What do you think?
Rate this book
Povestiri de pe Calea Moșilor
„Povestiri de pe Calea Moșilor este prima mea carte de proză scurtă pentru adulți, deși cred că și pentru copiii de la 12 ani în sus ar putea fi o lectură simpatică și pe undeva utilă. În fond, este vorba despre copilărie, copilăria mea și implicit a generației mele care s-a întâmplat undeva la granița dintre două regimuri, cel comunist și cel capitalist «de tranziție» al anilor ‘90. Mi se pare un noroc faptul că «am prins» ultimii ani de dictatură, că am fost comandantă de detașament și am colectat frunze de dud pentru viermii de mătase, deși recunosc că o parte din angoasele și complexele mele de acum își au rădăcini în vremurile de atunci. În carte veți citi despre viața și întâmplările mărunte de pe o stradă aparent banală care s-a schimbat, s-a transformat sub ochii mei, pe măsură ce creșteam. O stradă care încă reprezintă mica mea lume. Locurile din carte există și în realitate – intersecția de la Eminescu, strada școlii și biserica Silvestru, magazinul Bucur Obor, străduțele «din spate» care pe atunci nu-mi inspirau încredere pentru că n-aveau blocuri și termoficare. Doar duzii au fost tăiați, din motive misterioase, inexplicabile. Iar cartea este scrisă din perspectiva copilului de atunci, într-un moment în care simțeam că dacă nu mă întorc în timpul acela și nu recuperez o parte din el, n-o să mai pot continua cu toată maturitatea asta câteodată apăsătoare și frustrantă.“ – Adina Popescu
248 pages, Paperback
First published January 1, 2014
14 people are currently reading
291 people want to read
About the author
Adina Popescu
29 books134 followersBorn in Bucharest, Romania, in 1978, Adina Popescu has a BA in Film Directing, but she’s been working as a cultural journalist since she was 18.
In 1999, Adina published her first children’s book, Doar un zbor în jurul lumii (Just a Flight Over the World). Other books followed, showing her interest in children’s literature: Miriapodul hoinar şi alte poveşti (The Wandering Myriapod and Other Stories), Mari poveşti româneşti pe înţelesul celor mici (Romanian Tales for Young Readers), Aventurile lui Doxi în benzi desenate (Doxi’s Adventures in Comic Strips), the latter together with Alexandru Ciubotariu.
In 2015, she published Povestiri de pe Calea Moşilor (Stories from Calea Moșilor), a book initially written for adult readers, but which also appealed to children who were willing to find a time machine and travel back to the 1980s.
Her latest book, A Secret History of the Vampire Country, is a fantasy trilogy that won the The Arthur Trophy, a literary creation competition. She has worked on it for almost 10 years, and in this time she also wrote about baby-sitters, garbage collectors, fishermen, neighbours who listen to music excessively loud, cyclists, ambassadors, writers, shepherds, and other narrative reports bordering on fiction.
In 1999, Adina published her first children’s book, Doar un zbor în jurul lumii (Just a Flight Over the World). Other books followed, showing her interest in children’s literature: Miriapodul hoinar şi alte poveşti (The Wandering Myriapod and Other Stories), Mari poveşti româneşti pe înţelesul celor mici (Romanian Tales for Young Readers), Aventurile lui Doxi în benzi desenate (Doxi’s Adventures in Comic Strips), the latter together with Alexandru Ciubotariu.
In 2015, she published Povestiri de pe Calea Moşilor (Stories from Calea Moșilor), a book initially written for adult readers, but which also appealed to children who were willing to find a time machine and travel back to the 1980s.
Her latest book, A Secret History of the Vampire Country, is a fantasy trilogy that won the The Arthur Trophy, a literary creation competition. She has worked on it for almost 10 years, and in this time she also wrote about baby-sitters, garbage collectors, fishermen, neighbours who listen to music excessively loud, cyclists, ambassadors, writers, shepherds, and other narrative reports bordering on fiction.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 45 reviews
November 2, 2021
Ar putea să fie mai multe lucruri care să funcționeze - un personaj principal atroce, pe care îmi doresc să cred că nu este real, care ar fi putut evolua în ceva malefic sau măcar sinistru. Un scris semi-competent, și suficientă apreciere încât să-și primească un hard-cover de la YoungArt, și o colaborare cu o desenatoare vag pricepută.
Colecția asta de povestiri sunt memoriile personale ale autoarei, aparent. Ceea ce e ok. Le leagă cumva de Calea Moșilor, un loc care mie, nefiind din zonă, nu-mi spune nimic, și de care nu-mi pasă cu pasiune. Descrie copilăria ei, care, fiind trăită cam în același timp cu a mea, îmi inspiră reală frustrare - fata e privilegiată din foarte multe puncte de vedere - primește discuri de vinil cu povești, o sumedenie de animale de companie pe care nu le îngrijește deloc, o bicicletă, păpuși peste păpuși. În cea mai cruntă perioadă a comunismului, să ne înțelegem.
Mai mult, profilul fetiței pe care o descrie e acela de atroce „comandantă de detașament”. Adina Popescu descrie cu seninătate o viitoare Elena Ceaușescu, fără niciun fel de regret sau urmă de remușcare. Își urăște prietenii, urăște animalele de companie cărora le provoacă moartea, urăște oamenii săraci sau defavorizați. Și totuși, nu asta trage cartea în jos, în fond, și copilăria Evei Braun își merită spațiul între coperțile unei cărți.
Ce trage colecția de povestiri în jos cu adevărat e faptul că nu doar că povestirile nu sunt foarte bine legate între ele, ci și faptul că fiecare din ele sunt fără noimă. Fiecare din cele 24 de povestiri sunt un rateu; sunt scrise prost, fiecare din ele, iar faptele povestite nu au o culminare foarte naturală sau inteligentă. Nu se întâmplă nimic, cel mai des. Autoarea nu are nimic de povestit.
Ca să mă-nțelegeți, imaginați-vă un Nică a lui Ștefan a Petrei care merge la scăldat, își lasă hainele pe mal, și cineva vine, îi vede hainele, după care Nică iese de la scăldat, se usucă, se îmbracă și merge acasă unde mănâncă o tocană. Cam așa sunt toate povestirile Adinei Popescu. Nimic nu se întâmplă, și probabil nu i-a spus nimeni niciodată un „așa, și?”. Practic fiecare povestire se termină cu un „așa, și?” - și asta nu ar fi o problemă dacă ar exista, cum ziceam, o legătură între povestiri, sau măcar ar înainta povestea un pic mai departe.
Dar nu. Autoarea continuă să construiască acest personaj abominabil, și punctul culminant este, anticlimactic, la pagina 121, unde Adina Popescu strecoară acest fragment fără pic de ironie:
«Aș vrea, cu această ocazie, să mulțumesc școlii noastre, tovarășei învățătoare și tovarășelor profesoare de mai târziu, pentru că m-au învățat să scriu îngrijit, să folosesc în compuneri expresii frumoase, precum „alb ca omătul”, „țurțuri de cristal”, „dulce cântare”, „pajiște multicoloră”, „cunună de steluțe argintii”, „izvoarele spun povești” și multe altele, după care acum încerc să sap în adâncul memoriei mele de om matur, ca să le smulg. Le mulțumesc că m-au învățat să descriu peisajele și stările sufletești ale omului. Le mulțumesc că m-au încurajat să mă exprim în acel limbaj poetic în care soarele nu adie niciodată, iar ciuperca nu poate să fie niciodată „ciupearcă” și e întotdeauna mai înaltă decât ghioceii - vestitorii primăverii. Le mulțumesc pentru că am ajuns la treizeci de ani și uite că trebuie să demontez cuvintele și frazele care sunt deja în mine ca să mă pot reconstrui pentru a doua oară.»
Asta în caz că vă-ntrebați de ce literatura românească e cam de căcat.
Colecția asta de povestiri sunt memoriile personale ale autoarei, aparent. Ceea ce e ok. Le leagă cumva de Calea Moșilor, un loc care mie, nefiind din zonă, nu-mi spune nimic, și de care nu-mi pasă cu pasiune. Descrie copilăria ei, care, fiind trăită cam în același timp cu a mea, îmi inspiră reală frustrare - fata e privilegiată din foarte multe puncte de vedere - primește discuri de vinil cu povești, o sumedenie de animale de companie pe care nu le îngrijește deloc, o bicicletă, păpuși peste păpuși. În cea mai cruntă perioadă a comunismului, să ne înțelegem.
Mai mult, profilul fetiței pe care o descrie e acela de atroce „comandantă de detașament”. Adina Popescu descrie cu seninătate o viitoare Elena Ceaușescu, fără niciun fel de regret sau urmă de remușcare. Își urăște prietenii, urăște animalele de companie cărora le provoacă moartea, urăște oamenii săraci sau defavorizați. Și totuși, nu asta trage cartea în jos, în fond, și copilăria Evei Braun își merită spațiul între coperțile unei cărți.
Ce trage colecția de povestiri în jos cu adevărat e faptul că nu doar că povestirile nu sunt foarte bine legate între ele, ci și faptul că fiecare din ele sunt fără noimă. Fiecare din cele 24 de povestiri sunt un rateu; sunt scrise prost, fiecare din ele, iar faptele povestite nu au o culminare foarte naturală sau inteligentă. Nu se întâmplă nimic, cel mai des. Autoarea nu are nimic de povestit.
Ca să mă-nțelegeți, imaginați-vă un Nică a lui Ștefan a Petrei care merge la scăldat, își lasă hainele pe mal, și cineva vine, îi vede hainele, după care Nică iese de la scăldat, se usucă, se îmbracă și merge acasă unde mănâncă o tocană. Cam așa sunt toate povestirile Adinei Popescu. Nimic nu se întâmplă, și probabil nu i-a spus nimeni niciodată un „așa, și?”. Practic fiecare povestire se termină cu un „așa, și?” - și asta nu ar fi o problemă dacă ar exista, cum ziceam, o legătură între povestiri, sau măcar ar înainta povestea un pic mai departe.
Dar nu. Autoarea continuă să construiască acest personaj abominabil, și punctul culminant este, anticlimactic, la pagina 121, unde Adina Popescu strecoară acest fragment fără pic de ironie:
«Aș vrea, cu această ocazie, să mulțumesc școlii noastre, tovarășei învățătoare și tovarășelor profesoare de mai târziu, pentru că m-au învățat să scriu îngrijit, să folosesc în compuneri expresii frumoase, precum „alb ca omătul”, „țurțuri de cristal”, „dulce cântare”, „pajiște multicoloră”, „cunună de steluțe argintii”, „izvoarele spun povești” și multe altele, după care acum încerc să sap în adâncul memoriei mele de om matur, ca să le smulg. Le mulțumesc că m-au învățat să descriu peisajele și stările sufletești ale omului. Le mulțumesc că m-au încurajat să mă exprim în acel limbaj poetic în care soarele nu adie niciodată, iar ciuperca nu poate să fie niciodată „ciupearcă” și e întotdeauna mai înaltă decât ghioceii - vestitorii primăverii. Le mulțumesc pentru că am ajuns la treizeci de ani și uite că trebuie să demontez cuvintele și frazele care sunt deja în mine ca să mă pot reconstrui pentru a doua oară.»
Asta în caz că vă-ntrebați de ce literatura românească e cam de căcat.
August 5, 2021
O carte foarte lejeră. Mă așteptam la mai mult de la ea, dar tot a fost o lectură plăcută desi a inceput un pic mai abrupt.
Nici măcar nu am copilărit in aceeași perioada (mai mult părinții mei), dar m-am regăsit în unele dintre momente din viața ei și mi-a plăcut să văd ce fel copilărie a avut.
Nici măcar nu am copilărit in aceeași perioada (mai mult părinții mei), dar m-am regăsit în unele dintre momente din viața ei și mi-a plăcut să văd ce fel copilărie a avut.
January 31, 2021
Această carte este... citibilă.
Stilistic vorbind, primele povestiri sunt scrise în acel ton pe care și-l iau adulții când vor să imite copiii - de exemplu, un capitol începe, școlărește: „Eu sunt la grădiniță. Ea e Eliza. Eliza e prietena mea. Mama îmi zice:” Apoi, devine ceva mai suportabil, chit că autoarea își imaginează că a alungat din memorie expresiile frumoase, ca nu după mult timp să ne spună că viermii de mătase dorm și au „vise inelate” - și nu numai.
Tematic vorbind, fiecare capitol e o nouă povestire despre copilăria de final de anii '80 și început de anii '90, de la încercarea de imita Cireșarii la aventuri cu colegii de școală. Personajul principal mustește de răutate, descriindu-și majoritatea colegilor ca fiind cel puțin urâți, dacă nu și proști, iar naratoarea adultă nu filtrează momentele de răutate în niciun fel, nu reflectă asupra lor, nici nu le bagă prea tare în seamă, ci le lasă să existe ca mici momente de cruzime aleatorie.
Nu doar că nu există frumusețe sau farmec în lumea micii Adina, dar chiar și lucrurile bune sunt murdărite de răutăți și venin.
Stilistic vorbind, primele povestiri sunt scrise în acel ton pe care și-l iau adulții când vor să imite copiii - de exemplu, un capitol începe, școlărește: „Eu sunt la grădiniță. Ea e Eliza. Eliza e prietena mea. Mama îmi zice:” Apoi, devine ceva mai suportabil, chit că autoarea își imaginează că a alungat din memorie expresiile frumoase, ca nu după mult timp să ne spună că viermii de mătase dorm și au „vise inelate” - și nu numai.
Tematic vorbind, fiecare capitol e o nouă povestire despre copilăria de final de anii '80 și început de anii '90, de la încercarea de imita Cireșarii la aventuri cu colegii de școală. Personajul principal mustește de răutate, descriindu-și majoritatea colegilor ca fiind cel puțin urâți, dacă nu și proști, iar naratoarea adultă nu filtrează momentele de răutate în niciun fel, nu reflectă asupra lor, nici nu le bagă prea tare în seamă, ci le lasă să existe ca mici momente de cruzime aleatorie.
Nu doar că nu există frumusețe sau farmec în lumea micii Adina, dar chiar și lucrurile bune sunt murdărite de răutăți și venin.
August 1, 2016
Dacă nu ne-ar fi despărțit un an și-o jumătate de țară, Adina și cu mine am fi putut fi colege de clasă sau poate chiar de bancă.
Dacă ai copilărit în '80-'90, cartea asta e pentru tine.
Dacă într-a IV-a fiecare elev din clasă (sau măcar din gașca ta de prieteni) era un personaj din Legendele Olimpului, cartea asta e pentru tine.
Dacă ai avut în clasă găști de rockeri și depeșari (și tu ai fost în cel puțin una dintre ele), cartea asta e pentru tine.
Dacă la zilele de naștere, invariabil, sfîrșeați uitîndu-vă la Dirty Dancing, cartea asta e pentru tine.
Dacă ți-au plăcut Băiuțeii și Cum mi-am petrecut vacanța de vară, cartea asta e pentru tine.
Dacă ai copilărit în '80-'90, cartea asta e pentru tine.
Dacă într-a IV-a fiecare elev din clasă (sau măcar din gașca ta de prieteni) era un personaj din Legendele Olimpului, cartea asta e pentru tine.
Dacă ai avut în clasă găști de rockeri și depeșari (și tu ai fost în cel puțin una dintre ele), cartea asta e pentru tine.
Dacă la zilele de naștere, invariabil, sfîrșeați uitîndu-vă la Dirty Dancing, cartea asta e pentru tine.
Dacă ți-au plăcut Băiuțeii și Cum mi-am petrecut vacanța de vară, cartea asta e pentru tine.
April 9, 2015
Pe Adina Popescu o știam de prin reviste literare, iar pe Adinuța am cunoscut-o acum, în Povestirile de pe Calea Moșilor. Mi-a zia cum s-a mutat acolo și cum Calea Moșilor a devenit universul ei.
Mi-a mai spus și ce făcea la școală: cum au cules frunze de dud pentru viermii de mătase, cum tovarășii au devenit domnii profesori, cum se băteau în clasă și cum chiuleau de la ore - lucruri din astea mărunte, de demult, prin care am trecut mai toți, dar care sunt atât de drăguțe și de care îți amintești cu atâta drag, încât ar trebui să fii de piatră ca să nu-ți placă mult, mult de tot povestirile Adinei.
Mi-a mai spus și ce făcea la școală: cum au cules frunze de dud pentru viermii de mătase, cum tovarășii au devenit domnii profesori, cum se băteau în clasă și cum chiuleau de la ore - lucruri din astea mărunte, de demult, prin care am trecut mai toți, dar care sunt atât de drăguțe și de care îți amintești cu atâta drag, încât ar trebui să fii de piatră ca să nu-ți placă mult, mult de tot povestirile Adinei.
January 23, 2016
O carte care te umple de nostalgie şi introspecţie. Cam aşa aş descrie eu această “Povestiri de pe Calea Moșilor” a Adelei Popescu, în care autoarea descrie copilăria anilor ’80 şi începuturile adolescenţei în anii ’90. Unele lucruri care au caracterizat comunismul nu le-am trăit (eu fiind cu vreo 10 ani mai tânără ca scriitoare), dar acest lucru nu m-a împiedicat să mă ataşez de personajul principal. La urma urmei, cartea e scrisă cu vocea unui copil, un stil uşor de abordat şi prezintă viaţa de familie, şcoala şi strada pe care ai hoinărit-o ca copil. De exemplu şi eu am apucat să fiu elev de serviciu cu un clopoţel, dar nu pentru mult timp căci, după un an, au instalat o sonerie groaznic de nesuferită. Anii de tranziţie ’90 descrişi aici au mult în comun cu copilăria mea.
Acum, ca adult, îmi dau seama cât de crudă am fost, fără să-mi dau seama, cu cei care nu erau la fel de norocoşi ca mine şi cel mai alarmant a fost cât de normal mi s-a părut să evit pe cel mai sărac elev din clasă sau pe cel de etnie rromă. Chiar şi aşa, trebuie să recunosc că această carte este sinceră fără să te facă să te simţi responsabilă pentru modul în care ai fost educat. M-a pus pe gânduri la felul cum o să-mi cresc eu copii.
Nu cred că pot să scriu o recenzie imparţială acestei cărţi fiindcă la fiecare pas îmi compare experienţele cu ale ei, dar ţin să vă spun că a fost o lectură foarte plăcută. Sper să vă placă şi vouă!
Acum, ca adult, îmi dau seama cât de crudă am fost, fără să-mi dau seama, cu cei care nu erau la fel de norocoşi ca mine şi cel mai alarmant a fost cât de normal mi s-a părut să evit pe cel mai sărac elev din clasă sau pe cel de etnie rromă. Chiar şi aşa, trebuie să recunosc că această carte este sinceră fără să te facă să te simţi responsabilă pentru modul în care ai fost educat. M-a pus pe gânduri la felul cum o să-mi cresc eu copii.
Nu cred că pot să scriu o recenzie imparţială acestei cărţi fiindcă la fiecare pas îmi compare experienţele cu ale ei, dar ţin să vă spun că a fost o lectură foarte plăcută. Sper să vă placă şi vouă!
July 10, 2017
Pentru generatiile '70 - '80 aceasta carte are un farmec aparte. Reinvie nu numai un Bucuresti cenusiu iarna si sufocant vara, dar si magazinele "de stat", scoala primara si generala cu "tovarasa" (caci fiecare generatie a avut o "tovarasa", viata de zi cu zi, plina de probleme pentru fiecare individ in parte, colegii si familiile acestora, incapatanarea de a trai normal intr-o lume total sarita de pe axa. Autoarea se autofictionalizeaza si rememoreaza fapte reale si oameni adevarati, modificand eventual ordinea unor intamplari. Este o carte in care conceptul de politically correct nu are ce cauta: colegii tigani sunt ... tigani, corpul profesoral este prezentat cu candoarea si sinceritatea de care numai un copil ar fi in stare, parintii nu sunt neaparat intelegatori sau amuzanti. Adina Popescu are grija ca, la fiecare final de povestire, sa ne readuca in actualitate, marcand subtil modificarile pe care le-a adus iesirea din comunism - de exemplu, o gogosarie sau o cofetarie dispare pentru a face loc unei carciumi sau unui magazin. Schimbarea destinatiei unui centru comercial echivaleaza cu stergerea unei identitati, a unei experiente de viata.
"Povestiri de pe Calea Mosilor" este o carte pentru toate varstele, dar mai ales pentru cei dornici sa rememoreze primii ani de scoala, intr-un regim politic aberant, pe care insa inocenta si imaginatia copiilor incearca (si reusesc pe alocuri) sa-l umanizeze.
"Povestiri de pe Calea Mosilor" este o carte pentru toate varstele, dar mai ales pentru cei dornici sa rememoreze primii ani de scoala, intr-un regim politic aberant, pe care insa inocenta si imaginatia copiilor incearca (si reusesc pe alocuri) sa-l umanizeze.
October 16, 2022
Of, nu stiu de unde sa incep.
Cartea nu m-a satisfacut si nici nu mi-a trezit acea pofta extravaganta de a citi pe care o gasesc macar o data intr-o carte. Nu este o carte urata, are niste parti chiar interesante, dar exprimarea la pers. 1 nu a mers pentru mine. La un momentdat eram cam satula sa tot aud de ce crede Adina in mintea ei, mai ales ca se purta si destul de rautacios, sa recunoastem asta. Apoi primele capitole m-au dat pe spate. Au fost mult prea monotone pentru mine.
Intr-o carte trebuie sa se povesteasca ceva care iese din comun, nu? Altfel putem sa traim asta zi de zi si noi singuri. Si a scrie o carte despre asta nu mi se pare ceva iesit din comun.
O sa ziceti ca asa e cartea, la pers. 1 si ca asa e facuta, sa se auda Adina. Daca m-as fi putut apropia de ea mi-ar fi placut cartea. Dar ea pur si simplu nu mi-a dat sansa asta. Nu am auzit despre ea de la nimeni altcineva. Adica, eu tin sa cred ca majoritatea persoanelor ne vad diferit de cum ne consideram noi. Eu am momente cand sunt foarte impulsiva. Si ma si vad asa. Dar o alta persoana ar putea sa spuna ca ba din contra...
Nu invinovatesc autoarea ca nu mi-a placut de Adina. Dar cum vorbea despre toti colegii ei m-a scos de pe linie si m-a bagat intr-o defensiva pentru ei. Ca sa fiu sincera, mie cel mai mult mi-a placut de Anamaria Craciun in carte. Am simtit ceva la ea. Poate prin faptul ca simt ca din unele puncte de vedere seamana cu mine. Si a avut media Zece in a 5-a si dupa S-a mutat si nu a mai fost asa. Eu is aia.
Apoi cu Dan Roacherul. Un personaj dubios raaau care nu vad de ce trebuie sa fie bagat in cartea asta. Adina a avut o singura ciocnire in viata ei care chiar sa fie ceva. A stricat cartea, parerea mea. Apoi cu Voichita aia. Subiectul m-a facut sa vreau sa dispar. A fost super inconfortabil. Stiu ca e nimic pe langa alte carti dar cum eu aici nu aveam nimic pentru Dan si nici pentru Adina pur si simplu m-a dezgustat. Bine macar ca Adina a spus ca nu vrea sa fie prietena lui. Daca as fi fost eu in locul ei nici macar nu m-as fi jucat baschet si m-as fi dus la ora. La revedere.
Exprimarea fortata in al doilea capitol (cel putin la inceput) mi-a displacut in mod special. Nu pentru ca era de copil mic. Ci pentru ca Adina uita apoi cu totul sa se mai gandeasca asa. Daca oricum nu avea de gand sa continue cu propozitiile acelea fara detalii, putea sa nu inceapa cu ele. Mi-ar fi placut sa fi fost ceva continuu. Nu ceva intrerupt. Eu, personal, nu tinem neaparat sa gandeasca ca un copil mic doar pentru ca isi scria amintirile din acea vreme. Putea sa faca asta inteles printre pagini (a fost intr-un fel dar la spatele cartii)
Apoi nu inteleg ce a vrut sa ne arate cartea aceasta cu comunismul. Despre miciile obiceiuri (sunatul cu clopotelul de catre un elev la sfarsitul si inceputul orei, asteptarea gazului ca sa se gateasca, spuna d tovarasa/tovarasul in loc de domnule/doamna etc) erau exprimate cu atat de mult a intelegere de zici ca era totul ok si bine. Nici nu a prea povestit despre revolutie si asa. Ceausescu de abia a avut vreo 5 mentionari sau chiar mai putine, iar pe spatele cartii apare numele lui de parca ar fi un personaj secundar, sau cel putin un personaj discutat. Vremurile de communism prezentat de Adina nu par ceva rau, avand in vedere ca mama ei ii cumpara papusi, biciclete, rotile fara vreo problema. In plus, gasea si tot felul de animale (hamster) care nu vad cum ar fi asa de usor de luat prin acele timpuri. Probabil ca ma insel eu, dar mie mi s-a parut ca Adina si Dia si alte fete erau destul de fericite (chiar fericite) si nu baga de seama ce fel de vremuri grele sunt. Eu nu am trait acea perioada si nu am de unde sa stiu, de aceea am si spus ca este posibil sa ma insel dar eu asa am vazut si vad lucrurile.
Cartea e ok din parerea mea. Mie nu mi-a placut. Dar fiecare vede lucrurile altcumva pana la urma :) Adina pentru mine nu a fost un personaj remarcabil. Daca pentru voi a fost ma bucur.
Cartea nu m-a satisfacut si nici nu mi-a trezit acea pofta extravaganta de a citi pe care o gasesc macar o data intr-o carte. Nu este o carte urata, are niste parti chiar interesante, dar exprimarea la pers. 1 nu a mers pentru mine. La un momentdat eram cam satula sa tot aud de ce crede Adina in mintea ei, mai ales ca se purta si destul de rautacios, sa recunoastem asta. Apoi primele capitole m-au dat pe spate. Au fost mult prea monotone pentru mine.
Intr-o carte trebuie sa se povesteasca ceva care iese din comun, nu? Altfel putem sa traim asta zi de zi si noi singuri. Si a scrie o carte despre asta nu mi se pare ceva iesit din comun.
O sa ziceti ca asa e cartea, la pers. 1 si ca asa e facuta, sa se auda Adina. Daca m-as fi putut apropia de ea mi-ar fi placut cartea. Dar ea pur si simplu nu mi-a dat sansa asta. Nu am auzit despre ea de la nimeni altcineva. Adica, eu tin sa cred ca majoritatea persoanelor ne vad diferit de cum ne consideram noi. Eu am momente cand sunt foarte impulsiva. Si ma si vad asa. Dar o alta persoana ar putea sa spuna ca ba din contra...
Nu invinovatesc autoarea ca nu mi-a placut de Adina. Dar cum vorbea despre toti colegii ei m-a scos de pe linie si m-a bagat intr-o defensiva pentru ei. Ca sa fiu sincera, mie cel mai mult mi-a placut de Anamaria Craciun in carte. Am simtit ceva la ea. Poate prin faptul ca simt ca din unele puncte de vedere seamana cu mine. Si a avut media Zece in a 5-a si dupa S-a mutat si nu a mai fost asa. Eu is aia.
Apoi cu Dan Roacherul. Un personaj dubios raaau care nu vad de ce trebuie sa fie bagat in cartea asta. Adina a avut o singura ciocnire in viata ei care chiar sa fie ceva. A stricat cartea, parerea mea. Apoi cu Voichita aia. Subiectul m-a facut sa vreau sa dispar. A fost super inconfortabil. Stiu ca e nimic pe langa alte carti dar cum eu aici nu aveam nimic pentru Dan si nici pentru Adina pur si simplu m-a dezgustat. Bine macar ca Adina a spus ca nu vrea sa fie prietena lui. Daca as fi fost eu in locul ei nici macar nu m-as fi jucat baschet si m-as fi dus la ora. La revedere.
Exprimarea fortata in al doilea capitol (cel putin la inceput) mi-a displacut in mod special. Nu pentru ca era de copil mic. Ci pentru ca Adina uita apoi cu totul sa se mai gandeasca asa. Daca oricum nu avea de gand sa continue cu propozitiile acelea fara detalii, putea sa nu inceapa cu ele. Mi-ar fi placut sa fi fost ceva continuu. Nu ceva intrerupt. Eu, personal, nu tinem neaparat sa gandeasca ca un copil mic doar pentru ca isi scria amintirile din acea vreme. Putea sa faca asta inteles printre pagini (a fost intr-un fel dar la spatele cartii)
Apoi nu inteleg ce a vrut sa ne arate cartea aceasta cu comunismul. Despre miciile obiceiuri (sunatul cu clopotelul de catre un elev la sfarsitul si inceputul orei, asteptarea gazului ca sa se gateasca, spuna d tovarasa/tovarasul in loc de domnule/doamna etc) erau exprimate cu atat de mult a intelegere de zici ca era totul ok si bine. Nici nu a prea povestit despre revolutie si asa. Ceausescu de abia a avut vreo 5 mentionari sau chiar mai putine, iar pe spatele cartii apare numele lui de parca ar fi un personaj secundar, sau cel putin un personaj discutat. Vremurile de communism prezentat de Adina nu par ceva rau, avand in vedere ca mama ei ii cumpara papusi, biciclete, rotile fara vreo problema. In plus, gasea si tot felul de animale (hamster) care nu vad cum ar fi asa de usor de luat prin acele timpuri. Probabil ca ma insel eu, dar mie mi s-a parut ca Adina si Dia si alte fete erau destul de fericite (chiar fericite) si nu baga de seama ce fel de vremuri grele sunt. Eu nu am trait acea perioada si nu am de unde sa stiu, de aceea am si spus ca este posibil sa ma insel dar eu asa am vazut si vad lucrurile.
Cartea e ok din parerea mea. Mie nu mi-a placut. Dar fiecare vede lucrurile altcumva pana la urma :) Adina pentru mine nu a fost un personaj remarcabil. Daca pentru voi a fost ma bucur.
This entire review has been hidden because of spoilers.
January 17, 2016
Am tras de cartea asta de frica sa nu se termine.
April 29, 2022
2.5 !!
Nu e chiar cea mai buna carte, hai sa recunoaștem...
Am găsit foarte greu sa ma apropriu de Adina și sa o înțeleg câteodată. Mai ales felul în care își descria colegii. Întotdeauna avea ceva rău de zis despre toată lumea.
Nu ca as avea întâmplări reale mai interesante. Oricum ce mi s-a părut cel mai interesant este cum pana la mai mult de jumate din carte este mai mult spre o audienta mai mica (7+) iar ultimele 4-5 capitole fac ca aceasta carte sa aibă o audienta mai mare (14+).
Sa nu mai spun cât de mult second-hand embarrassment am avut de la ea....
Sincer nu o recomand, doar dacă chiar ai vrea sa afli mai multe despre cum erau copii în vremea comunismului, dar nici măcar asta nu prea explica. Sa nu uitam cum Adina nu pare de loc afectata având păpuși peste păpuși și nici o data nu exprima sentimente cum ca ar fii fost greu, mie mi se pare destul de privilegiata.
Bineînțeles sa nu uitam faptul cum autoarea a uitat complet de descrieri. Epitetele, comparațiile, metaforele...Au dispărut ca prin minune ! După primul capitol, imediat am trecut la un limbaj de genul "Eu sunt la grădiniță. Ea e Eliza. Eliza e prietena mea. Mama îmi zice:" hai serios, parca ar fii un adult imitând un copil mic (cam asta este de fapt toată cartea). Numai după ce cartea se termina s-a gândit autoarea sa adauge "viermii de mătase care 'au visuri' ". Și mai întreabă unii de ce nu îmi plac autorii romani....
Nu e chiar cea mai buna carte, hai sa recunoaștem...
Am găsit foarte greu sa ma apropriu de Adina și sa o înțeleg câteodată. Mai ales felul în care își descria colegii. Întotdeauna avea ceva rău de zis despre toată lumea.
Nu ca as avea întâmplări reale mai interesante. Oricum ce mi s-a părut cel mai interesant este cum pana la mai mult de jumate din carte este mai mult spre o audienta mai mica (7+) iar ultimele 4-5 capitole fac ca aceasta carte sa aibă o audienta mai mare (14+).
Sa nu mai spun cât de mult second-hand embarrassment am avut de la ea....
Sincer nu o recomand, doar dacă chiar ai vrea sa afli mai multe despre cum erau copii în vremea comunismului, dar nici măcar asta nu prea explica. Sa nu uitam cum Adina nu pare de loc afectata având păpuși peste păpuși și nici o data nu exprima sentimente cum ca ar fii fost greu, mie mi se pare destul de privilegiata.
Bineînțeles sa nu uitam faptul cum autoarea a uitat complet de descrieri. Epitetele, comparațiile, metaforele...Au dispărut ca prin minune ! După primul capitol, imediat am trecut la un limbaj de genul "Eu sunt la grădiniță. Ea e Eliza. Eliza e prietena mea. Mama îmi zice:" hai serios, parca ar fii un adult imitând un copil mic (cam asta este de fapt toată cartea). Numai după ce cartea se termina s-a gândit autoarea sa adauge "viermii de mătase care 'au visuri' ". Și mai întreabă unii de ce nu îmi plac autorii romani....
March 3, 2022
Da, amintiri din copilărie, după cum spunea cineva mai sus. Și Creangă a scris amintiri din copilărie și nu-l face mai puțin povestitor. Dacă Adina (suntem de-o seamă) a avut nenorocul să crească în perioada comunistă nu cred că e vina ei. Însă povestirile au și o notă de sarcasm, pe care văd că unii nu au înțeles-o. Nu, Adina nu a fost o privilegiată a comunismului. Înțeleg că cei din orașele mai mici nu au avut acces, ca noi, la discurile cu povești scoase de Electrecord, dar asta nu din vina noastră, a celor care eram copii pe vremea respectivă. Eu, spre exemplu, (mă repet, sunt de-o seamă cu Adina și tot bucureșteancă) habar nu am despre păpușile tip barbie. Îmi aduc aminte că le vedeam ca reclamă (barbie adevărate) la Cartoon Network, la începutul anilor 90, dar deja începuse să mă intereseze mai mult muzica. ‘“Povestirile nu au noimă”: este o colecție de povestiri, nu capitolele unui roman. Ba da, au noimă, practic în 24 de povestiri Adina surprinde 14 ani din viață, trecerea de la comunism la capitalism, dar și “trecerea” noastră de la copilărie la adolescență. Adina era depeșară, eu eram rockeriță. Râdeam de o colegă căreia îi plăcea Mickael Jackson (nu de faptul că-i plăceau cântecele lui), atât de mult, încât în ‘92, după vestitul concert de la București m-a rugat să-i traduc o scrisoare pentru el. De asta râdeam de ea, ca și cum Michael Jackson ar fi băgat în seamă o fetiță oarecare din București, România (unde o fi pe hartă?).
Poate induce în eroare faptul că eu i-am dat doar 3 stele Adinei, însă pentru mine 3 stele este o carte bună, de recomandat și altora. 4 stele este wow și 5 stele îmi pune mintea pe bigudiuri.
Cărțile Adinei nu sunt wow, dar sunt familiare. Poveștile ei sunt ale noastre, dar ea știe să le pună pe hârtie, cuvânt după cuvânt, pagină după pagină.
Pentru copiii ca mine, crescuți în București (ca și Adina, vara fugeam pe la bunici, în Ardeal), să te sui într-un copac (că pomi mai rar găseam) nu era la ordinea zilei, pentru că erau părinții cu gura pe noi: mă faci de râs, la ce-ți trebuie să te cocoți acolo? Din acest punct de vedere nu am avut “libertatea” celor crescuți la țară. Dar noi am avut bătătoarele de la capătul blocului care serveau drept bară (gimnastică - că nu aveam paralele) și serveau de walkie talkie. Aveam gropile cu nisip din curtea școlii și “butoiașele” - așa le spuneam noi, niște butoaie de fier. Făceam un adevărat traseu de alergat, treceam întâi prin bara de care ne agățam cu mâinile și tot în mâini până ajungeai la capăt, apoi ne suiam pe bârnă, săream de pe bârnă ca să sărim pe 3 butoiașe de dimensiuni diferite. Nisipul ne servea drept cretă să ne ungem mâinile, cum făceau gimnaștii. Ce ați fi vrut să pună în povestiri? Ororile prin care treceam? Deși unele sunt menționate parțial, nu aveam gaze, apă caldă, curent. Dârdâiam de frig în casă toată iarna, ne îmbrăcam cu tot șifonierul, dar copilăria noastră a fost fericită pentru că nu știam că poți fi răpit, violat, împușcat. “Ăia mari” se băteau în curtea școlii, fugeam toți piticii care încotro. Ne făceam ghețușuri, ne dădeam cu săniile, patinam pe stradă iarna, că mașinile treceau rar. Jucam de toate: melcul, șotron, frunza, țară, țară vrem ostași, bedmington, bidonașul, făceam schimburi de timbre, de-a v-ați ascunselea (toată viața m-am întrebat de ce-i spuneam “fața”), ȚOMAPAN, FAZAN, etc. Mâncam ciubucuri și vată de zahăr. Beam apă de la țeava care ieșea puțin în afara blocului, “că dacă mă duc acasă, mă oprește, nu mă mai lasă să ies”. Corul taților care se uitau la meciuri și înjurau de mama focului, fiecare îl recunoștea pe al lui după glas. Corul mamelor care dădeau semnalul de intrare în casă seara și corul nostru, al miorlăitorilor, “da, mai lasă-mă 5 minute”. Mergeam cu tata la Obor în weekend (pe vremea comuniștilor duminica) nu neapărat că trebuia să cumpărăm ceva, dar eliberam casa, să poată mama să strângă, să facă curat. Am fugit de lângă părinți, în piață fiind. Mă găseau la iepuri. Până s-a prins tata și imediat cum ajungeam în piață mergeam la nenea cu iepurii și mă dădea tata în primire până făcea el cumpărăturile. O singură dată m-au găsit la librărie, mă uitam la o păpușă din vitrină. Am avut-o pe Nadia, de la Arad. Făceam toate nebuniile prin casă. Am stricat arcuri de la pat, de la ușa de la cuptor. Când mergeam duminica la film, pornea gașca de la etajul 10 în jos, pe scări. Veneau “ăia mari” cu noi și cred că cel puțin 20 mergeam numai din scara noastră. Stăteam cu cheile de gât, ne era lene să le dăm jos și ne spânzuram când încercam să descuiem ușile. Ne certam “tu du-te la scara ta, ce cauți aici!”. Așa mulți am fost generațiile 78-79-80.
Una peste alta cărțile de povestiri ale Adinei au surprins ff bine o perioadă din viața noastră. Nu e cazul să ne facem acum mai catolici decât papa. Eram copii și nu știam ce se întâmplă. Așa a fost atunci.
Poate induce în eroare faptul că eu i-am dat doar 3 stele Adinei, însă pentru mine 3 stele este o carte bună, de recomandat și altora. 4 stele este wow și 5 stele îmi pune mintea pe bigudiuri.
Cărțile Adinei nu sunt wow, dar sunt familiare. Poveștile ei sunt ale noastre, dar ea știe să le pună pe hârtie, cuvânt după cuvânt, pagină după pagină.
Pentru copiii ca mine, crescuți în București (ca și Adina, vara fugeam pe la bunici, în Ardeal), să te sui într-un copac (că pomi mai rar găseam) nu era la ordinea zilei, pentru că erau părinții cu gura pe noi: mă faci de râs, la ce-ți trebuie să te cocoți acolo? Din acest punct de vedere nu am avut “libertatea” celor crescuți la țară. Dar noi am avut bătătoarele de la capătul blocului care serveau drept bară (gimnastică - că nu aveam paralele) și serveau de walkie talkie. Aveam gropile cu nisip din curtea școlii și “butoiașele” - așa le spuneam noi, niște butoaie de fier. Făceam un adevărat traseu de alergat, treceam întâi prin bara de care ne agățam cu mâinile și tot în mâini până ajungeai la capăt, apoi ne suiam pe bârnă, săream de pe bârnă ca să sărim pe 3 butoiașe de dimensiuni diferite. Nisipul ne servea drept cretă să ne ungem mâinile, cum făceau gimnaștii. Ce ați fi vrut să pună în povestiri? Ororile prin care treceam? Deși unele sunt menționate parțial, nu aveam gaze, apă caldă, curent. Dârdâiam de frig în casă toată iarna, ne îmbrăcam cu tot șifonierul, dar copilăria noastră a fost fericită pentru că nu știam că poți fi răpit, violat, împușcat. “Ăia mari” se băteau în curtea școlii, fugeam toți piticii care încotro. Ne făceam ghețușuri, ne dădeam cu săniile, patinam pe stradă iarna, că mașinile treceau rar. Jucam de toate: melcul, șotron, frunza, țară, țară vrem ostași, bedmington, bidonașul, făceam schimburi de timbre, de-a v-ați ascunselea (toată viața m-am întrebat de ce-i spuneam “fața”), ȚOMAPAN, FAZAN, etc. Mâncam ciubucuri și vată de zahăr. Beam apă de la țeava care ieșea puțin în afara blocului, “că dacă mă duc acasă, mă oprește, nu mă mai lasă să ies”. Corul taților care se uitau la meciuri și înjurau de mama focului, fiecare îl recunoștea pe al lui după glas. Corul mamelor care dădeau semnalul de intrare în casă seara și corul nostru, al miorlăitorilor, “da, mai lasă-mă 5 minute”. Mergeam cu tata la Obor în weekend (pe vremea comuniștilor duminica) nu neapărat că trebuia să cumpărăm ceva, dar eliberam casa, să poată mama să strângă, să facă curat. Am fugit de lângă părinți, în piață fiind. Mă găseau la iepuri. Până s-a prins tata și imediat cum ajungeam în piață mergeam la nenea cu iepurii și mă dădea tata în primire până făcea el cumpărăturile. O singură dată m-au găsit la librărie, mă uitam la o păpușă din vitrină. Am avut-o pe Nadia, de la Arad. Făceam toate nebuniile prin casă. Am stricat arcuri de la pat, de la ușa de la cuptor. Când mergeam duminica la film, pornea gașca de la etajul 10 în jos, pe scări. Veneau “ăia mari” cu noi și cred că cel puțin 20 mergeam numai din scara noastră. Stăteam cu cheile de gât, ne era lene să le dăm jos și ne spânzuram când încercam să descuiem ușile. Ne certam “tu du-te la scara ta, ce cauți aici!”. Așa mulți am fost generațiile 78-79-80.
Una peste alta cărțile de povestiri ale Adinei au surprins ff bine o perioadă din viața noastră. Nu e cazul să ne facem acum mai catolici decât papa. Eram copii și nu știam ce se întâmplă. Așa a fost atunci.
July 15, 2021
3,75
Prima carte din #romanianreadathon
Cerință: O carte scrisă de o femeie
Prima carte din #romanianreadathon
Cerință: O carte scrisă de o femeie
May 9, 2022
Am citit cartea Adinei Popescu "Vine vacanta cu trenul din Franța" și mi s-a părut o prezență chiar simpatică in literatura de copii din spațiul românesc. La cartea asta m-am oprit la pagina 45 din cauză că am citit un întreg capitol pe care nu îl pot defini decât drept cruzime față de animale. Mi se pare că ar fi trebuit ca atitudinea personajului copil față de lunga listă de animale pe care le-a avut să fi fost temperată sau stopată de părinții care în rest sunt descriși ca niște persoane rezonabile. În restul povestirilor, deși se încearcă păstrarea vocii narative a unui copil găsim reflecții ale adultului care a devenit. Nu găsim nici o reflecție in capitolul legat de animale.
February 23, 2023
Cu toate că nu sunt un fan al literaturii românești această carte m-a surprins plăcut!
Mi-a făcut plăcere să citesc despre cum era școala pe vremea Comunismului și imediat după Revoluție, despre copilăria celor care au prins acele vremuri și despre obiceiurile care erau atunci. De asemenea,am ajuns la concluzia că unele lucruri nu s-au schimbat de-a lungul timpului.
Mi-a făcut plăcere să citesc despre cum era școala pe vremea Comunismului și imediat după Revoluție, despre copilăria celor care au prins acele vremuri și despre obiceiurile care erau atunci. De asemenea,am ajuns la concluzia că unele lucruri nu s-au schimbat de-a lungul timpului.
October 23, 2023
Adooor! Mi-a placut foarte mult, minunat scrisa. Am gustat toate ironiile si aluziile facute de-a lungul cartii si m-am regasit in multe intamplari. Finalul a fost perfect!
July 15, 2024
3.5⭐️
March 10, 2018
Adina Popescu are un minunat talent de a povesti într-un stil simplu, natural și totodată savuros, transformând întâmplări oarecum banale în povești interesante și pline de haz. Sunt fragmente de copilărie – copilăria Adinei, deși nu pare să fie o carte autobiografică, ci mai degrabă o împletire de amintiri și ficțiune – care lasă senzația unui roman, căci povestirile sunt legate prin personaje și întâmplări care revin, dar mai cu seamă de un loc comun: Calea Moșilor și străzile dimprejur, un spațiu bine delimitat în care se învârte naratoarea, de la vârsta preșcolară până la finalul clasei a opta.
Primele capitole, cu un limbaj simplificat și un umor (aparent) involuntar, relatează întâmplări de la grădiniță și din clasa I, începând cu mutarea într-un bloc nou, abia construit pe Calea Moșilor, pe atunci încă neterminată. Păpușile gen Barbie, cu fețele urâte, cumpărate de la Bucur Obor – un adevărat labirint în care Adina s-a rătăcit într-o zi –, eclipsa totală de lună văzută de pe bloc, animalele și prietenele pe care le-a avut, prima poezie pe care a scris-o, intitulată „Mâine mergem la friptură!”, mama care îi însoțea arareori pe Adina și Anton, pentru că mereu aștepta sosirea gazelor, și multe alte episoade – toate fac parte dintr-o lume mică, dar suficientă, o lume despre care fetița are certitudinea că nu se va schimba niciodată.
Cred că doar cineva care și-a păstrat intactă latura copilăroasă mai poate scrie în felul ăsta, privind prin ochii inocenți și naivi ai unui copil care descoperă lumea, relațiile, prietenia, un copil al cărui univers se întinde de-a lungul Căii Moșilor, între magazinul Bucur Obor și cinematograful Miorița, dincolo de care se află necunoscutul, neexploratul. Un spațiu care se metamorfozează sub ochii Adinei, odată cu vremurile și regimurile politice, trecând printr-o transformare bruscă și radicală în anii '90.
Puteți citi aici recenzia mai lungă, scrisă pentru blog: http://lecturile-emei.blogspot.ro/201...
| Blog | Facebook | Instagram |
Primele capitole, cu un limbaj simplificat și un umor (aparent) involuntar, relatează întâmplări de la grădiniță și din clasa I, începând cu mutarea într-un bloc nou, abia construit pe Calea Moșilor, pe atunci încă neterminată. Păpușile gen Barbie, cu fețele urâte, cumpărate de la Bucur Obor – un adevărat labirint în care Adina s-a rătăcit într-o zi –, eclipsa totală de lună văzută de pe bloc, animalele și prietenele pe care le-a avut, prima poezie pe care a scris-o, intitulată „Mâine mergem la friptură!”, mama care îi însoțea arareori pe Adina și Anton, pentru că mereu aștepta sosirea gazelor, și multe alte episoade – toate fac parte dintr-o lume mică, dar suficientă, o lume despre care fetița are certitudinea că nu se va schimba niciodată.
Cred că doar cineva care și-a păstrat intactă latura copilăroasă mai poate scrie în felul ăsta, privind prin ochii inocenți și naivi ai unui copil care descoperă lumea, relațiile, prietenia, un copil al cărui univers se întinde de-a lungul Căii Moșilor, între magazinul Bucur Obor și cinematograful Miorița, dincolo de care se află necunoscutul, neexploratul. Un spațiu care se metamorfozează sub ochii Adinei, odată cu vremurile și regimurile politice, trecând printr-o transformare bruscă și radicală în anii '90.
Puteți citi aici recenzia mai lungă, scrisă pentru blog: http://lecturile-emei.blogspot.ro/201...
| Blog | Facebook | Instagram |
September 23, 2014
Cum ar fi să te întorci din nou la a vedea lumea prin ochi de copil? În fiecare dimineață, te trezește mama să te ducă la grădiniță. Strada pare imensă, magazinele au jucării pe care tu nu le ai, dar mama n-are răbdare să stea cu tine cât te zgâiești prin vitrine…
„…Și m-a luat de mână. Însă nici senzația asta nu se compară cu nimic și o pierzi înainte să te lămurești pe ce lume te afli, de fapt. Păcat.”
de la sursă: „Nu pot să sufăr umbrelele. Ocupă prea mult loc în rucsac și mereu le uiți pe undeva.” – SemneBune http://semnebune.ro/2014/nu-pot-sa-su...
„…Și m-a luat de mână. Însă nici senzația asta nu se compară cu nimic și o pierzi înainte să te lămurești pe ce lume te afli, de fapt. Păcat.”
de la sursă: „Nu pot să sufăr umbrelele. Ocupă prea mult loc în rucsac și mereu le uiți pe undeva.” – SemneBune http://semnebune.ro/2014/nu-pot-sa-su...
August 25, 2017
O carte simpatica, lejera. Multe din intamplari mi-au adus aminte de propria copilarie, fiind cam aceeasi generatie.
April 30, 2016
I liked it, but it didn't really move me in any way, as i was not it's target audience so to speak.
February 27, 2022
O capsula a timpului deschisa pentru noi cu simtul umorului, ironie, nostalgie... Un titlu pentru toate vârstele.
August 25, 2022
Chez Adina Popescu, le même péché, encore (mais pour combien de temps) mignon : le manque de structure véritable. Toutefois, j'ai lu avec beaucoup de plaisir ces textes, comme un bain de nostalgie réparatrice. Je me suis probablement trop identifié(e) à la narratrice. Il faut dire que j'aurais pu la croiser, et puis… elle écrit de super histoires pour enfants, elle avait un éditeur qui se dit indépendant, autant de raisons pour succomber à la curiosité. Je retiens surtout le courage, d'aborder ou d'effleurer, par la voix de l'enfant-narratrice, quelques sujets que je n'ai pas eu encore l'occasion de trouver dans la littérature roumaine contemporaine : la folie (amoureuse?) d'une voisine solitaire et évitée de tous, l'adoption, l'urbanisation absurde de la capitale roumaine, les plaisirs gustatifs engendrés par la pénurie.
4ème de couverture en français :
Récits de la Calea Moșilor [Avenue des anciens] est mon premier livre de prose courte pour adultes, même si je crois que pour des enfants de plus de 12 ans cela peut constituer une lecture sympathique et utile par ailleurs. Il s'agit au fond de l'enfance, mon enfance et implicitement de celle de ma génération, qui s'est déroulée quelque part à la frontière entre deux régimes, le communiste et le capitaliste de transition, celui des années 90. Cela me semble une chance, le fait d'avoir pu « profiter » des dernières années de dictature, d'avoir été commandante de détachement et d'avoir collecté des feuilles de mûrier pour les vers à soie, comme si je reconnaissais qu'une partie de mes angoisses et complexes actuels prennent racines en ces temps-là. Vous lirez, dans ce livre, des tranches de vie et des petites anecdotes de la rue banale en apparence qui s'est transformée, qui s'est métamorphosée sous mes yeux, à mesure que je grandissais. Une rue qui représente encore mon microcosme. Les endroits décrits dans le livre existent en réalité: le croisement de la rue Eminescu, la rue de l'école et l'église Sylvestre, les galeries Bucur Obor, les ruelles "de derrière" qui à l'époque ne m'inspiraient pas confiance car dépourvues d'immeubles et de transformateurs. Seuls les mûriers ont été coupés pour de mystérieuses et inexplicables raisons. Le livre est écrit du point de vue de l'enfant d'alors à un moment où je sentais que si je ne retournais pas dans le passé pour en récupérer une partie, je ne pourrais pas continuer dans cette maturité parfois si pesante et frustrante.
4ème de couverture en français :
Récits de la Calea Moșilor [Avenue des anciens] est mon premier livre de prose courte pour adultes, même si je crois que pour des enfants de plus de 12 ans cela peut constituer une lecture sympathique et utile par ailleurs. Il s'agit au fond de l'enfance, mon enfance et implicitement de celle de ma génération, qui s'est déroulée quelque part à la frontière entre deux régimes, le communiste et le capitaliste de transition, celui des années 90. Cela me semble une chance, le fait d'avoir pu « profiter » des dernières années de dictature, d'avoir été commandante de détachement et d'avoir collecté des feuilles de mûrier pour les vers à soie, comme si je reconnaissais qu'une partie de mes angoisses et complexes actuels prennent racines en ces temps-là. Vous lirez, dans ce livre, des tranches de vie et des petites anecdotes de la rue banale en apparence qui s'est transformée, qui s'est métamorphosée sous mes yeux, à mesure que je grandissais. Une rue qui représente encore mon microcosme. Les endroits décrits dans le livre existent en réalité: le croisement de la rue Eminescu, la rue de l'école et l'église Sylvestre, les galeries Bucur Obor, les ruelles "de derrière" qui à l'époque ne m'inspiraient pas confiance car dépourvues d'immeubles et de transformateurs. Seuls les mûriers ont été coupés pour de mystérieuses et inexplicables raisons. Le livre est écrit du point de vue de l'enfant d'alors à un moment où je sentais que si je ne retournais pas dans le passé pour en récupérer une partie, je ne pourrais pas continuer dans cette maturité parfois si pesante et frustrante.
February 4, 2024
Mai Adina, ce-mi faci tu!!! Născuta in anul revoluției, am savurat fiecare din cele 24 de povestioare. Cum ai povestit tu despre Calea Moșilor, așa-mi vine mie sa povestesc despre Berceni, cartierul in care Amandină și sucul de la TEC erau delicatese. Ne strângeam in spatele blocului, pe acolo nu prea treceau masini și jucam ascunselea și Leapșa in jurul uzinei.
Nu am scăpat nici eu “nefrecata”, de multe ori dacă nu te sapunea niciun baiat parca te simțeai prost, era ca și cum treci neobservata.
Mergeam la zile de naștere, am Avut și invitati - fete, normal, și singurele distracții erau mâncarea si vorbăria.
La școala - mi-a fost teama de chiul, dar treaba cu serviciul pe școala si ștergerea tablei mi-au trezit dulci amintiri. Așteptăm cu nerăbdare sa sunam. Noi aveam sonerie, dar cred ca mi-ar fi plăcut si sa fac ture pe culoare pentru a suna din clopoțel.
Mi-am adus aminte de tasnitorile de la parter, de omul de Serviciu, de profesoarele de romană, geografie si de dirigu’ de muzica.
Ce roman frumos! Felicitări din inima pentru decizia de a scrie cu atata patos despre perioada când jocurile online si lumea virtuală nici nu se întrezăreau.
Mi-au plăcut extrem de mult numele colegilor, am ras mult de rima cu Suru, de săracul Margarit, de Paharut, de dovleacul copt. Toate întâmplările au o asemenea claritate(am avut impresia ca a fost atins fiecare punct din acea perioada - tipuri de oameni, feluri de mâncare, de petrecere a timpului, cum a constituit apariția băuturii Coca-Coca granita dintre comunism si post-comunism), încât te teleporteaza efectiv pe plaiurile copilăriei.
Nu am scăpat nici eu “nefrecata”, de multe ori dacă nu te sapunea niciun baiat parca te simțeai prost, era ca și cum treci neobservata.
Mergeam la zile de naștere, am Avut și invitati - fete, normal, și singurele distracții erau mâncarea si vorbăria.
La școala - mi-a fost teama de chiul, dar treaba cu serviciul pe școala si ștergerea tablei mi-au trezit dulci amintiri. Așteptăm cu nerăbdare sa sunam. Noi aveam sonerie, dar cred ca mi-ar fi plăcut si sa fac ture pe culoare pentru a suna din clopoțel.
Mi-am adus aminte de tasnitorile de la parter, de omul de Serviciu, de profesoarele de romană, geografie si de dirigu’ de muzica.
Ce roman frumos! Felicitări din inima pentru decizia de a scrie cu atata patos despre perioada când jocurile online si lumea virtuală nici nu se întrezăreau.
Mi-au plăcut extrem de mult numele colegilor, am ras mult de rima cu Suru, de săracul Margarit, de Paharut, de dovleacul copt. Toate întâmplările au o asemenea claritate(am avut impresia ca a fost atins fiecare punct din acea perioada - tipuri de oameni, feluri de mâncare, de petrecere a timpului, cum a constituit apariția băuturii Coca-Coca granita dintre comunism si post-comunism), încât te teleporteaza efectiv pe plaiurile copilăriei.
April 15, 2022
E prima data cand citesc ceva scris de aceasta autoare.
Sentimentele, impresiile si gandurile ce-mi raman dupa lectura povestirilor de pe calea mosilor (varianta cu 24 de povestiri) sunt foarte contradictorii.
Pe de o parte, nu mi-a atras absolut deloc simpatia personajul principal, si tinand cont ca se vrea, din cate am inteles, a fi o autobiografie....hhmmm, personajul principal e si autorul. Si sa simti antipatie in ceea ce privesre autorul nu e tocmai ceea ce te face sa cumperi alte carti.
Pe de alta parte, oricat de autobiografie ar fi, stiu ca nu e intru totul una si aceeasi persoana cu povestitorul. Prin urmare, nu pot spune ca e o carte scrisa rau. Doar ca probabil nu e pe gustul meu. Dar si aici am contradictii, pentru ca, adevaratul scop al achizitionarii acestei carti a fost sa-i prezint sotului ( cetatean strain ), stereotipurile copilariei mele. Si aici, chiar isi atinge scopul. Desi nu am copilarit in Bucuresti, si am mers in clasa 1 abia in 1990, in majoritatea situatiilor din carte s-a regasit orice copil nascut in anii 70-80.
Asa ca, pe de o parte, nu e tocmai o autoare pe care as recomanda-o, sa zicem ca as da 2 stele din acest punct de vedere. Dar as da 3-4 stele pentru ca o sa-i pot prezenta sotului si copilului meu copilaria mea, povestita de altcineva. Si asta e foarte fain si interesant si pentru mine personal satisfacator.
Prin urmare, sa zicem asa, desi destul de mediocra, ca lectura, totusi o carte lejera de citit copiilor nostri. .....Sau sotilor straini 😁
Sentimentele, impresiile si gandurile ce-mi raman dupa lectura povestirilor de pe calea mosilor (varianta cu 24 de povestiri) sunt foarte contradictorii.
Pe de o parte, nu mi-a atras absolut deloc simpatia personajul principal, si tinand cont ca se vrea, din cate am inteles, a fi o autobiografie....hhmmm, personajul principal e si autorul. Si sa simti antipatie in ceea ce privesre autorul nu e tocmai ceea ce te face sa cumperi alte carti.
Pe de alta parte, oricat de autobiografie ar fi, stiu ca nu e intru totul una si aceeasi persoana cu povestitorul. Prin urmare, nu pot spune ca e o carte scrisa rau. Doar ca probabil nu e pe gustul meu. Dar si aici am contradictii, pentru ca, adevaratul scop al achizitionarii acestei carti a fost sa-i prezint sotului ( cetatean strain ), stereotipurile copilariei mele. Si aici, chiar isi atinge scopul. Desi nu am copilarit in Bucuresti, si am mers in clasa 1 abia in 1990, in majoritatea situatiilor din carte s-a regasit orice copil nascut in anii 70-80.
Asa ca, pe de o parte, nu e tocmai o autoare pe care as recomanda-o, sa zicem ca as da 2 stele din acest punct de vedere. Dar as da 3-4 stele pentru ca o sa-i pot prezenta sotului si copilului meu copilaria mea, povestita de altcineva. Si asta e foarte fain si interesant si pentru mine personal satisfacator.
Prin urmare, sa zicem asa, desi destul de mediocra, ca lectura, totusi o carte lejera de citit copiilor nostri. .....Sau sotilor straini 😁
October 30, 2021
Chiar nimeni nu vorbeste aici despre cea de-a patra povestire a volumului?
Ce lectura fermecatoare, cata nostalgie, copilarie, fluturasi, amintiri... asta-i tot ce vad in recenzii, mai putin faptul ca se promoveaza o atitudine cel putin neutra fata de chinuirea animalelor și sacrificarea lor pe altarul dorintelor copiilor.
Nu stiu daca autoarea justifica faptul ca unul dintre capitolele cartii are un continut de-a dreptul sadic printr-o presupusa dorinta de a da o lectie copiilor despre responsabilitatea fata de animale. Mie, insa, mi se opreste mintea in loc la gandul ca, intr-o casa in care existau doi parinti adulti, „lista” animalelor nu s-a oprit (mult) mai repede. Si la gandul ca astazi, copiii și adolescentii citesc chestia asta ca si cum n-ar fi mare lucru, ca tot aia e si atitudinea regasita in paginile cartii.
Inchei doar cu atat: Animalele nu exista ca sa fie chinuite in procesul de educare a empatiei la copil. Daca nu manifesta empatie, nu-i mai luati animale. 😑 (despre tatal fetei prefer sa ma abtin sa fac comentarii, deduceti si singuri cam de cat e in stare)
Copilul Adina este cel putin nesuferit, ca sa nu spun ca are o atitudine odioasa fata de lumea inconjuratoare si, nu de putine ori, fata de propria mama. Educatia m-am lamurit de la cine a primit-o - de la aceeasi oameni care joaca fotbal cu hamsterul - asadar, sa nu ne miram.
Ce lectura fermecatoare, cata nostalgie, copilarie, fluturasi, amintiri... asta-i tot ce vad in recenzii, mai putin faptul ca se promoveaza o atitudine cel putin neutra fata de chinuirea animalelor și sacrificarea lor pe altarul dorintelor copiilor.
Nu stiu daca autoarea justifica faptul ca unul dintre capitolele cartii are un continut de-a dreptul sadic printr-o presupusa dorinta de a da o lectie copiilor despre responsabilitatea fata de animale. Mie, insa, mi se opreste mintea in loc la gandul ca, intr-o casa in care existau doi parinti adulti, „lista” animalelor nu s-a oprit (mult) mai repede. Si la gandul ca astazi, copiii și adolescentii citesc chestia asta ca si cum n-ar fi mare lucru, ca tot aia e si atitudinea regasita in paginile cartii.
Inchei doar cu atat: Animalele nu exista ca sa fie chinuite in procesul de educare a empatiei la copil. Daca nu manifesta empatie, nu-i mai luati animale. 😑 (despre tatal fetei prefer sa ma abtin sa fac comentarii, deduceti si singuri cam de cat e in stare)
Copilul Adina este cel putin nesuferit, ca sa nu spun ca are o atitudine odioasa fata de lumea inconjuratoare si, nu de putine ori, fata de propria mama. Educatia m-am lamurit de la cine a primit-o - de la aceeasi oameni care joaca fotbal cu hamsterul - asadar, sa nu ne miram.
January 7, 2020
O incursiune în copilărie, dinainte de 1990 și din anii imediat următori. Deși poveștile se petrec în București, pe Calea Moșilor, și în școala aferentă acesteia, m-am regăsit în ele mai mult decât mă așteptam. Viața unui elev într-o mică școală gimnazială de provincie nu era cu nimic diferită de cea descrisă de autoare în cartea sa. Poate doar cu foarte mici excepții - la noi, dacă vroiai să „tragi chiulul” de la vreo oră trebuia să lipsești toată ziua :) mai exact, să nu treci pragul porții. Mi s-au reactivat niște amintiri pe care le credeam uitate - lucrările de control cu subiecte „pe două rânduri”, echipele de „cercetași” (doar că noi formasem echipa lui Captain Planet, nu pe cea a Cireșarilor - diferența dată de generație; și am avut și propia mea echipă de detectivi, al cărei lider eram eu - găsisem o carte la biblioteca județeană, în limba engleză, cu tot felul de trucuri și scrieri codificate!). Oracolele cu colțurile îndoite, „săpuneala” de care mi-era groază iarna, banchetul de final de clasa a VIII-a, sucurile la dozator și apariția paharelor de plastic refolosibile și totuși refolosite. Sublime amintiri ale unor vremuri nu de mult apuse ...
December 2, 2023
I usually don't write reviews this often, but I couldn't help myself this time.
This book is about the author's childhood in Romania 1980.
AT that Time, it was a comunist country, but the children's interactions and games were still there.
I got attached to some characters for no particular reason, like Tănase Florin, Grozavu Elena and of course Popescu Adina.
When I was reading, it was like I was watching an old movie.
When the book was over... I felt sad. Yes, Yes, because it finnished, but also because all the interactions with those characters were OVER, because everybody will go their separate ways to highschool.
I also read,, Vine vacanța cu trenul din Franța'' by the same author and I feel that this series could be continued with a third book going on highschool. That would be fun to see in the future.
I really want to meet Adina because I want to have a loooong talk with her. About stamps, Depeche Mode, Metallica, oracles and books.
Maybe someday.....
~02.12.2023
This book is about the author's childhood in Romania 1980.
AT that Time, it was a comunist country, but the children's interactions and games were still there.
I got attached to some characters for no particular reason, like Tănase Florin, Grozavu Elena and of course Popescu Adina.
When I was reading, it was like I was watching an old movie.
When the book was over... I felt sad. Yes, Yes, because it finnished, but also because all the interactions with those characters were OVER, because everybody will go their separate ways to highschool.
I also read,, Vine vacanța cu trenul din Franța'' by the same author and I feel that this series could be continued with a third book going on highschool. That would be fun to see in the future.
I really want to meet Adina because I want to have a loooong talk with her. About stamps, Depeche Mode, Metallica, oracles and books.
Maybe someday.....
~02.12.2023
This entire review has been hidden because of spoilers.
January 7, 2025
această carte este cu siguranță genul de carte care nu mă atrage neapărat deoarece prefer cărți care nu prea se combină cu realitatea. toată această carte mi se pare foarte nostalgică, deși nu am trăit în perioada anilor '90. în timp ce citeam, m-am atașat puțin de personajele cărții, de colegele Adinei și uneori această carte a avut și părți amuzante. modul Adinei Popescu de a scrie nu mi s-a părut unul foarte atrăgător, însă cartea a fost ușoară de parcurs și o lectură scurtă. nu a fost o carte care te lasă în suspans la sfârșit de fiecare capitol, dar peripețiile fetei au fost cât de cât interesante. e clar că autoarea nu a avut intenția de a crea o lume nemaiîntâlnită sau plină de elemente stranii și fantastice, a vrut doar să evidențieze copilăria celor din acele vremuri. pe scurt, a fost o carte drăguță, dar nu printre preferatele mele, de aceea i-am și dat o recenzie pe la mijloc.
July 9, 2022
Cartea pornește lent, prima impresia mi-a fost că e mai mult o lectură pentru copii. Însă cu fiecare povestire, ritmul devine mai alert, precum timpul, a cărui trecere se accelerează odată ce Adina crește. Cartea e o evocare a copilăriei, a anilor în care ea trăiește fericită și fără griji, fără să fie afectată, ca copil, de perioada comunistă. Pe măsură ce ea crește, nu doar timpul se modifică, ci și spațiul. Strada, care odată alcătuia întreaga sa lume, devine prea strâmtă, sufocantă. Lumea își lărgește granițele. Copilăria devine doar o amintire, viața de adult bate cu mișcări iuți la ușă și pe aceste note melancolice se încheie povestea.
O lectură plăcută cu evocări ale unor spații vechi ale Bucureștiului.
O lectură plăcută cu evocări ale unor spații vechi ale Bucureștiului.
July 8, 2020
Unde ești copilărie ....
Volumul - din aceeași categorie cu "În spatele blocului" (Mara Wagner) și "Băiuțeii" (frații Filip și Matei Florian) - este ca un album de fotografii, "dinadins îngălbenite, ca să trezească nostalgii după o vreme", un album în care pare că toți am fost "în afara timpului, așa cum au fost anii '90, de fapt, care parcă-s de nicăieri și nu se mai potrivesc niciunde".
Volumul - din aceeași categorie cu "În spatele blocului" (Mara Wagner) și "Băiuțeii" (frații Filip și Matei Florian) - este ca un album de fotografii, "dinadins îngălbenite, ca să trezească nostalgii după o vreme", un album în care pare că toți am fost "în afara timpului, așa cum au fost anii '90, de fapt, care parcă-s de nicăieri și nu se mai potrivesc niciunde".
Displaying 1 - 30 of 45 reviews