Specimenul

Invadatorii #1

by Andrei Trifănescu

Nu avem amintiri. O lume a fost construită special pentru noi. Aici, suntem pioni într-un joc fatal, pe care trebuie să-l câștigăm dacă vrem să rămânem în viață. Împotrivindu-se regulilor coordonatorilor, unul dintre noi a fost ucis cu brutalitate… dar s-a întors. Și nimic n-a mai fost la fel.
Extrași și aduși în lumea reală, îi întâlnim pe cei care au pus la cale totul. Suntem pregătiți însă pentru a privi noua realitate? Pământul nu mai este nimic altceva decât o planetă stearpă, otrăvită și invadată.
Ești gata de confruntare? Ne vei fi alături în războiul ce ne va elibera? Specimenele te așteaptă! Grăbește-te, înainte ca invadatorii să se trezească!
Prea târziu… Sunt deja printre noi.

Genres: Science Fiction, Romanian Literature

402 pages, Paperback

First published June 1, 2014

About the author

Născut în noiembrie 1995, este cel mai tânăr autor publicat de editura Herg Benet. În urma admiterii la cursurile Universității din București, s-a mutat din Constanța, locul de naștere, în capitală, pregătind studii de Comunicare și Relații Publice.
Romanul Specimenul este debutul său și a apărut în primăvara anului 2014 în colecția Cărțile Arven, fiind prima carte din planificata serie a Invadatorilor.

Reviews

[Andreea Pandelea]

Sincer, nu prea știu cu ce se încep, deoarece este o învălmășeală de cuvinte, întrebări care încă nu le-am aflat răspunsul, și chestii care mi-au plăcut la cartea asta, încât îmi e să nu omit vreun lucru pe parcursul recenziei. Îmi doresc mult să nu uit nimic, așa că – Doamne ajută! Pot spune că singurul inconvenient pe care l-am avut – pe lângă că-mi doream să citesc mai mult – a fost faptul că am zăbovit mult la ea, din cauza timpului. Chiar credeam că o să o citesc imediat, dar se pare că nu am reușit, și chiar dacă am citit-o, luând pauze destul de dese și lungi, tot îmi doream să fie mult mai lungă. *râd* Ce să-i faci, așa e când îți place o carte foarte mult!

Specimenul a avut, după părerea mea, un iz ușor distopic. O altfel de distopie. Nu știu, eu așa am văzut cartea, și încă o mai văd. Cât timp am parcurs-o, îmi imaginam că mă aflam, oarecum, în Jocurile foamei, Laguna albastră, Pacific Rim și Războiul lumilor; această asemănare pe care am dedus-o eu, a făcut ca această carte să-mi ajungă cu ușurință la inimă, deoarece toate patru filme îmi plac la nebunie.

Ceea ce mi-a plăcut în mod special la acest prim volum din seria Invadatorii a fost că autorul nu a dezvăluit locația exactă în care se aflau oamenii, ci a lăsat ca imaginația mea să zburde de colo-colo, în căutarea răspunsului. Nici măcar anul nu l-am aflat, ci doar știu că e vorba ce întâmplări din viitor. Și cu toate că, la început, aceam impresia că-mi va fi ușor să deduc unele lucruri, autorul a reușit să mă surprindă de multe ori cu ceea ce credeam că se va întâmpla.

Nu voi începe să povestesc cam ce se întâmplă prin carte, nici măcar un firicel, așa că voi încerca să vă demonstrez că merită citită prin arătarea aprecierii mele în alte moduri. Cert este că lumea în care se află personajele acestea nu este nicidecum așa cum credeam eu că va fi. Aceste specimene ce au fost puse la încercări grele, m-au surprins cu capacitatea lor de-a se stăpâni și a nu înnebuni; cu toate că au fost mici excepții. De-ar fi fost după mine, nu aș fi rezistat nici măcar zece secunde în atmosfera aceea apocaliptică în care au fost băgați. Probabil că, în cel mai bun caz, mă puneam în fund, strângeam puternic din ochi în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji, și așteptam inevitabilul. Spun acest lucru, deoarece au fost momente în carte care m-au făcut să simt o anumită emoție. E vorba de adrenalina aia nebună pe care o ai în situațiile alea critice în care se află un personaj, iar tu simți că faci parte din acea poveste.

Pe lângă faptul că am apreciat tăria unor personaje, atât de mult am urât prostia altora. Nu știu cum a încercat autorul să creeze acest personaj, pe 8310, dar eu l-am urât din primul moment în care a apărut, și-mi doream de fiecare dată să-l văd omorât cât mai repede, în cele mai nasoale moduri. Da, pare o gândire destul de sadică, dar când urăsc un anumit personaj, îl detest chiar și atunci când face un lucru bun.

Pe de altă parte, 0039 și 0198 mi-au plăcut în moduri diferite. Au fost două personaje ce le-am îndrăgit și îmi doream ca finalul volumului să aducă ceva fericit între ei doi. Am apreciat în unele cazuri sensibilitatea pe care o avea 0198, dar și dorința nebună a lui 0039 pe Insulă, atunci când încerca să treacă peste cea mai mare problemă care stătea între aceștia. Am regretat amarnic unele întâmplări care se petreceau întrei ei , iar cei ce au citit cartea își voi da seama la ce mă refer. Pot spune au fost momente în care l-am și urât pe 0039, într-o perioadă delicată, și încă nu-i pot suporta inima pe care o are în interiorul lui.

Autorul a avut un mod de-a povesti foarte plăcut, multă narațiune – ceea ce ador eu cel mai mult la o carte, în afara subiectului –, iar parcurgerea se putea face ușor. Stilul a fost unul antrenant. Faza este că eu mă așteptam să găsesc cu totul altceva în carte, cel puțin coperta și descrierea îmi transmiteau altceva, iar începutul încerca să-mi confirme bănuiala. Dar până într-un final am descoperit ce semnificau cele două. Imaginația pe care o are scriitorul și-a putut face simțită prezența cel mai mult, după părerea mea, în tehnologiile care au apărut pe parcursul volumului, dar și în modul cum erau legate între ele.

Ceea ce a mai fost de apreciat a fost faptul că a povestit din perspectiva mai multor personaje, ceea ce, din nou, după părerea mea, e o muncă în plus. În felul ăsta intri în mintea mai multor persoane, și uneori riști să încurci gândurile între ele, dar am observat că la el totul a mers bine, și nu am fost zăpăcită de unele nelămuriri pe care le-am primit.

Prin toată această învălmășeală, mi-am găsit și un personaj preferat, iar acela este Steve, coordonatorul lui 0039. Ceea ce m-a făcut cel mai mult să-l consider astfel a fost faptul că a fost în stare să-și sacrifice multe din viața lui pentru siguranța celui pe care-l avea în grijă, și nu se sfia să încalce reguli pentru a-l ști în siguranță. Ținând cont că viața pe care o va trăi în continuare acesta depindea de ceea ce se întâmpla cu specimenul, plus că nu mulți erau în stare să facă astfel de lucruri. A dat dovadă de multă umanitate, ceea ce am apreciat mult.

Am multe întrebări la care încă nu le-am găsit răspunsul și sunt tare curioasă cum va evolua seria, deoarece finalul a fost surprinzător. Oricum, subiectul seriei este unul foarte interesant, iar faptul că sunt o adeptă a stilului S.F., cu roboți și tot felul de arătări, a făcut ca această carte să fie pe placul meu. Și cum sunt și o mare fană a trupei Two steps from hell, nu puteam să nu mă gândesc la faptul că multe melodii ale lor parcă ar fi fost compuse pentru această serie. Adică, să nu-mi spună mie cineva că "Proctectors of the Earth" de la ei nu merge mănușă cu toată acțiunea din carte! Eu nu am citit în timp ce o ascultam, dar am făcut-o imediat după ce am terminat-o și în timp ce scriam recenzia, și parcă toate acele faze în care oamenii se luptau cu acele arătări din pământ, îmi apăreau în cap precum niște scene ce făceau parte din totdeauna din acea melodie. Deja mă imaginam într-un film.

Consider că a fost una dintre cele mai bune — în afara acelor mici greșeli de redactare care au apărut, și care, în mod normal nu ar avea ce căuta acolo —, dar și interesante cărți pe care le-am citit în ultima vreme, și mă simt mândră că am dat singură peste ea, fără să o descopăr de la altcineva.

[Dragos C Butuzea]

recenzie video - http://www.youtube.com/watch?v=1u5V5s...

romanul este tipărit foarte frumos, e o plăcere la citit - format de buzunar, pagini gălbui reciclate, uşor rugoase, viniete la antetul paginii, caractere vintage în interior.

cine e „specimenul“?

1. mai întâi, e un roman de aventuri, în genul fantasy. cred că toată lumea care cine începe romanul va găsi similitudini cu jocurile foamei (pe care eu nu l-am citit, ci doar am văzut filmele). unii ar putea spune că e, de fapt, o rescriere în cheie proprie a romanului suzannei collins. dar eu nu vreau să amintesc de jocurile foamei, căci aş strica savoarea unei lecturi virgine - un roman trebuie citit pentru ceea ce este.

2. fără să spolăruiesc prea mult, este vorba despre nişte persoane, numite „specimene“, posesoare ale câte unui număr, care se trezesc pe o insulă, unde trebuie să urmeze un scenariu stabilit de nişte voci necunoscute. cu alte cuvinte, oamenii ăştia sunt pioni în decorul unui joc jucat de alţii. iar singura lor „libertate“ este aceea a capacităţii lor să treacă probele jocului.

3. povestite la persoana întâi, aventurile „specimenelor“ sunt redate realist, cu amănunte ale cadrului de desfăşurare - marea, plaja, pădurea, animalele -, cu multă dinamică - majoritatea propoziţiilor încep cu verbul. iar găselniţa autorului - aceea că specimenele / pionii umani nu ştiu cine sunt sau ce au fost - te face să mergi înainte şi să afli care e, de fapt, şpilul, ce-i cu „specimenele“ astea, de unde sunt şi unde se duc?

http://chestiilivresti.blogspot.ro/20...

[Ghanda]

Am avut parte de cel mai imens, uriaș, gras și frustrant cliffhanger... ever. Serios, încerc să-mi amintesc unul mai frustrant și nu îmi iese. Adică pur și simplu citești și citești și dai pagina și dai de mulțumiri și dai confuz înapoi, dar nu, asta a fost tot... De ce, Andrei, de ce?

Și am stat și m-am gândit și de fapt, întreaga carte e o enigmă. După cum spune și descrierea, specimenele nu au amintiri, așa că ei habar n-au de nimic. Și ghiciți cine narează la persoana I? Specimenele. Deci un volum întreg, noi doar ghicim ce se întâmplă și care e adevărata poveste și eu am senzația acută că de fapt, nu știm nici măcar un sfert de adevăr. Partea amuzantă e că am senzația că specimenele sunt de acord cu mine. Sau cel puțin 0039 este: „Ăsta trebuie să fie un răspuns la întrebarea: «De ce am fost noi duși pe Insulă și ce înseamnă acest proiect?» Dacă este un răspuns, înseamnă că este cel mai ciudat răspuns pe care l-am auzit vreodată. Aveam două întrebări mari, la început, iar acum s-au mai adăugat încă patru.”

Pe lângă întrebările evidente, legate de motivele din spatele tuturor lucrurilor, pe mine m-ar interesa și ce sunt de fapt specimenele, cum au fost create și cât de adevărat e faptul că nu au amintiri, pentru că au fost câteva situații în care ei narau folosind comparații pe care n-ar fi trebuit să le cunoască (spre exemplu, unul dintre ei face referire la doze mari de cafea, el nevăzând niciodată cafea, cu atât mai puțin să-i cunoască efectele. Sau, în alt caz, i se cere să construiască o praștie și știe ce e aceea fără explicații). Cum au învățat să comunice? Cum au învățat chiar puținele lucruri pe care le știau? Iar întrebările despre invadatori... Nu au nici capăt, nici coadă. Sunt un munte de întrebări.

Citiți cartea asta, pentru că numai o carte bună reușește să te umple de întrebări și să te facă să vrei mai mult.

Găsiți recenzia completă pe blogul meu, aici -> [link]

[Mihaela Strenc]

As fi vrut sa-i dau cinci stele, dar nu pot. Inceputul cartii mi-a adus aminte de Jocurile Foamei, iar a doua parte aduce foarte mult cu Razboiul Lumilor. Romanul e captivant, se vede ca autorul are o imaginatie iesita din comun, insa ideea ce sta la baza cartii nu este prea originala. Filme cu invazii extraterestre s-au tot facut si e greu sa vii cu ceva nou cand abordezi aceasta tema.

[Mari]

Am citit pe blogul Ghandei că la lansarea volumului autorul a spus că la final vom vrea să îi dăm un mail și să îl înjurăm. Eu însă nu am avut un astfel de impuls la final, la modul cel mai serios. Înțeleg de ce ar zice asta, că se termină extrem de brusc cartea, dar am citit și cărți cu cliffhangere mai rele de atât. Totuși, finalul ăla m-a făcut să îmi pun și mai multe întrebări.
Nu îi voi face rezumat, mi se pare mai interesantă toată experiența dacă nu știți mai nimic înainte de a o începe, și apoi e foarte ușor să dau spoilere din greșeală încercând să rezum totul, deci mai bine nu. Recunosc că nu am știut exact la ce să mă aștept. Sigur, bazându-mă pe copertă și pe numele seriei, mi-am închipuit că are legătură cu extratereștri care atacă Terra, ceea ce e în parte adevărat, dar am avut parte de o grămadă de surprize pe parcurs, la un moment dat nici nu mai știam ce să cred.
Ideea e că romanul este povestit la persoana întâi, din mai multe puncte de vedere, atât al Specimenelor 0039 și 0198, cât și a unui anume Steve, nu zic nimic despre el. Dar cel mai mult din perspectiva celor două Specimene. Și asta mi s-a părut o alegere destul de interesantă, în lipsa unui cuvânt mai bun, pentru că încă de la început există multe întrebări care trebuie să primească un răspuns și cum povestea e spusă de două personaje care nu știu ce se petrece, automat nici cititorul nu află decât mult mai târziu. Adică, pe la jumătatea romanului se mai spun câteva chestii, dar ele nu fac decât să inducă și mai multă confuzie, dar parcă exact asta e cea mai fascinantă chestie la romanul ăsta, faptul că cititorul află cum stau lucrurile odată cu personajele principale. Și chiar atunci când au loc tot felul de chestii și ei nu primesc explicații, tot pare interesant ceea ce se petrece.
Pe tot parcursul romanului, nu am reușit să nu compar povestea cu Jocurile foamei, cu toate că devine destul de evident că cele două nu au nicio legătură una cu alta, sunt două povești complet diferite, totuși se întâmplă câteva chestii care îmi amintesc în continuare de seria aceea, simțeam nevoia să spun asta.
Ca personaje, 0039 și 0198 mi-au plăcut, cred că primul mai mult decât al doilea, deși nu aș putea explica. Ideea e că au început să îmi placă mai mult după ce am mai primit niște explicații, pentru că înainte de asta nu prea m-au impresionat cu nimic, bine, până când s-a întâmplat acel ceva care a schimbat un pic lucrurile pentru amândoi, nu zic ce, cine a citit cred că își va da seama despre ce vorbesc.
Dar cred că cea mai interesantă mi s-a părut lumea creată de autor, dacă un pic deprimantă, e totuși interesant ceea ce și-a imaginat el, chiar mi-a plăcut întreaga idee a romanului, mai ales după ce totul a luat-o într-o direcție la care nu m-aș fi așteptat nici în ruptul capului. La un moment dat chiar mă întrebat dacă ceva diferit avea să se întâmple, pentru că există un moment în care acțiunea devine ușor monotonă. Totuși, asta nu durează mult, iar de acolo totul începe să se miște mult mai repede și aflăm chestii noi și totul începe să prindă contur și să aibă sens.
Singura chestie pe care nu prea am putut să o înghit a fost acea parte romantică, infimă de altfel, care are loc la un moment dat. Nu că m-ar fi deranjat că e acolo, doar că nu am prea înțeles de unde și până unde s-a ajuns și acolo. Deși, după ce m-am gândit un pic, având în vedere cum stăteau lucrurile, parcă a fost ceva mai ușor de crezut. Pe lângă toate celelalte lucruri, asta e o chestie care, până la urmă, contează prea puțin, pot trece peste, doar că simțeam nevoia să o spun, mă sâcâie un pic.
Per total, cartea e super, știam eu de ce am început să am încredere în autorii români contemporani. Am ajuns până acum la concluzia că cei români au niște idei mult mai sucite, în sensul bun, față de toți autorii străini pe care i-am citit. Dacă nu e clar deja, recomand cartea. Abia aștept volumele următoare.

[Theodora Catalina]

Specimenul

Gândurile mele (Theo): Fiind parte dintr-un blog tour atât de mare, sunt mândră să spun că am rămas şi că eu susţin această carte.
Sunt sigură că aţi citit o sumedenie de recenzii despre Specimenul până acum şi mare majoritate dintre voi şi-au format o părere despre ceea ce se întâmplă, despre personaje, despre stilul de scris, dar asta nu e tot. Într-un fel sau altul emoţiile sunt cele mai predominante şi sunt frumos scrise şi frumos alocate fiecărui personaj. Trecerile bruşte sau nu, de la un specimen la altul sau chiar şi la conducătorii acestora, sunt interesante, nelăsându-te să pici în vreo amorţeală din aceea continuă din care să nu te mai poţi retrage la final.
Mi-au plăcut foarte mult şi jocurile de cuvinte, modul de expunere şi faptul că am putut să simt trăirile personajelor de parcă eu eram acolo, gata să lupt şi să îmi îmbrăţişez instinctul de supravieţuire.
Faptul că eşti lăsat în ceaţă intenţionat a făcut totul şi mai palpitant şi mi-a readus aminte de ce iubesc să citesc. Deşi eram lăsată în întuneric, efectiv nu puteam să nu mă gândesc la mii şi mii de scenarii care s-ar fi putut îmtâmpla şi care ar fi putut să aducă acţiunea la un alt nivel.
Nu vreau să vă plictisesc, ci vreau să vă transmit în genere că această carte nu este numai despre luptă, despre supravieţuire, despre personaje, este despre reacţii, abateri de la reguli şi despre fiecare cititor în parte. Nu am putut să nu observ că orice personalitate ai avea este imposibil să nu te recunoşti în vreun personaj. Câteva trăsături de la fiecare au fost transpuse în mâinile unor personaje pe care, din inerţie, nu le poţi atinge tangibilitatea, dar care există undeva acolo, în tine.
Şi e frumos să stai să te gândeşti că undeva sălăşuieşte o parte din altcineva, transmisă ţie prin intermediul unor cuvinte.
Specimen 0039 este la fel de dezorientat ca şi tine – cititorul – atunci când pentru prima dată se trezeşte pe o insulă, cu razele soarelui arzându-i faţa şi corpul, cu apa mării care arde, cu nicio amintire despre cum a ajuns acolo. Viu şi totuşi mort. O singură voce îşi mai face resimţită prezenţa, o singură voce de care trebuie să asculte – instinctiv – o singură voce de care nu trebuie să îi ofere ignoranţă. Singur şi totuşi ghidat de cineva a cărui forţă nu o poate descrie cu adevărat.

De aici, Specimen 0039 are de parcurs o sumedenie de probe pentru a supravieţui. De la confecţionarea unui băţ pentru a se feri de crengile din pădure, până la a îşi face singur o macetă pe care să o folosească atunci când va trebui să se apere de animalele din pădure.
Un moment care pe mine m-a marcat a fost atunci când Specimenul 0039 îşi dă seama că de fapt nu a fost niciodată în siguranţă. Mi-a adus aminte de ignoranţa noastră ca şi oameni atunci când vine vorba de pericole în general. Trecem în fiecare zi pe lângă ele, supravieţuim în fiecare zi – şi poate nu toţi suntem recunoscători pentru asta – dar atunci când ni se aduce la cunoştinţă un potenţial pericol, recunoaştem dintr-o dată acea melodie în surdină pe care dansăm în fiecare zi: pericolul. Nu am fost niciodată în afara lui, doar ne proiectăm indispensabil aceasta idee de siguranţă pentru că altfel am suferi de anxietate şi nu ne-am mai părăsi niciodată confortul casei. Iar asta mi-a plăcut. Poate nu pentru mulţi este un apel de trezire, dar mie mi-a oferit un surâs pentru că am simţit că cineva a mai văzut la fel ca şi mine acel lucru.
Nu simt nevoia să vă povestesc în detaliu cartea, pentru că, sincer, nu aş ştii ce să exclud şi ce să ofer. Şi cum nu sunt fană spoilere, prefer să nu stric surpriza pentru nimeni. Dar dacă eşti în căutarea a ceva complex, a ceva totuşi uşor şi amuzant, a ceva care să te destindă, atunci ai ce să citeşti weekend-ul acesta.
Recomand cartea şi sper să aveţi o lectură frumoasă!

[SemneBune]

Dacă vă era dor de o poveste cu invazii extraterestre, v-ați găsit cartea! Andrei Trifănescu ne invită într-o lume aproape moartă, în care invadatorii au venit cu stelele și vor să transforme orice vietate în aliat.

Volumul „Specimenul”, apărut la editura Herg Benet – seria Cărțile Arven în 2014, este, așa cum spune coperta întâi, prima carte din seria „Invadatorii”. Pe aceeași copertă, însă, apare și prima confuzie: un mamut/robot/ceva sf care, iertată să fiu, nu îmi pare că s-ar regăsi prin poveste. Cu toate astea, e tentantă și îndeamnă spre lectură.

de la sursă: Specimenul; http://semnebune.ro/2014/specimenul/#...

[Roxana Andreea]

Recenzia cărții o găsiți aici: http://nextgeneration.ebloguri.ro/201...