). Nu o să spun care, pentru că nu vreau să dau spoilere, însă am simţit nevoia să precizez de ce am luat o steluţă din cele cinci. Pentru mine, este un roman foarte bun, încântător pe alocuri, însă nu am simţit bucuria aceea pe care, altădată, o am în cazul cărţilor la care ofer "calificativ" maxim.

[stefan👍 · Rating 5 out of 5]

nu este o poveste in sensul clasic.

este mai degraba o inlantuire de obsesii, traume si cautari. un bărbat isi cauta tatal, dar in acelasi timp pare ca isi cauta si o identitate, un sens, o iesire din labirintul memoriei.

pe parcurs apar personaje halucinante - un psihiatru cu legaturi KGB, un nazist in cautare de relicve, o croitoreasa posedata, un papusar sinistru… nimeni nu este doar un simplu om… fiecare e un simbol, o proiectie a unei idei sau a unei frici.

soarele negru nu a fost o lectura usoara si nici nu vrea sa fie. e o experienta pe alocuri obositoare, dar profunda.

mi-a placut mult de tot <\3

[Sabina Larisa · Rating 5 out of 5]

Foarte interesanta cartea.

[I.P. · Rating 2 out of 5]

SOARELE NEGRU, SUMBRU, OBSCUR
Ăsta ar fi trebuit să fie de fapt titlul cărții, pentru că ritmul emfatic al narațiunii e dictat în general de enumerări, de înșiruiri, de expuneri succesive. Procedeul e abuzat în asemenea măsură încât după o vreme ajunge să ți se pară că autorul n-a putut să se hotărască asupra unei variante, așa că le-a lăsat pur și simplu pe toate în text. Dacă vrei să ajungi la destinație, ești nevoit să accepți imaginile supraexpuse și ideile răsexplicate, n-ai de ales. Nu prea există riscul să-ți scape ceva, fiindcă alături de tine se află întotdeauna un narator săritor, gata să te lămurească, să-ți țină din mers un seminar și să-ți dea și lista de referințe. Nu-mi aduc aminte când am citit ultima oară o carte atât autoindulgentă și de dornică să-și conțină propria exegeză.

Am studiat trei ani în orașul de pe Neva, pe care-l cunoșteam din romanele lui Dostoievski [...] Murmuram pe bulevardele luminate în miez de noapte sau cuprinse de beznă în miez de zi, gândindu-mă la Călărețul de aramă al lui Pușkin sau la caracterul implacabil al acestui oraș, din Nopțile albe ale lui Dostoievski.

șapte pagini mai încolo:

[...] Toți ceilalți, mi-am dat repede seama, erau tovarăși de drum din Internațională, fericiți să studieze în patria socialismului învingător. Iarăși, un lucru de care aveam să-mi dau repede seama, niciunul dintre ei nu avea vreo deschidere spre arte, nu-i citiseră nici măcar pe Marii Ruși, erau viitori felceri inocenți care, când mergeau pe malurile Nevei, poate se gândeau la Revoluție, așa cum ar fi trebuit, însă nu simțeau niciun frison gândindu-se că pașii îi purteau pe Nevski Prospekt, că pășesc în nuvela lui Gogol sau în romanele lui Dostoievski.

Ready Player One
Cui i se adresează cartea asta? Într-un interviu, autorul e rugat să facă portretul unui cititor ideal: N-am trăsăturile lui foarte clare în minte, dar este un om foarte dotat intelectual. Așadar putem să presupunem că acelor oameni "foarte dotați intelectual" li se adresează, care pot să facă ASMR cu avalanșa kitsch și monotonă de nume de scriitori, filosofi, regizori, titluri de cărți șamd care îneacă absolut tot textul cărții. E un procedeu foarte ieftin de exploatare a nostalgiei - ori de inducere a uneia false, cam ca în Ready Player One. În Soarele negru e chiar mai rău, de cele mai multe ori referințele sunt depliate, rezumate, digerate, regurgitate. Ca cititor, e foarte bizar să fii tratat în același timp ca "un om foarte dotat intelectual", precum și ca unul căruia trebuie să i se reamintească constant care e ideea principală a cutărei cărți sau teorii, în ce constă cutare mit grecesc etc. Una peste alta, mi se pare că singurul fel în care cartea poate funcționa măcar parțial e ca roman young adult, dar e clar că nu asta a fost intenția autorului.

Efectul schimbării de nuanță. Paletar kitsch

Îl chema Aadan și era un somalez înalt și slab, cu brațele ca niște picioare de păianjen, lipsite de păr. Era mai negru decât tata, acel negru-tuciuriu al oamenilor din triburile "primitive", iar aspectul lui de om venit dintr-un trecut al magiei și al vânătorii contrasta amuzant cu româna lui stricată, dar și cu o engleză perfectă, de o eleganță șocantă.

Ce-i lega pe acești doi bărbați aflați pe la jumătatea vieții, un african solid, cu dinții puternici de carnasier și cu părul afro [...]

- [...] Om african ridic ochii - boltă cerească, stele și negru univers. Om african legat boltă cerească, noi nu putem trăia închis în peșteră, închis case, închis platformă.

[...] îmi priveam cu tristețe corpul cu membre lungi, coastele proeminente. Țineam mâinile ca un pianist, apoi întorceam palmele spre oglindă, pentru a trăi efectul schimbării de nuanță.

Elefantul din himeră
Mircea Cărtărescu. E scriitorul cu care autorul e cel mai des comparat, din motive evidente, dar în cartea asta el nu există. Spun nu există fiindcă e imposibil ca un personaj ca Ibrahim, care crește în România anilor ’90 și citește enorm, să nu fi citit Cărtărescu. Singura explicație e că nu există și cred că autorul are disperată nevoie ca MC să nu existe, altfel comparația s-ar produce încă din interiorul cărții și forța literară alfa pe care încearcă s-o degaje s-ar disipa imediat. E valabil și în cazul altor personaje, dar Ibrahim în special are nevoie să fie masculul alfa - în lumea cărții ăsteia, o carte despre Literatură, un adevărat îndreptar de literature exploitation, nu există vreun scriitor român contemporan care să merite să fie amintit cu admirație.

Vadim zeul
Există în schimb Ion Cristoiu, "un pitic peltic", și aici e o diferență esențială între Stănescu și Cărtărescu. Personajele lui Stănescu cântăresc greutatea lor în lecturi, de obicei primul lucru pe care-l aflăm despre cineva e ce și cât de temeinic a citit, altceva nu prea are valoare - asta dacă personajul nu e femeie și atunci aspectul atârnă și el în balanță. Dacă ești femeie, nu te înscrii în standardele tradiționale de frumusețe și nici n-ai citit cât îți sugerează naratorul că ar fi trebuit să citești, ghinion - naratorul o să-și întoarcă privirea, scârbit. Stai liniștit, și dacă ești bărbat el o să-și "dea repede seama", o să "intuiască", o să "înțeleagă" probabil că nici tu nu valorezi nimic și o să pățești la fel. E o carte fără grade de comparație, oamenii sunt fie excepționali (personajele principale și prietenii lor, precum și personajele istorice pe lângă care atârnă), fie au o existență de umplutură și pot fi caricaturizați grotesc după bunul plac (restul). De asta există în Lumea lui Ibrahim ținte ușoare precum Cristoiu, care pot fi descrise colorat, disprețuite, lapidate de pe poziția mizantropă a Tribunului - zeul la care se închină cartea asta de fapt e Vadim, din ceea ce pare a fi nevoia unui personaj sau al altuia de a-și afirma constant superioritatea. În mod ironic, asta consolidează poziția net inferioară literar a lui Stănescu față de Cărtărescu.

Legendara gazdă era o bătrână uscată, cu ochelari maro și gura prăbușită înăuntru, edentată, care o făcea să arate ca un cur de maimuță. Era o femeie scârboasă [...]

... era, asemenea mie, un monstru exclus de la masa normalilor. Mic și îndesat, domnul Ciuiu [...] avea un defect grav de vorbire, era bâlbâit și propria bâlbâială îi provoca accese de furie [...] Avea încontinuu ochii beliți, de o exoftalmie de batracian, scuipa când vorbea [...] Avea o haină neagră, din postav gros, ponosită și pătată, cu pufi din pernă care-i atârnau ca steagurile pe o hartă de război. Semăna cu un bursuc care înghițise o vacă. [...] Aveam să aflu că îl trântisem peste banca din spate și că se lovise la cap, după care s-a dat de-a brebeleacul, ca un gândac pântecos.

Aici sunt femeile dumneavoastră: tinere și sexy. Aici e dorința dumneavoastră, aici își bagă ea botul

Ileana a aderat la comunism prin intermediul artei croitoriei. La care [a] avut acces prin sex.

Ileana se lasă agățată de "un securist simpatic" în noaptea în care împlinește 17 ani și își pierde virginitatea, se mută cu el, intră mai adânc în lumea modei, își învinge timiditatea și machiată potrivită she looks the part la petreceri, zice naratorul omniscient, în treacăt tot el observă cum niște modele "își etalează bucile" pe la o defilare, securistul începe să o bată, Ileana se îndrăgostește de un fotbalist, e moartă după el, îi adoră pula "stranie, subțire și curbată la stânga, cu o măciulie bombată-n vârf, ca un schimbător de viteze", observă naratorul alfa, care are pulă non-stranie):

sugându-l în timp ce-i frământa testiculele stafidite de la ejaculările multiple, și-l dezmierda până când reușea să mai stoarcă două-trei picături din miezul lui fierbinte și abia atunci simțea că e una cu el, în clipa când bietul jet fierbinte îi izbea în cerul gurii și din noapte se auzea geamătul lui înfricoșat

Și numai ce zici ok, se putea mai rău, măcar nu dă citate sau ceva că fata noastră se așază pe pernă lângă fotbalist, începe să se masturbeze și-i recită la ureche trei strofe din Blake, lungind cartea cu încă o jumătate de pagină.
Pe urmă fotbalistul o înșală, ea are o cădere nervoasă, mai recită niște Blake și acolo în adâncul crizei psihotice are o revelație:

Apoi frica se face dorință și se strecoară în pat, cu botul ei. Care amușină și scormonește, te caută-n chiloți, își bagă nasul umed chiar în pizda ta uscată și iarăși înțelegi că centrul nu e nici inima, nici creierul, e pizda.

Marin-Mălaicu Houellebecq
Ajuns la maturitate, personajul Ibrahim se dovedește un fel de geamăn al personajului lui Mălaicu-Hondrari din Clandestin și înțelege lumea în care trăiește la fel de prost. E un black sock puppet cu care autorul dă un răspuns tranșant progresiștilor care l-au atacat în timpul scandalului cu "borâții": iată un personaj de culoare care nu dă doi bani pe voi, nu vreau să faceți tokenism cu mine șamd. Și le cam închide gura, ce să mai. În Lumea lui Ibrahim, Ibrahim este rege și femeile rămân simple obiecte ale dorinței: se îndrăgostește de "o activistă și feministă din al treilea val, socialistă hard-core", evită să discute cu ea despre chestiile progresiste - nu prea pare că vorbesc despre nimic de fapt, rămâne doar sexul și culmea ironiei e că Ibrahim stă să descrie oamenii cu care femeia se ceartă pe fb: "mulți și perverși, sociopați care trăiau cu mama, șomeri cu acces la internet, bărbați trecuți de vârsta a doua care băleau la profilul ei de intelectuală tânără cu ochelari sexy", trecând cu vederea că Ibrahim însuși e un bărbat trecut de vârsta a doua care bălește la profilul ei de intelectuală tânără și sexy, reușind apoi performanța de a pierde dezbaterea cu personajul plăsmuit ca să-i valideze perspectiva:

Fervoarea pasiunii mele pentru pielea Sandrei, starea de transă în care intram atunci când îmi ceda după îndelungi parlamentări făceau ca prestațiile mele în pat să fie jalnice. Mă trezeam ca un cățeluș deasupra ei, care privea fix într-un punct de pe perete, cu o figură evident scârbită, apoi mă bătea pe umăr, ca să mă dau jos. Cu toate astea, mă vedeam pus iar și iar în poziția de cerșetor al pizdei ei.
În acele momente - mai precis, după, când avea la picioare un bărbat umilit de propria neputință -, îmi ținea teoria obiectualizării ei, îmi reproșa această fixație față de obiect, pe care o punea pe seama lipsei unui element din triunghiul oedipian, a concurentului masculin. Iar asta năștea în mine o furie de neoprit: îi urlam, cu cocoșelul meu retractil ca un melc sfios și negru ascuns între pulpe, cu gura încă mânjită de ambrozia pizdei ei, că e o proastă îmbuibată cu teorii de doi lei, care nu face diferența între obiectualizare și idolatrizare, că e atât de proastă, încât nu vede că o ador. Dacă aș fi obiectificat-o, finalitatea ar fi fost o simplă utilizare, pe când neputința mea, tâmpito, e dovada cea mai limpede a faptului că trupul tău e un simbol, e partea văzută a ceva ce mă sperie și mă atrage.

Coloana cringe a infinitului

Ultima oară când simțisem un fior de coeziune socială fusese în nopțile de după Colectiv, când mă alăturasem zecilor de mii de bucureşteni care ieşeau în stradă. Am trăit cu pasiune indignarea, am crezut, cu o naivitate de care nu mă mai credeam capabil, că se naşte o revoltă care va răsturna întreaga clasă politică a României. Că n-a fost așa era previzibil. Dar ce mi-a rămas în minte a fost noaptea în care, după un marş istovitor, ne-am adunat cu toții la troița de la Universitate, locul care poartă amprenta tuturor revoltelor reale de după 1989, iar cineva, nu se ştie cine și de unde, a produs o boxă imensă şi un microfon și a poruncit să îngenunchem în timp ce spunem Tatăl nostru. Şi toți tinerii și mai puțin tinerii care luptau împotriva corupției, hipsterii și burghezia mică şi mijlocie, au îngenuncheat aprinzând lumânări. Am înțeles factorul de coeziune socială, am înțeles funcția ritualului, am înțeles tot, numai că eu nu pot îngenunchea la comandă. Pot îngenunchea în fața pizdei insolente a Sandrei, dar nu la ordinul unei umbre manipulatoare.

Spartanii mei, cumpănașii mei
Despre plot twist-ul exploatator de la final mi-e și silă să mai zic ceva. Una peste alta, ar mai fi multe de spus, dar ideea e că până la finalul cărții ajunsesem să-l detest pe Ibrahim - deci de unde începusem cartea progresist, la sfârșit eram deja superrasist. Fusesem naiv, dar Soarele negru mi-a arătat că persoanele de culoare sunt detestabile, m-a ajutat să fiu eu însumi: un rasist. "Sper că ești mulțumit, Băsescu".