What do you think?
Rate this book
20 de ani în Siberia. Amintiri din viață
ANIŢA NANDRIȘ, căsătorită CUDLA, s-a născut în 1904 într-o familie de țărani bucovineni, în satul Mahala din județul Cernăuți. 13 000 de români din acest ţinut au trăit groaza deportării în iunie 1941, după ce, cu un an înainte, ținutul fusese cedat Uniunii Sovietice. Între ei, și Anița Cudla împreună cu cei trei copii ai ei de 17, 14 și 11 ani: au fost ridicați și duși în Siberia, dincolo de Cercul Polar, într-un univers al ostilității, unde timp de 20 de ani nimic în afara iubirii și a credinței nu le-a fost sprijin. De abia ştiutoare de carte, întoarsă acasă, Aniţa a scris în cuvinte simple povestea acestei supravieţuiri. A încredințat manuscrisul nepotului ei Gheorghe Nandriș în 1982, rugându-l să-i promită că-l va trece peste graniță în România. Abia după aceea, în 1986, s-a stins, cu sentimentul datoriei împlinite. Manuscrisul Aniței, această mărturie unică, păstrată printr-o minune timp de peste două decenii, a putut fi publicat pentru prima oară în 1991. Cartea a fost distinsă de Academia Română cu Premiul „Lucian Blaga“ (1992).
276 pages, Hardcover
First published January 1, 1991
71 people are currently reading
2430 people want to read
About the author
Anița Nandriș-Cudla
1 book19 followersAnița Nandriș-Cudla (1904-1986) s-a născut într-o familie de ţărani din Bucovina. 13 000 de români din acest ţinut au trăit, în iunie 1941, groaza deportării. Între ei, şi Aniţa cu întreaga familie. Au fost duşi dincolo de Cercul Polar, într-un univers al ostilităţii, unde timp de 20 de ani nimic în afara iubirii şi a credinţei nu le-a fost sprijin. De abia ştiutoare de carte, întoarsă acasă, Aniţa a scris în cuvinte simple povestea acestei supravieţuiri.
Este o mărturie unică, păstrată printr-o minune timp de peste două decenii, până a putut fi publicată. Cartea Aniţei a fost distinsă de Academia Română cu Premiul „Lucian Blaga“ (1992).
Este o mărturie unică, păstrată printr-o minune timp de peste două decenii, până a putut fi publicată. Cartea Aniţei a fost distinsă de Academia Română cu Premiul „Lucian Blaga“ (1992).
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 225 reviews
January 1, 2020
„Își poate închipui orișicine că păsările, cocostârcul, rândunica și multe altele, când să întorc primăvara își caută cuibul pe care l-au lăsat. Cât sunt de bucuroase, dacă nu l-a fărmat nime și îl găsesc, îl mai tocmesc oliacă și trăiesc în el. Dar cu cât este mai amărâtă o ființă ominiască, cum am fost noi, care ne-am întors după optsprezece ani de pribegie de prin meliaguri atât de pustii și geroase, și când ai ajuns pe locurile unde te-ai născut, unde ai muncit din tinerețe, în loc să-ți alini durerile din urmă, a trebuit din nou să mai suferi. Mergiam satul de-al lungul și de-a latul, mă uitam cu atâta durere în suflet la fiecare poartă și mă gândiam, oare oi ajunge eu să am o poartă, o casă, să o deschid fără să supăr pe nimene. Așia că șă știe orișicine că tare e scump cuibul tău. Cât amar am suferit că treciam pe drum, mă uitam cu jele la casa care am făcut-o cu bărbatul meu împreună și așia a venit timpul că nu am dreptul să deschid poarta, să intru în casa mea.”
June 24, 2021
Pe vremea cînd citeam Arhipelagul Gulag, mi-amintesc că am avut o discuție în contradictoriu cu un prieten, care era de părere că memorialul lui Soljenițîn este o carte de ficțiune. Deși am înțeles imediat că nu punea la îndoială adevărul istoric ci doar pe cel al relatării, suspectîndu-l adică pe scriitor numai de cosmetizarea amintirilor, n-am putut niciodată accepta ca acest gen de mărturii (fie ele despre închisorile comuniste sau despre lagărele de concentrare naziste) să fie învinuite de estetizarea realității. La urma urmelor, nu văd de ce talentul narativ al autorilor, care n-a făcut decît ca aceste opere să prezinte și interes literar, le-ar scădea în vreun fel valoarea documentară.
Printre aceste documente cu valoare și literară se numără o carte excepțională, 20 de ani în Siberia, scrisă de bucovineanca Anița Nandriș-Cudla, un Creangă feminin căruia destinul i-a furat șăgălnicia, dar nu și extraordinarul talent de povestitor. Opera, despre care am aflat pentru prima dată, din păcate, la mai bine de un sfert de veac de la apariție din excelentul studiu al lui Dan C. Mihăilescu, Castelul, biblioteca, pușcăria... , are ea însăși o istorie întortocheată, care duce cu gîndul (ca să constatăm iar că granita între ficțiune și realitate este uneori irelevantă) la acele romane care ofereau „tentația realului” prin utilizarea motivului manuscrisului găsit. Terminată pe la începutul anilor ’80 la Cernăuți, încredințată unui nepot, Gheorghe Nandriș, cu rugămintea de a o trece în România și a o face cunoscută, cartea va fi trimisă spre publicare editurii Humanitas aproape zece ani mai tîrziu, în 1991.
Oralitatea stilului te „prinde” încă de la prima frază, care, cu simplitatea și resemnarea ei, cu inflexiunile ei țărănești cuminți, va da tonul întregii narațiuni:
Cu această dulce și molcomă vorbă moldovenească își începe Anița biografia, povestind că s-a născut în 1904, în satul Mahala din județul Cernăuți, singura fată într-o familie de țărani înstăriți care a mai avut șase băieți. În 1914, cînd începe războiul, fetița de zece ani vede pentru prima dată diferența între ocupația armatei austro-ungare (care plătea bunurile rechiziționate „cu un preț foarte redus, dar totuși, se făcia cinstit și după lege”) și ocupația „moscalilor” care „(c)e întîlneau înaintea lor tăt luau, căruță, cai, vite, porci și chiar și lume, dar numai partia bărbătiască”. „Moscalii” sînt cei care, venind să le ia caii din curte, îi bat mama atît de tare încît aceasta nu se va mai putea ridica din pat niciodată. Acesta este primul dintre evenimentele care vor marca viața Aniței, punîndu-i-o de pe acum sub două semne: cel al jertfei de sine (cu voie sau fără voie, după cum vom vedea) și cel al iubirii de mamă în ambele sensuri: pe de o parte dragostea pentru mama ei, pe care o va îngriji cu devotament tot timpul în care îi va fi alături (una dintre condițiile pe care le pune cînd este vorba să se mărite este să o poată îngriji în continuare) și la care se va gîndi neîncetat în Siberia, iar pe de altă parte dragostea de copiii ei, pentru care nici un sacrificiu nu va fi prea mare în timpul detenției, și pentru care se va bate chiar și cu moartea.
La șaptesprezece ani, Anița se mărită cu un flăcău din sat, cu care își încropește din mai nimic o gospodărie frumoasă, iar la 26 de ani, deja mamă a trei copil, i se părea că viitorul le surîde:
Din păcate, vine anul 1940. În urma pactului Ribbentrop-Molotov, armata română se retrage și satul intră în panică. Anița, care rămăsese cu frica în suflet de „moscali” este imediat de acord cu decizia fratelui ei Florea de a pleca în România, dar soțul ei, căruia îi părea rău de gospodăria lăsată în urmă, insistă, cu lacrimi în ochi, pînă o convinge să se întoarcă, deși ajunseseră deja aproape de graniță.
Pe drumul de întoarcere se pornește o teribilă furtună premonitorie, dar Anița, la fel ca Ana lui Manole, a cărei poveste învățată la școală o va compara mai apoi cu a sa, va înfrunta intemperiile pentru a-și împlini și ea destinul întru jertfă:
Cine l-a citit pe Soljenițîn sau a avut în fața ochilor alte mărturii ale perioadei staliniste poate își amintește prea bine de arestările abuzive din acele timpuri. În postfața intitulată Și eu am fost martor, Gheorghe Nandriș ne spune că, deși nu există documente oficiale (desigur că nu!), după o listă reconstituită este cert că cel puțin 190 de familii (602 persoane), adică „(a)proape o treime din populația comunei Mahala a pierit sau a fost deportată în acel an”. Printre ele, cei cinci membri ai familiei Cudla, ridicați, în bine-cunoscutul stil kaghebist, în noaptea de 13 iunie 1941, cînd intră „o ciată niagră în ogradă”, înconjoară casa și îi ia pe toți, cu excepția mamei paralizate. Disperarea fiicei, durerea ei sfîșietoare nu pentru soarta proprie, ci pentru cea a mamei, este greu de descris:
Tot Gheorghe Nandriș va povesti ce s-a întîmplat pînă la urmă cu mama infirmă: frații Aniței au venit s-o ia în România cînd armata noastră a recucerit Bucovina și Basarabia (la numai două săptămâni după deportarea familiei Cudla), unde a mai trăit patru ani. Chiar și după despărțire, legătura între mamă și fiică era atît de puternică încît, în momentul în care mama, pe patul de moarte, le cerea fiilor ei să nu uite de Anița, Anița, parcă presimțind ceva, îi trimitea o scrisoare înlăcrimată, cerîndu-i iertare că a părăsit-o:
Scumpa și mult dorita mea Mamucă, (...) aș dori tare ca bucățica asta de hîrtie să ajungă la dumneavoastră ca să știți că noi sîntem în viață... Te rog, dulcea mea mamă, iartă-mă de fapta ce-am făcut-o fără voia mea că te-am lăsat în cele mai grele clipe din viață, dar ce să facem dacă așa ne-a fost împărțit”... „îți sărut mîna Mamucă și îți cer încă o dată să-mi dai iertare pentru că te-am lăsat așa străină. A dumitale fiică Anița cu nepoții, Mitruță, Vasile și Toader, care mult doresc să te mai vadă o dată.
Mi se pare o impietate să rezum în cîteva rînduri calvarul de aproape două decenii al Aniței, al cărei curaj de a înfrunta și birui toate nenorocirile abătute asupră-i a transformat-o dintr-o o femeie simplă într-un erou exemplar; paginile acestea trebuie citite pe îndelete, fără a sări nici un cuvînt, fie și numai pentru că, la fel ca memorialul lui Primo Levi, Se questo è un uomo, închid pandoric în ele, dincolo de dovezile despre bestialitatea umană, credința, fie ea și firavă, în demnitatea umană:
Reabilitați tîrziu și după multe cereri oficiale din partea băieților (care află după mai bine de cincisprezece ani că tatăl lor, de care fuseseră despărțiți imediat după arestare, murise, într-un lagăr nu prea departe de al lor), se întorc cu toții în sat, unde „în loc să-ți alini durerile din urmă, a trebuit din nou să mai suferi”, pentru că îşi găsesc casa ocupată de străini și vor trebui să lupte pentru a intra în ea, la exact douăzeci de ani de la părăsire, adica pe 13 iunie 1961. Dar casa era goală și băiatul cel mare e nevoit să se întoarcă în Siberia să mai muncească un timp pentru a le trimite bani să-și refacă gospodăria. Ultimele fraze din manuscris, simple și pline de iubire, sînt de altfel dedicate lui Vasile, cel care moștenit din plin vocația jertfei pentru cei dragi:
Că Anița a mai trecut printr-o grea încercare aflăm din postfață, care ne spune că înainte de a închide ea însăși ochii a trebuit să-și îngroape fiul cel mic, pe Toader.
La 30 august 1986, Anița se stinge din viață, la 82 de ani, în casa ei, în patul ei, înconjurată de dragostea copiilor, a nepoților și strănepoților ei. Se odihnește binemeritat în cimitirul din Mahala, unde o aștepta să-i țină de urît Toader, cel care i-a mai ținut de urît, în lungile nopți ale Siberiei, atunci cînd Mitruță și Vasile erau plecați pe ape.
Printre aceste documente cu valoare și literară se numără o carte excepțională, 20 de ani în Siberia, scrisă de bucovineanca Anița Nandriș-Cudla, un Creangă feminin căruia destinul i-a furat șăgălnicia, dar nu și extraordinarul talent de povestitor. Opera, despre care am aflat pentru prima dată, din păcate, la mai bine de un sfert de veac de la apariție din excelentul studiu al lui Dan C. Mihăilescu, Castelul, biblioteca, pușcăria... , are ea însăși o istorie întortocheată, care duce cu gîndul (ca să constatăm iar că granita între ficțiune și realitate este uneori irelevantă) la acele romane care ofereau „tentația realului” prin utilizarea motivului manuscrisului găsit. Terminată pe la începutul anilor ’80 la Cernăuți, încredințată unui nepot, Gheorghe Nandriș, cu rugămintea de a o trece în România și a o face cunoscută, cartea va fi trimisă spre publicare editurii Humanitas aproape zece ani mai tîrziu, în 1991.
Oralitatea stilului te „prinde” încă de la prima frază, care, cu simplitatea și resemnarea ei, cu inflexiunile ei țărănești cuminți, va da tonul întregii narațiuni:
Prin cîte poate trece o ființă ominiască fără să-și dea siama...
Cu această dulce și molcomă vorbă moldovenească își începe Anița biografia, povestind că s-a născut în 1904, în satul Mahala din județul Cernăuți, singura fată într-o familie de țărani înstăriți care a mai avut șase băieți. În 1914, cînd începe războiul, fetița de zece ani vede pentru prima dată diferența între ocupația armatei austro-ungare (care plătea bunurile rechiziționate „cu un preț foarte redus, dar totuși, se făcia cinstit și după lege”) și ocupația „moscalilor” care „(c)e întîlneau înaintea lor tăt luau, căruță, cai, vite, porci și chiar și lume, dar numai partia bărbătiască”. „Moscalii” sînt cei care, venind să le ia caii din curte, îi bat mama atît de tare încît aceasta nu se va mai putea ridica din pat niciodată. Acesta este primul dintre evenimentele care vor marca viața Aniței, punîndu-i-o de pe acum sub două semne: cel al jertfei de sine (cu voie sau fără voie, după cum vom vedea) și cel al iubirii de mamă în ambele sensuri: pe de o parte dragostea pentru mama ei, pe care o va îngriji cu devotament tot timpul în care îi va fi alături (una dintre condițiile pe care le pune cînd este vorba să se mărite este să o poată îngriji în continuare) și la care se va gîndi neîncetat în Siberia, iar pe de altă parte dragostea de copiii ei, pentru care nici un sacrificiu nu va fi prea mare în timpul detenției, și pentru care se va bate chiar și cu moartea.
La șaptesprezece ani, Anița se mărită cu un flăcău din sat, cu care își încropește din mai nimic o gospodărie frumoasă, iar la 26 de ani, deja mamă a trei copil, i se părea că viitorul le surîde:
Eram toți, cum ziciau bătrînii, fiecare pe pînia lui. Mă simțiam și eu foarte fericită, gospodăria mi-am fost întemeiat-o binișor, casa am gătit-o, grajdul cu studolă l-am făcut, căruță nouă, plug, grapă, tot rîndu gospodăriei de acuma îl aviam. Copiii creștiau bine, erau mărișori. Grajdul plin de vite: doauă vaci, buhai, mai o vițică, o iapă tînără. Cînd o înhamam la căruță mergia jucînd. De acuma era numai de-a dragul de trăit.
Din păcate, vine anul 1940. În urma pactului Ribbentrop-Molotov, armata română se retrage și satul intră în panică. Anița, care rămăsese cu frica în suflet de „moscali” este imediat de acord cu decizia fratelui ei Florea de a pleca în România, dar soțul ei, căruia îi părea rău de gospodăria lăsată în urmă, insistă, cu lacrimi în ochi, pînă o convinge să se întoarcă, deși ajunseseră deja aproape de graniță.
Pe drumul de întoarcere se pornește o teribilă furtună premonitorie, dar Anița, la fel ca Ana lui Manole, a cărei poveste învățată la școală o va compara mai apoi cu a sa, va înfrunta intemperiile pentru a-și împlini și ea destinul întru jertfă:
Era o poezie foarte dureroasă, cu jele tîlcuită, frumos, de bună siamă. Eu am uitat din versuri, cum au fost alcătuite de frumos, dar de atîta durere care m-a pălit și pe mine nu o mai pot uita niciodată. Căci parcă Dumnezeu a trimis și înaintia mea, cînd am făcut pasul cel nenorocit și m-am întors înapoi, din drumul pe care am fost pornită, ploaie așa grozavă, cu trăsnete, ca un semn parcă să-mi spuie: de ce te-ai întors la necaz și nenorocire? Mergi pe drumul drept pe care ai fost pornită. Dar iacă, așa ca și nivasta lui Manolia, nu ni-am întors, ci am venit pe calia cea nenorocită, spre casă și avere, de care i-a părut rău bărbatului să se despartă.
Cine l-a citit pe Soljenițîn sau a avut în fața ochilor alte mărturii ale perioadei staliniste poate își amintește prea bine de arestările abuzive din acele timpuri. În postfața intitulată Și eu am fost martor, Gheorghe Nandriș ne spune că, deși nu există documente oficiale (desigur că nu!), după o listă reconstituită este cert că cel puțin 190 de familii (602 persoane), adică „(a)proape o treime din populația comunei Mahala a pierit sau a fost deportată în acel an”. Printre ele, cei cinci membri ai familiei Cudla, ridicați, în bine-cunoscutul stil kaghebist, în noaptea de 13 iunie 1941, cînd intră „o ciată niagră în ogradă”, înconjoară casa și îi ia pe toți, cu excepția mamei paralizate. Disperarea fiicei, durerea ei sfîșietoare nu pentru soarta proprie, ci pentru cea a mamei, este greu de descris:
...cînd a venit momentul cela și m-a smuls și pe mine de lîngă ea, dureria mea și scîrba mea, ce au fost în clipele acelia, numai unul Dumnezeu le știe și el poate să mă criadă. Să las pe o mamă bolnavă în pat, care nu să putia stăpîni singură, fără nime lîngă dînsa și să fii răpită, ca de niște fiară crunte, fără suflet și fără nici un pic de milă. Mă gîndiam chiar atunci că mult mai bine ar fi să-mi deie un plumb, să nu văd, să nu știu că a rămas scumpa mea mamă, amărîtă, necăjită, străină, între patru păreți, fără nime lîngă dînsa. Mă gîndiam că poate să și moară de atîta suferință și cine o să aibă grijă de ea. Dar nu i-am mai putut folosi cu nimic. Am fost sălită să o las și să plec.
Tot Gheorghe Nandriș va povesti ce s-a întîmplat pînă la urmă cu mama infirmă: frații Aniței au venit s-o ia în România cînd armata noastră a recucerit Bucovina și Basarabia (la numai două săptămâni după deportarea familiei Cudla), unde a mai trăit patru ani. Chiar și după despărțire, legătura între mamă și fiică era atît de puternică încît, în momentul în care mama, pe patul de moarte, le cerea fiilor ei să nu uite de Anița, Anița, parcă presimțind ceva, îi trimitea o scrisoare înlăcrimată, cerîndu-i iertare că a părăsit-o:
Scumpa și mult dorita mea Mamucă, (...) aș dori tare ca bucățica asta de hîrtie să ajungă la dumneavoastră ca să știți că noi sîntem în viață... Te rog, dulcea mea mamă, iartă-mă de fapta ce-am făcut-o fără voia mea că te-am lăsat în cele mai grele clipe din viață, dar ce să facem dacă așa ne-a fost împărțit”... „îți sărut mîna Mamucă și îți cer încă o dată să-mi dai iertare pentru că te-am lăsat așa străină. A dumitale fiică Anița cu nepoții, Mitruță, Vasile și Toader, care mult doresc să te mai vadă o dată.
Mi se pare o impietate să rezum în cîteva rînduri calvarul de aproape două decenii al Aniței, al cărei curaj de a înfrunta și birui toate nenorocirile abătute asupră-i a transformat-o dintr-o o femeie simplă într-un erou exemplar; paginile acestea trebuie citite pe îndelete, fără a sări nici un cuvînt, fie și numai pentru că, la fel ca memorialul lui Primo Levi, Se questo è un uomo, închid pandoric în ele, dincolo de dovezile despre bestialitatea umană, credința, fie ea și firavă, în demnitatea umană:
Am petrecut acolo floaria vieții, cînd trebuiau copiii să criască, să prindă putere, cînd trebuiau copiii să deprindă cum să trăiește, cum să se poarte cu lumia, să învețe ceva pentru viitorul lor. Nu a fost posibilitatea, dar totuși prin muncă destul de gria nu ni-am lăsat la perit.
Reabilitați tîrziu și după multe cereri oficiale din partea băieților (care află după mai bine de cincisprezece ani că tatăl lor, de care fuseseră despărțiți imediat după arestare, murise, într-un lagăr nu prea departe de al lor), se întorc cu toții în sat, unde „în loc să-ți alini durerile din urmă, a trebuit din nou să mai suferi”, pentru că îşi găsesc casa ocupată de străini și vor trebui să lupte pentru a intra în ea, la exact douăzeci de ani de la părăsire, adica pe 13 iunie 1961. Dar casa era goală și băiatul cel mare e nevoit să se întoarcă în Siberia să mai muncească un timp pentru a le trimite bani să-și refacă gospodăria. Ultimele fraze din manuscris, simple și pline de iubire, sînt de altfel dedicate lui Vasile, cel care moștenit din plin vocația jertfei pentru cei dragi:
A trecut prin multe greutăți, dar tot timpul a fost cu curaj și nădejde în viitor. Cu toate că era copil, ne îmbărbăta pe toți, căci toate greutățile vor avia un sfîrșit.
După cum am spus mai sus, după ce ni-am întors pe locurile noastre, tot el a avut mare grije de familie.
Aciastă dragoste și iubire de familie ni-a dat putere în toate greutățile și am putut rezista și ni-am sălvat viața.
Că Anița a mai trecut printr-o grea încercare aflăm din postfață, care ne spune că înainte de a închide ea însăși ochii a trebuit să-și îngroape fiul cel mic, pe Toader.
La 30 august 1986, Anița se stinge din viață, la 82 de ani, în casa ei, în patul ei, înconjurată de dragostea copiilor, a nepoților și strănepoților ei. Se odihnește binemeritat în cimitirul din Mahala, unde o aștepta să-i țină de urît Toader, cel care i-a mai ținut de urît, în lungile nopți ale Siberiei, atunci cînd Mitruță și Vasile erau plecați pe ape.
May 20, 2022
I had wanted to buy this book for some time chiefly because I had read previously some interesting comments about it. I had looked on it as a book of sorrows and even had thought that I would dare read it till my eyes ache, in other words, in a single shot. That I had done and now it feels terribly dizzy. Fortunately, this time it is a night for sleep.
‘20 years in Siberia, memories from life’ simply delighted me. Is to me by far the best read of current year, and if I can form an opinion for full year, I have a feeling I will consider it the best of 2022.
‘Reverence thyself!’ This book speaks to me in this strict term. I am not sure if presently, to close the melancholy reflections at the end of the last page, I am able to convey a faithful account of my ramblings over this book.
The truth is I was determined to write a good text, and all that. I thought of it, and thought of it, and, by my soul, I could not and I fell into the experience of weakness, not the strength of human powers, and odd to say, this made me glad.
I guess I had a great temptation to be intoxicated with this cup of life full of misfortunes, sorrows, heavy troubles, yet also mingled with sentiments of esteem and reverence for such a human being, like it is being transmitted by the humble and simple authoress of this fascinating memoir.
The ‘train’ – as a metaphor, as an epithet, as a means of travelling -- does strike me painfully these days, and it gives me a secret comfort to observe that the ‘train’ is in fact the peculiarly strong tie to aid the people get back to their ‘home, sweet darling home’, even if firstly after 15 years…
..strangely but I feel unfit to write a good text, the burning glow from my head is to blame :)
https://youtu.be/bGNT5Uh-WKw
Prin cate poate trece o fiinta ominiasca fara sa-si dea siama…
..dar cand eseai la camp, la lucru, zburau plumbii ca carabusii. Mergeai la camp la lucru, dar nu stiai, te-i intoarce inapoi sau nu.
Erau o multime de morti, era un sirag lung, pus vro patru randuri unu peste altu. A venit un preot care era anume pentru armata si a facut rugaciuni. … Peste un rand stropia preotu cu aghiazma si apoi turna var si punia altu rand. …Inainte de a-i da in groapa, tot auziam ca spunia preotu, iaca aista e bucovinian, pe altu ca e galitian, altu ca e ardelian. …Mama imi spune uite, preotu pe multi ii descheie la haina si ei au inca de acasa ceva imbracaminte pe dedesubt, un brau, o camase si de pe moda camasei sau braului cunoaste din ce parte sunt.
Iaca ce insiamna norocul omului, daca nu-i ciasu lui de moarte.
Imi era drag, asa cum e orisicarui tineret. Orisice varsta, de la copilarie pana la batranete, are a ei datorie. Asa ca, atunci cand ajungi la orisicare triapta, iti pare ca asta e cia mai frumoasa din toate, ca si mintea e dupa varsta.
Eu am fost fericita ca mi-au fost toti fratii la nunta. Dar alte cele inca nu pria judecam din ce consta viata inainte, eram tanara, abia am implinit 17 ani, asa ca la varsta asta inca e mintia zburatoare...
https://youtu.be/0xJmgeqKjAE
‘20 years in Siberia, memories from life’ simply delighted me. Is to me by far the best read of current year, and if I can form an opinion for full year, I have a feeling I will consider it the best of 2022.
‘Reverence thyself!’ This book speaks to me in this strict term. I am not sure if presently, to close the melancholy reflections at the end of the last page, I am able to convey a faithful account of my ramblings over this book.
The truth is I was determined to write a good text, and all that. I thought of it, and thought of it, and, by my soul, I could not and I fell into the experience of weakness, not the strength of human powers, and odd to say, this made me glad.
I guess I had a great temptation to be intoxicated with this cup of life full of misfortunes, sorrows, heavy troubles, yet also mingled with sentiments of esteem and reverence for such a human being, like it is being transmitted by the humble and simple authoress of this fascinating memoir.
The ‘train’ – as a metaphor, as an epithet, as a means of travelling -- does strike me painfully these days, and it gives me a secret comfort to observe that the ‘train’ is in fact the peculiarly strong tie to aid the people get back to their ‘home, sweet darling home’, even if firstly after 15 years…
..strangely but I feel unfit to write a good text, the burning glow from my head is to blame :)
https://youtu.be/bGNT5Uh-WKw
Prin cate poate trece o fiinta ominiasca fara sa-si dea siama…
..dar cand eseai la camp, la lucru, zburau plumbii ca carabusii. Mergeai la camp la lucru, dar nu stiai, te-i intoarce inapoi sau nu.
Erau o multime de morti, era un sirag lung, pus vro patru randuri unu peste altu. A venit un preot care era anume pentru armata si a facut rugaciuni. … Peste un rand stropia preotu cu aghiazma si apoi turna var si punia altu rand. …Inainte de a-i da in groapa, tot auziam ca spunia preotu, iaca aista e bucovinian, pe altu ca e galitian, altu ca e ardelian. …Mama imi spune uite, preotu pe multi ii descheie la haina si ei au inca de acasa ceva imbracaminte pe dedesubt, un brau, o camase si de pe moda camasei sau braului cunoaste din ce parte sunt.
Iaca ce insiamna norocul omului, daca nu-i ciasu lui de moarte.
Imi era drag, asa cum e orisicarui tineret. Orisice varsta, de la copilarie pana la batranete, are a ei datorie. Asa ca, atunci cand ajungi la orisicare triapta, iti pare ca asta e cia mai frumoasa din toate, ca si mintea e dupa varsta.
Eu am fost fericita ca mi-au fost toti fratii la nunta. Dar alte cele inca nu pria judecam din ce consta viata inainte, eram tanara, abia am implinit 17 ani, asa ca la varsta asta inca e mintia zburatoare...
https://youtu.be/0xJmgeqKjAE
February 20, 2024
Impresionantă poveste de viață! Am parcurs povestea acestei femei minunându-mă de tăria ei de caracter. Femeie simplă de la țară, tânără (doar 36 de ani), cu trei copii, este deportată în Siberia, dincolo de Cercul Polar. "Comucidul" îi vrea morți, doar sunt dușmani ai poporului. Le-au găsit ei o vină imaginară pe care să o ispășească.
Lupta Anitei pentru supraviețuire este impresionantă. Și nu se gândește la ea ci la copiii ei de care nu acceptă să se despartă. Oriunde dar toți împreună. Înfometați și bolnavi, reușesc să răzbeasca prin sacrificiul mamei lor care își trage de la gură ca să le dea lor o "fărmătura" de pâine în plus și care parcurge kilometri întregi pentru a culege fructe pentru a-i feri de scorbut. Se întoarce chiar și din moarte atunci când grav bolnavă și fără șanse la viață are acel vis adânc în care i se spune să se reîntoarcă în trupul ei pentru marea dragoste de copiii ei.
Dârzenia de caracter și credința în Dumnezeu o ajută să scape din iadul siberian chiar dacă acesta va dura 20 de ani.
Merită să citiți această carte! Eu am găsit-o pe Voxa în format E-book dar am văzut că va fi reeditata la Humanitas.
Lupta Anitei pentru supraviețuire este impresionantă. Și nu se gândește la ea ci la copiii ei de care nu acceptă să se despartă. Oriunde dar toți împreună. Înfometați și bolnavi, reușesc să răzbeasca prin sacrificiul mamei lor care își trage de la gură ca să le dea lor o "fărmătura" de pâine în plus și care parcurge kilometri întregi pentru a culege fructe pentru a-i feri de scorbut. Se întoarce chiar și din moarte atunci când grav bolnavă și fără șanse la viață are acel vis adânc în care i se spune să se reîntoarcă în trupul ei pentru marea dragoste de copiii ei.
Dârzenia de caracter și credința în Dumnezeu o ajută să scape din iadul siberian chiar dacă acesta va dura 20 de ani.
Merită să citiți această carte! Eu am găsit-o pe Voxa în format E-book dar am văzut că va fi reeditata la Humanitas.
January 23, 2025
Sincer, nici nu știu cum să încep! Mi-a plăcut atât de tare această carte, a fost autentică și excepțional de vie, scrisă atât de bine, de mii de ori mai bine decât cărți scrise de autori cu școli multe, nu 3 clase, precum Anița.
A reușit să mă emoționeze până la lacrimi, și nu doar o dată, și nu prin povestea în sine, ci prin felul de transpunere al sentimentelor. Am simtit că e sinceră, că nu știe cum să înfrumusețeze lucrurile cât să fie într-o lumină sau alta sau că nu acesta îi e interesul. Mi-a plăcut că am simțit onestitatea în vorbele ei, că a încercat să facă experiența ei să pară uneori una ușoară sau ușor de trecut, deși doar ea știe cât de greu i-a fost în toți acei ani. Am empatizat cu ea extrem de tare în relația cu mama ei și i-am apreciat enorm, atât pe ea, cât și pe frații ei, că au păstrat aceeași dragoste de mamă, indiferent de timp sau de greutăți.
Acum doi ani am văzut piesa de teatru care are la bază această carte (pe care v-o recomand cu căldură) și am fost impresionată atât de jocul actoricesc, cât mai ales de text, așa ajungând să o citesc. Cred că ar trebui să fie una din cărțile pe care să le citim, mult mai puternică decât orice carte de dezvoltare personală ori istorie.
A reușit să mă emoționeze până la lacrimi, și nu doar o dată, și nu prin povestea în sine, ci prin felul de transpunere al sentimentelor. Am simtit că e sinceră, că nu știe cum să înfrumusețeze lucrurile cât să fie într-o lumină sau alta sau că nu acesta îi e interesul. Mi-a plăcut că am simțit onestitatea în vorbele ei, că a încercat să facă experiența ei să pară uneori una ușoară sau ușor de trecut, deși doar ea știe cât de greu i-a fost în toți acei ani. Am empatizat cu ea extrem de tare în relația cu mama ei și i-am apreciat enorm, atât pe ea, cât și pe frații ei, că au păstrat aceeași dragoste de mamă, indiferent de timp sau de greutăți.
Acum doi ani am văzut piesa de teatru care are la bază această carte (pe care v-o recomand cu căldură) și am fost impresionată atât de jocul actoricesc, cât mai ales de text, așa ajungând să o citesc. Cred că ar trebui să fie una din cărțile pe care să le citim, mult mai puternică decât orice carte de dezvoltare personală ori istorie.
May 30, 2017
Strabunica mea din Basarabia si doua dintre fiicele ei au fost si ele deporate in Siberia si imi pare tare rau ca eram mult prea mica atunci cand le-am cunoscut si nu am avut ocazia sa le intreb despre experienta lor acolo. Aceasta marturie, scrisa cu un glas extrem de real si de cutremurator, mi-a destainuit insa multe si m-a lasat cu sufletul greu - de ce trebuie o fiinta sa fie supusa atator greutati?
April 22, 2022
Nu ma asteptam, dar ce bine ca marturia Aniței Nandriș Cudla a fost publicata exact asa cum a scris-o, cu cuvintele ei de om simplu, dar atat de dulci si sincere.
O carte care ar trebui citita de catre fiecare, o marturie autentica a unui capitol ingrozitor din istorie.
Meritul este si al fratelui Aniței, care a insistat ca aceasta sa scrie, dar si al ei, care - cu cele trei clase absolvite, dar cu o determinare incredibila - a asternut pe hartie suferinta vietii ei si a altora ca ea : ca sa nu uitam, ca sa facem ceva sa nu se repete...ceea ce, vedem acum, nu am putut opri, din pacate.
Anița si copiii ei, impreuna cu sotul si alte rude, au vrut sa plece din Bucovina natala spre Romania la venirea rusilor, dar la o rascruce de drum s-au razgandit, o decizie fatala, care i-ar fi putut salva daca ar fi ascultat de Florea, fratele Aniței, singurul care a intuit, singurul pentru care libertatea a insemnat totul.
Suflet mare Anița noastra si multa putere a avut, dar mai ales incredere. A fost nevoita sa se desparta de "dulcea mama ei", la plecarea spre necunoscut, o durere mare pentru ea, dar ii spune :"Mamă sa n-ai grija noastră. Dumnezeu o are."
O eroina, un exemplu, o lectie pentru noi toti...
5 stelute pentru Anița !
O carte care ar trebui citita de catre fiecare, o marturie autentica a unui capitol ingrozitor din istorie.
Meritul este si al fratelui Aniței, care a insistat ca aceasta sa scrie, dar si al ei, care - cu cele trei clase absolvite, dar cu o determinare incredibila - a asternut pe hartie suferinta vietii ei si a altora ca ea : ca sa nu uitam, ca sa facem ceva sa nu se repete...ceea ce, vedem acum, nu am putut opri, din pacate.
Anița si copiii ei, impreuna cu sotul si alte rude, au vrut sa plece din Bucovina natala spre Romania la venirea rusilor, dar la o rascruce de drum s-au razgandit, o decizie fatala, care i-ar fi putut salva daca ar fi ascultat de Florea, fratele Aniței, singurul care a intuit, singurul pentru care libertatea a insemnat totul.
Suflet mare Anița noastra si multa putere a avut, dar mai ales incredere. A fost nevoita sa se desparta de "dulcea mama ei", la plecarea spre necunoscut, o durere mare pentru ea, dar ii spune :"Mamă sa n-ai grija noastră. Dumnezeu o are."
O eroina, un exemplu, o lectie pentru noi toti...
5 stelute pentru Anița !
October 19, 2022
Deși încă nu am terminat-o, o recomand din tot sufletul. E o mărturie ce ar trebui citită de toți românii și ar trebui să fie în bibliotecile noastre ca un adevărat tezaur.
Femeia aceasta ( cu trei clase) scrie un mic jurnal al vieții sale de țărancă. Viață distrusă de regimul comunist în momentul în care este luată din cuibul său și deportată în Siberia, unde supraviețuiește, și după 20 de ani revine acasă, să le lase românilor acest cadou.
Nu mai zic că simplitatea și sinceritatea ei dau clasă multor scriitori contemporani, că narațiunea ei curge neîntrerupt, simplu și frumos, fără artificii literare. E o plăcere să o citești și să o cunoști. E o eroină în adevăratul sens al cuvântului, o femeie credincioasă, care rabdă orice pentru copiii ei, care știe să se descurce cumva și care nu urăște și nici nu judecă. Își acceptă soarta așa cum e și merge mai departe cu capul sus. Cartea aceasta ar trebui introdusă în bibliografia școlară și promovată. Promovăm poveștile străinilor, suferințele lor din timpul războaielor, dar îi uităm pe oamenii noștri, ignorăm valorile noastre. Toată lumea a auzit de Anna Frank, dar puțină lume de această Anița. Merită să vă rupeți două ore și să lăsați deoparte orice citiți, pentru că lectura aceasta o să vă umple sufletul de atât de multe sentimente ...
Femeia aceasta ( cu trei clase) scrie un mic jurnal al vieții sale de țărancă. Viață distrusă de regimul comunist în momentul în care este luată din cuibul său și deportată în Siberia, unde supraviețuiește, și după 20 de ani revine acasă, să le lase românilor acest cadou.
Nu mai zic că simplitatea și sinceritatea ei dau clasă multor scriitori contemporani, că narațiunea ei curge neîntrerupt, simplu și frumos, fără artificii literare. E o plăcere să o citești și să o cunoști. E o eroină în adevăratul sens al cuvântului, o femeie credincioasă, care rabdă orice pentru copiii ei, care știe să se descurce cumva și care nu urăște și nici nu judecă. Își acceptă soarta așa cum e și merge mai departe cu capul sus. Cartea aceasta ar trebui introdusă în bibliografia școlară și promovată. Promovăm poveștile străinilor, suferințele lor din timpul războaielor, dar îi uităm pe oamenii noștri, ignorăm valorile noastre. Toată lumea a auzit de Anna Frank, dar puțină lume de această Anița. Merită să vă rupeți două ore și să lăsați deoparte orice citiți, pentru că lectura aceasta o să vă umple sufletul de atât de multe sentimente ...
May 16, 2025
După o astfel de carte, orice complex de inferioritate al nostru ca neam ar trebui să dispară”, spune cu justă emoție Monica Lovinescu, într-un citat inspirat ales pentru coperta volumului. Și are perfectă dreptate.
Indiferent de contraargumente, consider că această carte merită cu prisosință să fie inclusă în programa școlară de liceu, la loc de cinste. Ce poate fi mai autentic pentru a înțelege cultura, istoria și limba română decât o mărturie directă, sinceră, scrisă cu durere și luciditate despre unul dintre cele mai dramatice episoade din istoria noastră recente? Această carte nu e doar un exercițiu de memorie – este o veritabilă lecție de identitate.
Menționez si cartea “Amintirile mamei Blondina, o martira a Siberiei”, o soră de suferință a Aniței.
Povestea Anitei este una dramatică în sine, dar devine copleșitoare prin faptul că nu este singulară – ea reflectă soarta a milioane de oameni. Așa-numita „închisoare a popoarelor”, Uniunea Sovietică, nu a distrus doar destine individuale, ci comunități întregi: finlandezi, polonezi, si chiar dintre proprii cetățeni, cum este cazul tătarilor din Rusia – de văzut Zuleiha deschide ochii. Milioane de oameni au fost deportați, torturați, uciși. Pentru nimic. Pentru singura vină de a se fi născut sub opresiunea sau în vecinătatea Rusiei.
Rădăcinile neîncrederii, ale fricii, ale exilului interior pot fi înțelese mai ușor de către elevi printr-o astfel de lectură. În același timp, este o lecție despre forța limbii române – care a fost pătrată ca o bogăție personală sute de ani, chiar si sub diferite ocupații străine. Este o carte care îmbină expresivitatea narativă cu sobrietatea documentului istoric, oferind un exemplu viu de literatură cu miză reală.
Am selectat câteva pasaje care m-au tulburat:
- Pagina 196: „La ruși nu sunt gospodari, sunt colhoznici. Și chiar de-ar fi, prefer să fiu servitor la români decât gospodar la ruși.”
- Pagina 199, masacrul de la Lunca: „Ne-am dat seama că suntem pe drumul cel bun când am ajuns la primul gard de sârmă ghimpată. Am trecut încă două și, în sfârșit, îngroziți și înnebuniți de frică, am auzit o voce caldă de soldat român: ‘vino încoace, frate’.”
- Pagina 200: „Șirul de cruci care se văd și astăzi în cimitirul Mahala ne amintește peste decenii că setea de libertate este uneori mai mare decât dorința de a trăi.”
Cartea te strivește. Te lasă fără replică, mut, umil. Dar în același timp, îți dă o lecție de demnitate, de rezistență a spiritului uman și de speranță.
Într-o vreme în care superficialitatea și confuzia valorilor (occidentale vs “înțelepciunea ruseasca”) par să câștige teren, o astfel de carte devine necesară. Este mai mult decât o lectură – este un reper. Un reper despre ce înseamnă să fii om, să fii român și să nu uiți.
Indiferent de contraargumente, consider că această carte merită cu prisosință să fie inclusă în programa școlară de liceu, la loc de cinste. Ce poate fi mai autentic pentru a înțelege cultura, istoria și limba română decât o mărturie directă, sinceră, scrisă cu durere și luciditate despre unul dintre cele mai dramatice episoade din istoria noastră recente? Această carte nu e doar un exercițiu de memorie – este o veritabilă lecție de identitate.
Menționez si cartea “Amintirile mamei Blondina, o martira a Siberiei”, o soră de suferință a Aniței.
Povestea Anitei este una dramatică în sine, dar devine copleșitoare prin faptul că nu este singulară – ea reflectă soarta a milioane de oameni. Așa-numita „închisoare a popoarelor”, Uniunea Sovietică, nu a distrus doar destine individuale, ci comunități întregi: finlandezi, polonezi, si chiar dintre proprii cetățeni, cum este cazul tătarilor din Rusia – de văzut Zuleiha deschide ochii. Milioane de oameni au fost deportați, torturați, uciși. Pentru nimic. Pentru singura vină de a se fi născut sub opresiunea sau în vecinătatea Rusiei.
Rădăcinile neîncrederii, ale fricii, ale exilului interior pot fi înțelese mai ușor de către elevi printr-o astfel de lectură. În același timp, este o lecție despre forța limbii române – care a fost pătrată ca o bogăție personală sute de ani, chiar si sub diferite ocupații străine. Este o carte care îmbină expresivitatea narativă cu sobrietatea documentului istoric, oferind un exemplu viu de literatură cu miză reală.
Am selectat câteva pasaje care m-au tulburat:
- Pagina 196: „La ruși nu sunt gospodari, sunt colhoznici. Și chiar de-ar fi, prefer să fiu servitor la români decât gospodar la ruși.”
- Pagina 199, masacrul de la Lunca: „Ne-am dat seama că suntem pe drumul cel bun când am ajuns la primul gard de sârmă ghimpată. Am trecut încă două și, în sfârșit, îngroziți și înnebuniți de frică, am auzit o voce caldă de soldat român: ‘vino încoace, frate’.”
- Pagina 200: „Șirul de cruci care se văd și astăzi în cimitirul Mahala ne amintește peste decenii că setea de libertate este uneori mai mare decât dorința de a trăi.”
Cartea te strivește. Te lasă fără replică, mut, umil. Dar în același timp, îți dă o lecție de demnitate, de rezistență a spiritului uman și de speranță.
Într-o vreme în care superficialitatea și confuzia valorilor (occidentale vs “înțelepciunea ruseasca”) par să câștige teren, o astfel de carte devine necesară. Este mai mult decât o lectură – este un reper. Un reper despre ce înseamnă să fii om, să fii român și să nu uiți.
April 14, 2016
Suflet.
Suflet pe hârtie.
Una dintre cele mai profunde, emoționante - o istorie, o viață se închide între două coperți. O pun la loc de seamă!
Suflet pe hârtie.
Una dintre cele mai profunde, emoționante - o istorie, o viață se închide între două coperți. O pun la loc de seamă!
December 1, 2024
,,20 de ani în Siberia" este cu siguranță o carte unică în literatura română. Acest volum reprezintă memoriile Aniței Nandriș-Cudla, o țărancă din Bucovina care a fost deportată în Siberia împreună cu cei trei copii ai ei timp de 20 de ani, după ocuparea acesteia de către Uniunea Sovietică.
Am citit numeroase cărți de istorie de-a lungul vieții, dar parcă niciuna nu se compară cu mărturia autentică a unei persoane care a experimentat pe propria piele lucruri despre care alții doar au scris.
Traiul în Siberia este, după cum vă imaginați, incredibil de greu. Frigul este greu de suportat, mâncarea este foarte puțină, munca dificilă, iar accesul la medicamente și doctori aproape inexistent. În plus, furtul de legume, cereale sau pește (depinde unde lucra fiecare persoană) se pedepsește cu ani de închisoare.
Sunt atât de multe lucruri care se desprind din povestea de viață a Aniței, încât trebuie să-i despic trăirile în mai multe bucăți.
În primul rând, cartea aceasta te face să te întrebi ce rol joacă destinul în viața fiecăruia dintre noi. Dacă deportarea familiei Aniței ar fi întârziat câteva săptămâni, trupele române ar fi ocupat Bucovina, și nimic din ce povestește ea nu s-ar mai fi întâmplat. De asemenea, Anița și familia ei a avut ocazia să fugă în România, să treacă granița înainte ca trupele rusești să ocupe Bucovina, dar soțul ei a ezitat. Nu-l poți învinovăți. După douăzeci de ani în care s-au chinuit să-și facă o casă, să adune câteva hectare de teren, porci și vite, nu le era ușor să renunțe la tot. Tragismul situației este că primul lucru pe care l-au făcut trupele de ocupație a fost să ia cu forța tot ce au putut de la oameni.
În altă ordine de idei, mărturia Aniței este despre iubirea pentru familie. Anița muncește pe brânci și își rupe de la gură din mica ei rație, totul pentru a se asigura că cei trei fii pot mânca măcar o bucățică de pâine în plus. Fiul ei mijlociu, Vasile, a moștenit această loialitate și iubire față de familie, luptând din greu pentru ca mama și frații săi să-și poată redobândi casa din care au fost luați cu forța.
Anița este o femeie atât de simplă, însă reprezintă un model pentru oricine. Este un model de bun simț, de mamă, de fiică și de soră. Este o femeie cu o voință puternică, care înfruntă cu multă demnitate și mult curaj toate obstacolele pe care viața i le aruncă în față.
În finalul recenziei, mă simt nevoit să explic de ce i-am dat acestei cărți extraordinare patru stele, în loc de cinci. Când notez o carte, calitatea prozei și stilul scriitorului joacă un rol important. În acest caz, în mod evident, nu se poate vorbi de un stil. Anița este o țărancă simplă, care a făcut doar trei clase, iar exprimarea ei reflectă asta. Cu toate acestea, povestea ei este mai mult decât coerentă, talentul de a povesti este nativ, iar exprimarea depășește nivelul la care mă așteptam când am citit descrierea cărții. Nu știu ce rol a jucat editorul în coerența narațiunii. Editura pretinde că s-au realizat doar modificări minore, iar felul în care sună cartea nu mi-a stârnit îndoieli.
Sunt sigur că multe persoane nu vor fi de acord cu mine. Poate este nedrept să judec această carte ca pe oricare alta- este un caz deosebit. Totuși, nu aș vrea să-mi schimb sistemul de notare.
Chiar dacă exprimarea nu este una artistică sau academică, povestea de viață a Aniței este formidabilă. Cartea are o valoare istorică și documentară incontestabilă, dar este mai mult de atât. Este o poveste uimitoare despre familie, voință și reziliență în fața adversității. Sunt sigur că, dacă Anița ar fi avut parte de educația frațiilor ei (majoritatea deveniți doctori sau ingineri), i-aș fi dat a cincea stea fără nicio ezitare.
Am citit numeroase cărți de istorie de-a lungul vieții, dar parcă niciuna nu se compară cu mărturia autentică a unei persoane care a experimentat pe propria piele lucruri despre care alții doar au scris.
Traiul în Siberia este, după cum vă imaginați, incredibil de greu. Frigul este greu de suportat, mâncarea este foarte puțină, munca dificilă, iar accesul la medicamente și doctori aproape inexistent. În plus, furtul de legume, cereale sau pește (depinde unde lucra fiecare persoană) se pedepsește cu ani de închisoare.
Sunt atât de multe lucruri care se desprind din povestea de viață a Aniței, încât trebuie să-i despic trăirile în mai multe bucăți.
În primul rând, cartea aceasta te face să te întrebi ce rol joacă destinul în viața fiecăruia dintre noi. Dacă deportarea familiei Aniței ar fi întârziat câteva săptămâni, trupele române ar fi ocupat Bucovina, și nimic din ce povestește ea nu s-ar mai fi întâmplat. De asemenea, Anița și familia ei a avut ocazia să fugă în România, să treacă granița înainte ca trupele rusești să ocupe Bucovina, dar soțul ei a ezitat. Nu-l poți învinovăți. După douăzeci de ani în care s-au chinuit să-și facă o casă, să adune câteva hectare de teren, porci și vite, nu le era ușor să renunțe la tot. Tragismul situației este că primul lucru pe care l-au făcut trupele de ocupație a fost să ia cu forța tot ce au putut de la oameni.
În altă ordine de idei, mărturia Aniței este despre iubirea pentru familie. Anița muncește pe brânci și își rupe de la gură din mica ei rație, totul pentru a se asigura că cei trei fii pot mânca măcar o bucățică de pâine în plus. Fiul ei mijlociu, Vasile, a moștenit această loialitate și iubire față de familie, luptând din greu pentru ca mama și frații săi să-și poată redobândi casa din care au fost luați cu forța.
Anița este o femeie atât de simplă, însă reprezintă un model pentru oricine. Este un model de bun simț, de mamă, de fiică și de soră. Este o femeie cu o voință puternică, care înfruntă cu multă demnitate și mult curaj toate obstacolele pe care viața i le aruncă în față.
În finalul recenziei, mă simt nevoit să explic de ce i-am dat acestei cărți extraordinare patru stele, în loc de cinci. Când notez o carte, calitatea prozei și stilul scriitorului joacă un rol important. În acest caz, în mod evident, nu se poate vorbi de un stil. Anița este o țărancă simplă, care a făcut doar trei clase, iar exprimarea ei reflectă asta. Cu toate acestea, povestea ei este mai mult decât coerentă, talentul de a povesti este nativ, iar exprimarea depășește nivelul la care mă așteptam când am citit descrierea cărții. Nu știu ce rol a jucat editorul în coerența narațiunii. Editura pretinde că s-au realizat doar modificări minore, iar felul în care sună cartea nu mi-a stârnit îndoieli.
Sunt sigur că multe persoane nu vor fi de acord cu mine. Poate este nedrept să judec această carte ca pe oricare alta- este un caz deosebit. Totuși, nu aș vrea să-mi schimb sistemul de notare.
Chiar dacă exprimarea nu este una artistică sau academică, povestea de viață a Aniței este formidabilă. Cartea are o valoare istorică și documentară incontestabilă, dar este mai mult de atât. Este o poveste uimitoare despre familie, voință și reziliență în fața adversității. Sunt sigur că, dacă Anița ar fi avut parte de educația frațiilor ei (majoritatea deveniți doctori sau ingineri), i-aș fi dat a cincea stea fără nicio ezitare.
October 14, 2020
ne-am deprins de acum cu viata aceia, căci daca nu putiai face nicio schimbare, trebuia sa spui ca asa este bine*.
Subiectul cartii : o femeie de 30 si un pic de ani este despărțita de sot si trimisa cu cei 3 baieti ai ei in Siberia, pentru o acuzatie pe care nici nu o cunosc.
Ea insasi, o femeie cu 3 clase, nascuta la inceputul anilor 1900 scrie aceasta carte, care nu a suferit nicio editare, inca de la predarea manuscrisului, prin 1980 unei rude , inainte de moartea ei.
Cum arata un stoic? Ca aceasta femeie!
Am fost foarte impresionata de felul in care ea s-a raportat la vicisitudinile vietii cum le-a acceptat si si-a facut planul zi cu zi, zi dupa zi, motivata din dorinta de a salva atat viata ei,cat si pe cea a copiilor.
De increderea neconditionata in Dumnezeu, chiar si atunci cand aparea o alta napasta!
Indemnata de un frate ( toti fratii ei au făcut universitatea in acele vremuri) isi scrie memoriile.
Ce ramane la sfaristul vietii ei?
Politic , o mostra a istoriei recente a romanilor, personal o viata traita cu demnitate , la care nu se uita inapoi cu regret si cu ce ar fi putut sa fie ,cine una in care si-a implinit menirea de fiica, de a-si respecta, pretui si ajuta mama, una de mama, de a-si proteja copiii, si de a le insufla repere morale si de rezistenta , si una de credinta, si aici voi adauga citatul meu favorit:
"Amor fati".
Nu doar spiritul ei a fost frumos, dar felul in care a scris cartea este superb. Am mai citit jurnale si memorii, dar nu am simtit acelasi farmec, acea simplitate a cuvantului .
Si totodata, este important sa nu uitam ce a insemna cu adevarat comunismul : expropriere, foamete, prigonire judiciara , canalul, si nu transalpina si Casa Poporului.
Ma bucur tare mult ca am citit aceasta carte si am tot respectul pentru memoria acestei femei!
Subiectul cartii : o femeie de 30 si un pic de ani este despărțita de sot si trimisa cu cei 3 baieti ai ei in Siberia, pentru o acuzatie pe care nici nu o cunosc.
Ea insasi, o femeie cu 3 clase, nascuta la inceputul anilor 1900 scrie aceasta carte, care nu a suferit nicio editare, inca de la predarea manuscrisului, prin 1980 unei rude , inainte de moartea ei.
Cum arata un stoic? Ca aceasta femeie!
Am fost foarte impresionata de felul in care ea s-a raportat la vicisitudinile vietii cum le-a acceptat si si-a facut planul zi cu zi, zi dupa zi, motivata din dorinta de a salva atat viata ei,cat si pe cea a copiilor.
De increderea neconditionata in Dumnezeu, chiar si atunci cand aparea o alta napasta!
Indemnata de un frate ( toti fratii ei au făcut universitatea in acele vremuri) isi scrie memoriile.
Ce ramane la sfaristul vietii ei?
Politic , o mostra a istoriei recente a romanilor, personal o viata traita cu demnitate , la care nu se uita inapoi cu regret si cu ce ar fi putut sa fie ,cine una in care si-a implinit menirea de fiica, de a-si respecta, pretui si ajuta mama, una de mama, de a-si proteja copiii, si de a le insufla repere morale si de rezistenta , si una de credinta, si aici voi adauga citatul meu favorit:
"Amor fati".
Nu doar spiritul ei a fost frumos, dar felul in care a scris cartea este superb. Am mai citit jurnale si memorii, dar nu am simtit acelasi farmec, acea simplitate a cuvantului .
Si totodata, este important sa nu uitam ce a insemna cu adevarat comunismul : expropriere, foamete, prigonire judiciara , canalul, si nu transalpina si Casa Poporului.
Ma bucur tare mult ca am citit aceasta carte si am tot respectul pentru memoria acestei femei!
September 20, 2025
O carte în urma căreia îmi vine greu să respir, o carte pe care aș pune-o în mâna fiecărui om întâlnit pe stradă.
December 3, 2021
Wow! What a book!
I am very impressed and moved by the story. The author was born in the northern part of Bucovina, a territory originally occupied by Romanians, but now part of Ukraine. She got deported wrongfully in 1940 to Siberia along with her 3 small children.
This book tells the story of her deportation and its written as a long train of thought, and in a very spoken-word style. It is also not written grammatically correct, as the author had little to no formal education. Yet the strength, ingeniousty and overal wisdom of this woman just shone through her simple words.
In Romanian we have a saying: “He who does not have older people, should buy himself some.” Which basically means, your elders have a lot of ancestral wisdom in it, and it’s a loss not to make use of it. And this book just proves it.
Highly recommend this one if you want to hear an authentic voice talking about the horrors of the Gulag.
I am very impressed and moved by the story. The author was born in the northern part of Bucovina, a territory originally occupied by Romanians, but now part of Ukraine. She got deported wrongfully in 1940 to Siberia along with her 3 small children.
This book tells the story of her deportation and its written as a long train of thought, and in a very spoken-word style. It is also not written grammatically correct, as the author had little to no formal education. Yet the strength, ingeniousty and overal wisdom of this woman just shone through her simple words.
In Romanian we have a saying: “He who does not have older people, should buy himself some.” Which basically means, your elders have a lot of ancestral wisdom in it, and it’s a loss not to make use of it. And this book just proves it.
Highly recommend this one if you want to hear an authentic voice talking about the horrors of the Gulag.
April 5, 2022
O poveste de viață cutremurătoare, o mamă care luptă pentru copiii ei și un ger cumplit de crapă pietrele... Anița Nandriș Cudla ne vorbește despre cei 20 de ani petrecuți în Siberia, la muncă. Ea a fost deportată împreună cu familia ei și forțată să îndure frigul, foamea, epuizarea, boala și neputința de a-și schimba soarta. Însă curajul și rezistența ei pot fi considerate legendare.
Anița este o femeie simplă, din popor, fără prea multă educație, dar cu un simț practic, poetic, filosofic înnăscut. Ea este o povestitoare desăvârșită, prezentându-și viața ca pe o poveste spusă la gura sobei, în ciuda evenimentelor cumplite pe care le-a îndurat. Cu toate că am citit acest text, am avut impresia că ascult vocea femeii pe o placă de patefon. Caracterul oral al textului, scrierea cuvintelor exact așa cum sunt rostite, folosirea graiului moldovenesc și a regionalismelor provenite din limba rusă fac ca istorisirea femeii să fie cât se poate de credibilă.
Rezistența ei este una eroică. Vechile tradiții din satul moldovenesc, credința profundă în Dumnezeu, trăirea într-o colectivitate formată din oameni necunoscuți, dar care vorbesc aceeași limbă, dragostea maternă și grija permanentă pentru copiii sunt doar câteva dintre mecanismele de supraviețuire la care recurge Anița, fără să fie conștientă. Cu toate că este o femeie simplă, ea este o bună observatoare - știe cum să privească și cum să asculte, dar, mai ales, știe cum să stârnească respectul și admirația celorlalți deportați prin bunătatea sufletului ei. casnele grele nu i-au schimbat sufletul.
Avem de-a face cu o femeie traumatizată, speriată de rușii care ar putea invada iar satul ei natal. La prima invazie, fiind copilă de zece ani, soldații ruși i-au produs o impresie puternică, o traumă, care s-a accentuat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dorința de a fugi din calea armatei este mai puternică decât grija și iubirea pentru gospodărie. Cu toate că a dat totul, împreună cu soțul ei, pentru ridicarea casei în care locuiau, ea este în stare să fugă fără să se mai uite înapoi, dar ascultarea pe care i-o datorează bărbatului ei, îi va semna condamnarea la deportare și la un tratament inuman. Anița își va lua crucea ce i-a fost predestinată și o va purta până la capăt, fără să se împotrivească nici măcar o dată.
Povestea Aniței este ca o epopee, ea fiind și un Ulise, pe care nu îl mai așteaptă nimeni acasă, dar și Penelopa, care așteaptă. Întoarcerea în satul natal va fi dureroasă, pentru că viața pe care o trăise înainte de deportare nu mai exista, frânturi din ea fiind vizibile ici-colo. Nu va fi bine primită nici măcar de membrii familiei, iar obstacolele pe care le-a întâlnit în recuperarea casei au fost multe. Dar ea a luptat, a crezut în continuu că Dumnezeu o va ajuta, și așa a fost.
M-a mișcat mult istorisirea ei, cu toate că stilul a fost puțin obositor. Dacă vă place să citiți despre femei puternice, care au reușit să-și schimbe cursul vieții, să supraviețuiască în Siberia și să se întoarcă pentru a începe o nouă viață, atunci aceasta este cartea perfectă.
Anița este o femeie simplă, din popor, fără prea multă educație, dar cu un simț practic, poetic, filosofic înnăscut. Ea este o povestitoare desăvârșită, prezentându-și viața ca pe o poveste spusă la gura sobei, în ciuda evenimentelor cumplite pe care le-a îndurat. Cu toate că am citit acest text, am avut impresia că ascult vocea femeii pe o placă de patefon. Caracterul oral al textului, scrierea cuvintelor exact așa cum sunt rostite, folosirea graiului moldovenesc și a regionalismelor provenite din limba rusă fac ca istorisirea femeii să fie cât se poate de credibilă.
Rezistența ei este una eroică. Vechile tradiții din satul moldovenesc, credința profundă în Dumnezeu, trăirea într-o colectivitate formată din oameni necunoscuți, dar care vorbesc aceeași limbă, dragostea maternă și grija permanentă pentru copiii sunt doar câteva dintre mecanismele de supraviețuire la care recurge Anița, fără să fie conștientă. Cu toate că este o femeie simplă, ea este o bună observatoare - știe cum să privească și cum să asculte, dar, mai ales, știe cum să stârnească respectul și admirația celorlalți deportați prin bunătatea sufletului ei. casnele grele nu i-au schimbat sufletul.
Avem de-a face cu o femeie traumatizată, speriată de rușii care ar putea invada iar satul ei natal. La prima invazie, fiind copilă de zece ani, soldații ruși i-au produs o impresie puternică, o traumă, care s-a accentuat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dorința de a fugi din calea armatei este mai puternică decât grija și iubirea pentru gospodărie. Cu toate că a dat totul, împreună cu soțul ei, pentru ridicarea casei în care locuiau, ea este în stare să fugă fără să se mai uite înapoi, dar ascultarea pe care i-o datorează bărbatului ei, îi va semna condamnarea la deportare și la un tratament inuman. Anița își va lua crucea ce i-a fost predestinată și o va purta până la capăt, fără să se împotrivească nici măcar o dată.
Povestea Aniței este ca o epopee, ea fiind și un Ulise, pe care nu îl mai așteaptă nimeni acasă, dar și Penelopa, care așteaptă. Întoarcerea în satul natal va fi dureroasă, pentru că viața pe care o trăise înainte de deportare nu mai exista, frânturi din ea fiind vizibile ici-colo. Nu va fi bine primită nici măcar de membrii familiei, iar obstacolele pe care le-a întâlnit în recuperarea casei au fost multe. Dar ea a luptat, a crezut în continuu că Dumnezeu o va ajuta, și așa a fost.
M-a mișcat mult istorisirea ei, cu toate că stilul a fost puțin obositor. Dacă vă place să citiți despre femei puternice, care au reușit să-și schimbe cursul vieții, să supraviețuiască în Siberia și să se întoarcă pentru a începe o nouă viață, atunci aceasta este cartea perfectă.
April 28, 2024
Evident că am citit cărți mult mai valoroase din punct de vedere literar despre Gulag, dar aceasta carte e atât de specială deoarece e scrisă în mândrul grai bucovinean și e o parte din istoria României și a românilor din ținutul Herței. O recomand ca o lecție de viață și ca o pagină de istorie pe care suntem datori să o cunoaștem.
June 28, 2022
Pactul Ribbebtrop-Molotov sau pactul Hitler-Stalin a avut consecinte tragice pentru romanii din Basarabia si Bucovina dn cauza deportarilor in masa si a trimiterii acestora la munca fortata in lagarele din Siberia de unde zeci de mii de persoane nu s-au mai intors niciodata. Fara apa, fara mancare, in conditii mizere, rapusi de boli si malnutritie, batuti sau trimisi la munca pana la epuizare, multi dintre acesti oameni si-au gasit sfarsitul in gulagurile sovietice.
Povestea lor este si povestea Anitei, o femeie simpla dintr-un sat bucovinean care dupa ocupatia sovietica din 1940 este deportata fortat in Siberia impreuna cu cei trei fii ai sai, despartita de sot si nevoita sa-si lase mama bolnava in voia sortii.
M-a impresionat devotamentul pentru familie al Anitei, taria ei de caracter, inventivitatea si perseverenta de care a dat dovada pentru a rezista alaturi de copiii ei in inghetata Siberie.
Desi limbajul a fost la inceput putin greoi, povestea spusa in simplul grai bucovinean ii da si mai multa autenticitate.
Dupa ce am terminat de citit cartea, am avut curiozitatea sa vad cat inseamna 300 de grame de paine, ratia zilnica a unui deportat care nu putea munci.
Povestea lor este si povestea Anitei, o femeie simpla dintr-un sat bucovinean care dupa ocupatia sovietica din 1940 este deportata fortat in Siberia impreuna cu cei trei fii ai sai, despartita de sot si nevoita sa-si lase mama bolnava in voia sortii.
M-a impresionat devotamentul pentru familie al Anitei, taria ei de caracter, inventivitatea si perseverenta de care a dat dovada pentru a rezista alaturi de copiii ei in inghetata Siberie.
Desi limbajul a fost la inceput putin greoi, povestea spusa in simplul grai bucovinean ii da si mai multa autenticitate.
Dupa ce am terminat de citit cartea, am avut curiozitatea sa vad cat inseamna 300 de grame de paine, ratia zilnica a unui deportat care nu putea munci.
March 26, 2021
O carte cutremurătoare, care trebui să facă parte din lectura obligatorie în liceu, pentru a înțelege ce înseamnă iubirea și sacrificiul unei mame și a pricepe (măcar) o fărâmă din nenorocirea care s-a abătut peste Basarabia și Bucovina de Nord în 1940.
December 31, 2024
O carte care explică cum nu se poate mai bine ce a însemnat "înțelepciunea rusească" pentru români. Trebuie citită de cât mai mulți dintre noi, să ne amintim tot ce n-ar fi trebuit să uităm. Trebuie citită. Atât.
March 29, 2025
O poveste tragică despre destinul unei biete familii de țărani bucovineni prinși în capcana comunismului din URSS.
De apreciat atitudinea mamei de a-și ține aproape și de a-și proteja copii chiar și în cele mai grele și aspre condiții de viață.
De apreciat atitudinea mamei de a-și ține aproape și de a-și proteja copii chiar și în cele mai grele și aspre condiții de viață.
January 26, 2018
Un fenomen, o forță morală, o viață zguduitoare și un talent excepțional au făcut posibilă apariția acestei cărți. Nu am putut să o las, literalmente, din mână.
Povestea e reală, evenimentele sunt de istorie, o istorie cu consecințe directe și nefaste asupra familiei Aniței. Ea este o eroină, una neinventată, reală, cu o putere nemărginită, cu credință supremă că va reuși să își salveze familia.
Povestea începe din satul ei natal, aproape de Cernăuți, și ne poartă în inima Siberiei.
Anița are o artă a povestitului desăvârșită, iar dacă ținem cont că a transpus în scris povestea ei, avem deja un rezultat uimitor. Anița nu a căutat figuri de stil, descrieri, narațiune, totul a derivat din felul în care a fost făcută ea și din ceea ce a trăit pe pielea ei și a familiei ei.
Atât de bine leagă firul povestirii, atât de bine prezintă personajele, atâta acuratețe e în narațiunea ai, încât te simți mic și neputincios în fața oricăror două rânduri a trebuit să le scrii vreodată. Te impresionează tundra, bătălia pentru viață, regimul subuman de muncă, tăria personajelor și culoarea poveștilor. De multe ori m-am gândit că "îl bate" de departe pe Jack London.
E o carte monument, din toate punctele de vedere.
Povestea e reală, evenimentele sunt de istorie, o istorie cu consecințe directe și nefaste asupra familiei Aniței. Ea este o eroină, una neinventată, reală, cu o putere nemărginită, cu credință supremă că va reuși să își salveze familia.
Povestea începe din satul ei natal, aproape de Cernăuți, și ne poartă în inima Siberiei.
Anița are o artă a povestitului desăvârșită, iar dacă ținem cont că a transpus în scris povestea ei, avem deja un rezultat uimitor. Anița nu a căutat figuri de stil, descrieri, narațiune, totul a derivat din felul în care a fost făcută ea și din ceea ce a trăit pe pielea ei și a familiei ei.
Atât de bine leagă firul povestirii, atât de bine prezintă personajele, atâta acuratețe e în narațiunea ai, încât te simți mic și neputincios în fața oricăror două rânduri a trebuit să le scrii vreodată. Te impresionează tundra, bătălia pentru viață, regimul subuman de muncă, tăria personajelor și culoarea poveștilor. De multe ori m-am gândit că "îl bate" de departe pe Jack London.
E o carte monument, din toate punctele de vedere.
May 12, 2019
E greu sa evaluezi o astfel de carte - nu a fost scrisa conform canoanelor literare sau ca sa castige vreun premiu. Sunt cuvintele simple ale unei femei care a suferit, a pierdut, a muncit si totusi a supravietuit impreuna cu copiii ei intr-una dintre cele mai mari tragedii ale secolului 20. Desi limbajul nu a fost corectat in niciun fel, lectura e usoara, n-am putut pune cartea jos. Poate ajuta ca sunt si eu din Moldova la origini.
In ciuda subiectului dur, cartea nu un sir lung de povesti dureroase, ci un sir de mici victorii care au permis supravietuirea. Presupun ca trebuie sa ai o astfel de gandire pentru a mai trai inca o zi si inca una. Am citit cartea la scurta vreme dupa ce am citit Viata si Moarte in Shanghai de Nien Cheng si desi cele doua autoare n-ar fi putut fi mai diferite intre ele, felul in care au indurat si s-au luptat pentru copiii lor sunt surprinzator de similare - comunismul i-a lovit la fel de rau si pe cei cu trei clase primare si pe intelectuali.
As vrea ca aceasta carte sa fie mai cunoscuta si sa ajunga prin mainile mai multor oameni. Stim atat de multe despre Soljenitan si alti disidenti, dar nu-i cunoastem pe ai nostri.
In ciuda subiectului dur, cartea nu un sir lung de povesti dureroase, ci un sir de mici victorii care au permis supravietuirea. Presupun ca trebuie sa ai o astfel de gandire pentru a mai trai inca o zi si inca una. Am citit cartea la scurta vreme dupa ce am citit Viata si Moarte in Shanghai de Nien Cheng si desi cele doua autoare n-ar fi putut fi mai diferite intre ele, felul in care au indurat si s-au luptat pentru copiii lor sunt surprinzator de similare - comunismul i-a lovit la fel de rau si pe cei cu trei clase primare si pe intelectuali.
As vrea ca aceasta carte sa fie mai cunoscuta si sa ajunga prin mainile mai multor oameni. Stim atat de multe despre Soljenitan si alti disidenti, dar nu-i cunoastem pe ai nostri.
March 19, 2024
„Prin câte poate trece o ființă ominiască fără să-și dea siama…”
O poveste de viață cutremurătoare, în care încă o dată ți se confirmă că prin iubire și credință poți atinge “raiul”, căci asta a însemnat pentru Anița și băieții săi revenirea în locul natal, după 20 de ani în pustiul Siberiei.
O poveste de viață cutremurătoare, în care încă o dată ți se confirmă că prin iubire și credință poți atinge “raiul”, căci asta a însemnat pentru Anița și băieții săi revenirea în locul natal, după 20 de ani în pustiul Siberiei.
February 1, 2020
Nu știam nimic despre istoria cărții când m-am decis să o deschid. M-a captivat limbajul de la prima propoziție: „Prin câte poate trece o ființă ominiască fără să-își dea siama...” Anița povestește franc, concis, fără pretenții experiențele prin care a trecut familia ei după începerea primului război mondial și deportarea în Siberia. Anița aparține panopliei de mame eroine care își asumă rolul „fără să-își dea siama”, într-un mod atât de natural că nu te poți opri din a simți alături de ea toată grija și toată dăruirea pentru binele fiilor. Povestea e plină de momente de cumpănă (tentativa de a trece granița pentru a scăpa de armata rusă, boala Aniței, condamnarea Aniței la închisoare etc.) pe care Anița le prezintă fără să filozofeze, urmând credința că „așa a fost să fie”. Anița pur și simplu relatează, nu judecă, nu face presupuneri, doar povestește ce s-a întâmplat. Apreciez faptul că editorii cărții au ales să nu modifice manuscrisul primit și că au lăsat gândurile Aniței să se desfășoare pe pagină exact așa cum i-au venit. În timp ce citeam cartea, m-am gândit la ce spunea Victor Frankl în Omul în căutarea sensului vieții:
„Nu trebui să uităm niciodată că putem găsi un sens în viață chiar și atunci când suntem confruntați cu o situație deznădăjduită, când avem de înfruntat o soartă pe care nu o mai putem schimba. Căci ceea ce contează atunci este să dăm dovadă de acel unic potențial uman la cotele sale cele mai înalte, în a transforma o nenorocire într-o realizare omenească. Când nu mai putem schimba o situație - gândiți-vă doar la o boală incurabilă, cum ar fi de pildă un cancer neoperabil - atunci suntem provocați să ne schimbăm pe noi înșine.”
Confruntată cu deportarea din mijlocul nopții, Anița Nandriș-Cudla, o țărancă fără școală, cu trei copii și o mamă bolnavă, decide să devină un simbol de echilibru și de forță pentru întreaga familie și astfel, găsește un sens vieții pline de greutăți din Siberia. La final, Anița nu te lasă să o plângi pentru ce a pătimit pentru că nici ea un își plânge de milă, ci te invită să o admiri și să încerci să îi urmezi exemplul.
„Nu trebui să uităm niciodată că putem găsi un sens în viață chiar și atunci când suntem confruntați cu o situație deznădăjduită, când avem de înfruntat o soartă pe care nu o mai putem schimba. Căci ceea ce contează atunci este să dăm dovadă de acel unic potențial uman la cotele sale cele mai înalte, în a transforma o nenorocire într-o realizare omenească. Când nu mai putem schimba o situație - gândiți-vă doar la o boală incurabilă, cum ar fi de pildă un cancer neoperabil - atunci suntem provocați să ne schimbăm pe noi înșine.”
Confruntată cu deportarea din mijlocul nopții, Anița Nandriș-Cudla, o țărancă fără școală, cu trei copii și o mamă bolnavă, decide să devină un simbol de echilibru și de forță pentru întreaga familie și astfel, găsește un sens vieții pline de greutăți din Siberia. La final, Anița nu te lasă să o plângi pentru ce a pătimit pentru că nici ea un își plânge de milă, ci te invită să o admiri și să încerci să îi urmezi exemplul.
January 12, 2023
Deși deportările staliniste sunt un eveniment care a afectat direct și poporul nostru, totuși ramine a fi un subiect tabu si cu tentă politică, chiar și pentru societatea noastră modernă. Acest subiect încă mai împarte populația in două tabere:
1. Cei care privesc cu părere de rău spre desființarea Uniunii Sovietice și afirmă că aceste deportări au fost ”justificate”, deoarece au fost deportați doar “dușmanii poporului”.
2. Și de partea cealaltă se află cei care au avut bunici/străbunici care au fost deportați sau oameni care sunt prea informați pentru a fi de-acord cu cei din prima tabără. Respectiv, pentru aceștea deportările staliniste sunt egalate cu un genocid în masă al populației intelectuale în primul rînd.
=> “20 de ani in Siberia” - Mărturia vie a unei supravețuitoate. Cît suflet și cîtă autenticitate poate reda o femeie cu doar 3 clase terminate... Recunosc că mi-a fost complicat să citesc cartea, deoarece s-a păstrat textul manuscrisului original al Aniței.
1. Cei care privesc cu părere de rău spre desființarea Uniunii Sovietice și afirmă că aceste deportări au fost ”justificate”, deoarece au fost deportați doar “dușmanii poporului”.
2. Și de partea cealaltă se află cei care au avut bunici/străbunici care au fost deportați sau oameni care sunt prea informați pentru a fi de-acord cu cei din prima tabără. Respectiv, pentru aceștea deportările staliniste sunt egalate cu un genocid în masă al populației intelectuale în primul rînd.
=> “20 de ani in Siberia” - Mărturia vie a unei supravețuitoate. Cît suflet și cîtă autenticitate poate reda o femeie cu doar 3 clase terminate... Recunosc că mi-a fost complicat să citesc cartea, deoarece s-a păstrat textul manuscrisului original al Aniței.
February 12, 2013
Memoriile unei victime a deportărilor comuniste sună a temă prea politizată și, sincer, ca răsuflată. Din fericire, cartea asta este o excepție. E scrisă cu multă sinceritate și simplicitate. E despre viața unei femei, a unei mame și greutățile prin care a trecut. Este vorba despre experiența unei ființe umane. A încerca să învelești asta în chestii legate de politică, de naționalism, de istorie, e a lipsi cartea tocmai de ceea ce o face atît de specială. Fraza doamnei Lovinescu în care zice că această carte ar trebui să ne vindece orice complex de inferioritate națională îmi pare de un cretinism cras. Cartea asta nu e despre națiune, e despre o femeie. Nu despre deportări, ci despre o deportare. E despre un destin uman, nu unul național. Și e frumoasă, e o carte frumoasă.
January 4, 2019
De ieri, de când am terminat-o, mă tot gândesc ce-aș putea spune, cum s-ar putea da vreun fel de rating acestei cărți. Cum să pui niște stele pe o viață?... Cartea asta trebuia să fie una de ficțiune. Trebuia să fie o distopie. Nu e însă asta, e povestea vie și dureroasă a unei femei simple care, în simplitatea ei, datorită, de fapt simplității ei (și prin asta vreau să spun purității, bunătății și dedicației) reușește să scrie ca nimeni alta în limba asta. Ce scrie, din păcate, e o atrocitate, să trăiești ce a trăit ea e un coșmar sinistru. 20 de ani din viață! Păi eu nu mai țin minte ce făceam, cine eram acum 20 de ani, și nu am trecut prin mare lucru. Mă bucur de un singur lucru, anume că această carte a văzut lumina și astfel Anița nu va fi niciodată uitată.
February 7, 2022
Nu mă înțeleg cu genul asta de mărturii, n-am de gând să mă scuz pt asta, e valoroasă cartea pt istorie dar pt mine a fost un blocaj emoțional sever, pe scurt m-a lăsat rece iar unde se vede miracolul celor 3 clase eu văd handicap, sorry not sorry, nici măcar o moleculă nu mi-a atins cartea asta, probabil trecutul mă pasionează pe alte ramuri și cred că îmi pot rezerva dreptul asta până la urmă🙇♀️
June 10, 2020
Orice review pentru aceasta carte este incomplet si ipocrit. Mintea mea nu poate sa cuprinda verticalitatea si frumusetea sufletului bucovinean. Cred ca e lectura obligatorie pentru fiecare dintre noi. E cel mai mic omagiu pe care il putem aduce esentei pure romanesti.
August 26, 2012
This books stands testament to the endurance of the human spirit fronted with extreme adversity. This autobiographic book written by a romanian peasant with only 3 years of primary school spans across 2 world wars, 2 continents and 10.000 kilometres. You will read it in a day, as it is very straightforward narrated, (but not without humor) but the story will stay with you and linger in the back of your head.
This is a must read for any respectable romanian, and a fine read for anybody else who wants to learn more about the atrocities committed by the russians in the second world war.
This is a must read for any respectable romanian, and a fine read for anybody else who wants to learn more about the atrocities committed by the russians in the second world war.
Displaying 1 - 30 of 225 reviews