Da, amintiri din copilărie, după cum spunea cineva mai sus. Și Creangă a scris amintiri din copilărie și nu-l face mai puțin povestitor. Dacă Adina (suntem de-o seamă) a avut nenorocul să crească în perioada comunistă nu cred că e vina ei. Însă povestirile au și o notă de sarcasm, pe care văd că unii nu au înțeles-o. Nu, Adina nu a fost o privilegiată a comunismului. Înțeleg că cei din orașele mai mici nu au avut acces, ca noi, la discurile cu povești scoase de Electrecord, dar asta nu din vina noastră, a celor care eram copii pe vremea respectivă. Eu, spre exemplu, (mă repet, sunt de-o seamă cu Adina și tot bucureșteancă) habar nu am despre păpușile tip barbie. Îmi aduc aminte că le vedeam ca reclamă (barbie adevărate) la Cartoon Network, la începutul anilor 90, dar deja începuse să mă intereseze mai mult muzica. ‘“Povestirile nu au noimă”: este o colecție de povestiri, nu capitolele unui roman. Ba da, au noimă, practic în 24 de povestiri Adina surprinde 14 ani din viață, trecerea de la comunism la capitalism, dar și “trecerea” noastră de la copilărie la adolescență. Adina era depeșară, eu eram rockeriță. Râdeam de o colegă căreia îi plăcea Mickael Jackson (nu de faptul că-i plăceau cântecele lui), atât de mult, încât în ‘92, după vestitul concert de la București m-a rugat să-i traduc o scrisoare pentru el. De asta râdeam de ea, ca și cum Michael Jackson ar fi băgat în seamă o fetiță oarecare din București, România (unde o fi pe hartă?).
Poate induce în eroare faptul că eu i-am dat doar 3 stele Adinei, însă pentru mine 3 stele este o carte bună, de recomandat și altora. 4 stele este wow și 5 stele îmi pune mintea pe bigudiuri.
Cărțile Adinei nu sunt wow, dar sunt familiare. Poveștile ei sunt ale noastre, dar ea știe să le pună pe hârtie, cuvânt după cuvânt, pagină după pagină.
Pentru copiii ca mine, crescuți în București (ca și Adina, vara fugeam pe la bunici, în Ardeal), să te sui într-un copac (că pomi mai rar găseam) nu era la ordinea zilei, pentru că erau părinții cu gura pe noi: mă faci de râs, la ce-ți trebuie să te cocoți acolo? Din acest punct de vedere nu am avut “libertatea” celor crescuți la țară. Dar noi am avut bătătoarele de la capătul blocului care serveau drept bară (gimnastică - că nu aveam paralele) și serveau de walkie talkie. Aveam gropile cu nisip din curtea școlii și “butoiașele” - așa le spuneam noi, niște butoaie de fier. Făceam un adevărat traseu de alergat, treceam întâi prin bara de care ne agățam cu mâinile și tot în mâini până ajungeai la capăt, apoi ne suiam pe bârnă, săream de pe bârnă ca să sărim pe 3 butoiașe de dimensiuni diferite. Nisipul ne servea drept cretă să ne ungem mâinile, cum făceau gimnaștii. Ce ați fi vrut să pună în povestiri? Ororile prin care treceam? Deși unele sunt menționate parțial, nu aveam gaze, apă caldă, curent. Dârdâiam de frig în casă toată iarna, ne îmbrăcam cu tot șifonierul, dar copilăria noastră a fost fericită pentru că nu știam că poți fi răpit, violat, împușcat. “Ăia mari” se băteau în curtea școlii, fugeam toți piticii care încotro. Ne făceam ghețușuri, ne dădeam cu săniile, patinam pe stradă iarna, că mașinile treceau rar. Jucam de toate: melcul, șotron, frunza, țară, țară vrem ostași, bedmington, bidonașul, făceam schimburi de timbre, de-a v-ați ascunselea (toată viața m-am întrebat de ce-i spuneam “fața”), ȚOMAPAN, FAZAN, etc. Mâncam ciubucuri și vată de zahăr. Beam apă de la țeava care ieșea puțin în afara blocului, “că dacă mă duc acasă, mă oprește, nu mă mai lasă să ies”. Corul taților care se uitau la meciuri și înjurau de mama focului, fiecare îl recunoștea pe al lui după glas. Corul mamelor care dădeau semnalul de intrare în casă seara și corul nostru, al miorlăitorilor, “da, mai lasă-mă 5 minute”. Mergeam cu tata la Obor în weekend (pe vremea comuniștilor duminica) nu neapărat că trebuia să cumpărăm ceva, dar eliberam casa, să poată mama să strângă, să facă curat. Am fugit de lângă părinți, în piață fiind. Mă găseau la iepuri. Până s-a prins tata și imediat cum ajungeam în piață mergeam la nenea cu iepurii și mă dădea tata în primire până făcea el cumpărăturile. O singură dată m-au găsit la librărie, mă uitam la o păpușă din vitrină. Am avut-o pe Nadia, de la Arad. Făceam toate nebuniile prin casă. Am stricat arcuri de la pat, de la ușa de la cuptor. Când mergeam duminica la film, pornea gașca de la etajul 10 în jos, pe scări. Veneau “ăia mari” cu noi și cred că cel puțin 20 mergeam numai din scara noastră. Stăteam cu cheile de gât, ne era lene să le dăm jos și ne spânzuram când încercam să descuiem ușile. Ne certam “tu du-te la scara ta, ce cauți aici!”. Așa mulți am fost generațiile 78-79-80.
Una peste alta cărțile de povestiri ale Adinei au surprins ff bine o perioadă din viața noastră. Nu e cazul să ne facem acum mai catolici decât papa. Eram copii și nu știam ce se întâmplă. Așa a fost atunci.