bio Novelist: history, memory, and mystery; the fabulous and the raw. Ferenike, The Book of Perilous Dishes, The Phanariot Manuscript. DOINA RUŞTI is one of Romania’s most acclaimed contemporary novelists, known for her powerful blend of historical imagination, realism, and political depth. She is the author of fourteen novels and three short story collections, translated into more than fifteen languages and studied in Romanian schools. Her most awarded novel, The Ghost in the Mill, is a haunting parable of communism. Her Phanariot Trilogy — The Phanariot Manuscript, The Book of Perilous Dishes, and Homeric — reimagines 18th-century Balkan history through fantastical and symbolic lenses. The Book of Perilous Dishes appeared in English with Neem Tree Press (UK, 2022 & 2024), was reviewed in The Guardian, praised by the Historical Novels Society, and selected by Amazon booksellers and international readers’ clubs. Her recent novels include Zavaidoc in the Year of Love (2024), a bestseller set in interwar Bucharest, and Ferenike (Humanitas, 2025), an autobiographical and politically resonant story of guilt, memory, and feminine resistance. She has received the Romanian Academy Prize, the Writers’ Union Prose Award, and the Hungarian Writers’ Union Prize for Best Translated Book.
Un roman autobiografic care mi-a intrat pe sub piele tot mai mult cu fiecare pagină citită. Doina Ruști este în primul rând master storyteller, o povestitoare excelentă care știe foarte bine cum să-și dozeze dezvăluirile și emoțiile astfel încât să țină cititorul captiv în mrejele sale. Am fost vrăjită de microuniversul Comoșteniului și mi-a adus aminte de citatul „veșnicia s-a născut la sat”. Copilăria autoarei a fost marcată de ritualuri din bătrâni, de superstiții demult uitate acum, de timp marcat doar de soarele și stelele de pe cer. De Jiul când blând și împăciuitor, când învolburat și hămesit. Morți accidentale, morți violente, morți criminale marchează trecerea la o maturitate prematură, însă literatura și bucuria cuvântului scris reprezintă o cale de evadare, o călire în fața durerii și suferinței. Citind „Ferenike” vă veți aduce aminte de gusturile, mirosurile și culorile copilăriei, dar veți vedea și impactul pe care anumite evenimente traumatizante din copilărie îl pot avea asupra întregii vieți viitoare. Romanul este și o cronică a efectului pe care venirea comunismului l-a avut în sânul unei comunități restrânse precum Comoșteni, destabilizând ierarhiile de până atunci și degradând fibra membrilor săi. Mai multe în curând, pe https://www.youtube.com/@Bookinista08.
Așa cum am scris și-n postările de pe IG și FB, acest roman despre care Doina Ruști spune că e o autobiografie cu momente ficționale poate înlocui cu mult succes oricare dintre romanele din programa școlară a elevilor din România.
De cealaltă parte, cred că am citit cel mai bun roman de anul ăsta și nu m-aș mira să rămână cu titlul ăsta o bună perioadă de-acum încolo.
Felul în care scriitoarea își spune povestea te captează de o așa manieră încât depășește bariera acaparării cititorului, iar eu m-am simțit participant la poveste, nu doar un martor ocular. Ba chiar aș putea spune că au fost momente de puternică încărcătură emoțională care m-au făcut să mă simt parte a familiei Doinei Ruști.
Ferenike e în același timp și o demonstrație a efectelor comunismului dejist și ceaușist asupra comunităților mici, asupra familiilor foste boierești și de muncitori, a încrucișării acestor familii.
Bildungsroman, roman social, roman autobiografic, roman istoric, roman de ficțiune fantastică și polițistă chiar - asta e Ferenike. Extraordinar!
În “Ferenike”, Doina Ruști țese o poveste ca un vis cu marginile ușor destrămate, un basm al memoriei în care realitatea istorică pulsează printre faldurile unei lumi aproape mitice. Așa cum “Un veac de singurătate” transfigurează istoria Americii Latine într-o cronică fabuloasă, Ferenike reușește să transpună copilăria în România comunistă a anilor 60 unde detaliile mărunte precum un gest, o privire sau o amintire capătă greutatea unui destin.
Nu e doar nostalgia copilăriei pierdute, ci și acea senzație stranie că timpul se strânge și se dilată deopotrivă, ca în poveștile pe care le spun bunicii la gura sobei. Asemenea lui Creangă, Ruști știe să transforme banalul în mit, dar aici tonul e mai crepuscular, iar adresarea mai degrabă adultă. Am regăsit prea puțin hazul copilăriei, căci până și peste acțiuni ludice precum scăldatul în râu sau vizite la rude sau vecini planează umbrele lungi ale fricii, ale incertitudinii, ale unei lumi opace, unde copilul încearcă să descifreze realitatea printre fisurile propagandei.
Este remarcabil modul în care povestea se maturizează odată cu personajul, de la primele pagini, unde totul are un aer de basm, până la finalul care apasă greu, aproape amenințător (ca și cum, fără să-ți dai seama, ai ajuns într-un loc din care nu mai e cale de întoarcere). Dar peste tot textul curge cu acea fluiditate hipnotică pe care doar marile proze ale memoriei o au, acele cărți care te prind într-un timp suspendat, făcându-te să trăiești nu doar povestea, ci și senzația de a o fi trăit deja.
Cu siguranță e o carte care o să-mi rămână în minte mult timp. N-am avut o copilărie la țară, iar pentru un copil crescut într-un oraș mic și gri de provincie, lumea asta, cu luminile și întunericul ei, pare cu atât mai magică. Ferenike nu este doar o poveste despre trecut, ci și despre felul în care trecutul ne bântuie prin mirosuri, prin umbre, prin povești niciodată spuse pe deplin.
Ce mi-a plăcut la romanul Doinei Ruști a fost că mi-a oferit pe tot parcursul lecturii senzația de inaccesibil. Comoșteni, acest sat plin de viață, mitic prin însăși existența lui, apare ca într-o povestire idilică, pastorală, totul este înțepenit de vreme, totul atât de curat și de familiar, parcă se află la o întretăiere a lumilor, a tradiției pătate de amprentele modernității, unde abulicul este, încetul cu încetul, înlocuit de o fugă alertă, iute, împiedicată. Imaginile și denumirile tuturor spațiilor din roman sunt parcă scoase din întrega literatură, totul este așezat la locul lui: casa mică/casa mare, La Ciment, La Stafii, magazia (cred că asta era!) pe trei etaje care pot fi urcate numai printr-o funie prinsă de tavan, cerdacul, fântânile care se otrăvesc, gardurile de pe care se privesc toate evenimentele, băncile de lemn, copacul sub umbra căruia stai să citești, Jiul, moara plină de îndrăgostiți și de fantome... Iar mai presus de toate, această Ferenike, din încăperea minții Doinei (și a noastre, deși poartă alt nume!), o femeie înaltă căreia nu-i scapă absolut nimic... Romanul, un amestec de bildungsroman cu literatură rurală, citadină, realist-magică, naturalistă, macabră, caldă...
Poate s-a mai schimbat câte ceva în istoria omenirii, însă asta a rămas exact așa: nici un cuvânt care iese pe gura cuiva nu moare instant. Are traseu, linie proprie, iar de-a lungul vieții mi-am dat seama că, indiferent de loc și de timp, cuvintele odată spuse sunt foarte amatoare de aventură.
Citesti uneori carti care au menirea sa te ia de mână si sa te intoarca spre lucruri pe care le vedeai copil fiind, dar nu stiai ce sunt. Cartea asta e o mana care m-a intors spre ochii familiei, ochii oamenilor pe care i-am cunoscut in copilaria mea, spre casele in care am intrat, locuit, dormit pe atunci; totodata a fost si o carte ca o camera de filmat care m-a dus tintit spre locuri de care uitasem complet. Dar cel mai mult a fost o mână, pentru ca nu doar am observat, am si simtit mult. Este o carte de istorie, care numește nume si asta mi se pare curajos, intr-un fel victorios. Parca spune, uite-ma aici, bine infipta in adevarurile mele, pot enunta in clar cum au stat lucrurile, aproape cu detasare.
Cateva personaje care mi-au atras atentia, Jiul, apa curgatoare, un personaj mitologic, un kilometru zero al cartii, Moartea care e aproape un leit motiv al cartii, odata cu moartea lui Tavică, ramane ceva intim, aproape de familie, de sat, de țară, Fântâna, moara (pentru care azi am scos din biblioteca Fantoma din moara, clar a venit timpul ei), toate cu rolurile lor, cu o simbolistica aparte. Cel mai mult mi-a placut periplul prin camerele casei mari, prin camera Stafiilor, Ciment etc. - viata din exteriorul casei este atent observata, urmarita, inteleasa, din siguranta camerelor casei.
Acum, desigur, mie Doina Rusti imi place deja de multi ani, stiu sigur ca e o scriitoare care poate scrie orice, asa ca abia asteptam noua ei carte.
Imi este greu sa o compar cu orice altceva citit inainte. Am regasit ceva din “Morometii” lui Preda, ceva din Berdul autoarei Narine Abgarian. Dar e un amestec unic de sensibilitate si duritate, de copil si adult, de ghidusie, joaca si “treburi ale oamenilor mari”. O poveste sincera care pare ca ia cititorul cu ea in satul Comoșteni si apoi in primele plecari ale autoarei si ii deschide toate usile pentru ca cititorul sa aiba acces la tot. Si da cu atat mai mult aceasta senzatie faptul ca romanul este unul autobiografic si patrundem in lumea si viata scriitoarei. In subiecte personale si in adancimi de suflet si ganduri.
Doina Ruști are un talent fantastic de povestitoare, dozând cu grijă emoțiile și dezvăluirile. Cred că ar putea scrie despre orice subiect și tot aș citi pe nerăsuflate.
In acest roman semi-autobiografic, descoperim copilăria și maturizarea sa, într-un sat din România comunistă a anilor '60.
Mi-a plăcut atenția pentru detalii și spiritul critic, cu care descoperim lumea treptat, treptat, prin ochii copilului. La început, abia intuiești evenimentele și personajele, văzând lumea prin ochii unui copil mic, urmând ca ceața să se ridice treptat pe măsură ce copilul crește.
Am citit Ferenike și simt nevoia să scriu la rândul meu, să consemnez cumva evenimentul ăsta. Am citit Ferenike! Nu în grabă, deși paginile se cer răsfoite, ci cu pauze mici, guri de aer trase în intensitatea narațiunii. Povestea are tensiune, crește, te acaparează printre rândurile ei.
Ferenike e saga unei familii într-o istorie care înghite destine. E modul în care poți citi romanul chiar dacă nu ai experiența Fantomei din moară. Poți începe cu Ferenike pentru a trece la celelalte romane ale Doinei Ruști, pofta lecturii nu e pierdută, nici vorbă.
Al doilea mod este deschis cititorilor care au trecut deja prin creația Doinei Ruști. Văd în Ferenike istoria practică, ABC-ul realismului magic din romanele de până aici. Jiul, moara, patul lui Flori din magazie, cuvinte scrise de mână, pe paginile unei cărți. Realizez că fantasticul își are rădăcinile în real, în niște obiecte ori clădiri și mai departe, în experiențe, senzații, discuții, amintiri. Un rând de dinți, o privire, culoarea unei haine, un șort negru din care ies niște picioare albe. Fantasticul se naște din real, din palpabil, din istorie și memorie. Aici stă motivul pentru care romanele Doinei Ruști sunt marcate de credibilitate și autenticitate.
Analizând ca un cititor, nu ca un critic, am găsit în Ferenike o hartă a memoriei. Tabloul cu o reproducere și un portet pe partea din spate, o bucățică din candelabru, cele două banchete. Obiecte păstrate peste timp, prezente și astăzi în viața scriitoarei. Apoi vin reperele fizice și geografice. Casa mare, cu încăperile bine împărțite, moara, școala din Comoșteni, Jiul, Dunărea, drumul spre Daneți. Și între toate se țese istoria unui copil care cunoaște lumea cu bucuriile și nenorocirile ei crunte. Acțiunea e plasată în anii 60, culminând cu durerosul an 1968, „…pe care mi-l amintesc integral.”, cum e notat la pagina 174.
Totuși, în narațiune există și salturi în timp, referiri la alte perioade. Toate întăresc povestea, vin ca o dovadă a acurateței relatării principale, sunt momente ulterioare care doar au sfredelit în memorie anii 60. Episodul din orașul pieilor albe, petrecut în anii 70, e ca o lamă de cuțit în mijlocul romanului, o relatare puternică, dureroasă care sedimentează, de fapt, amintiri importante din deceniul anterior.
E normal să te întrebi: cum de sunt atât de proaspete amintirile? Sunt reale ori au trecut prin tocul alb, meșteșugit, al scriitorului?
Răspunsul meu de cititor: da, sunt autentice și când spun asta cred inclusiv în realitatea unor detalii și senzații înregistrate la 4, 5, 6 ani și care sunt redate cu exactitate peste decenii. Cred că obiectele și punctele fizice de care am vorbit mai devreme devin o hartă vie a memoriei pentru Doina Ruști, o proiecție multidimensională care-i permite să scrie cu acuratețe.
Aș face referire la o carte care poate fi așezată pe același raft cu Ferenike. Mă refer la Anii, de Annie Ernaux. În cazul autoarea distinse cu Nobelul pentru literatură, romanul autobiografic reprezintă istoria exterioară proiectată în viața unei familii, pe când Ferenike e viața familiei proiectată, dinspre interior, către istoria care taie în carne vie.
Anii lui Annie Ernaux e o carte spusă, mai mult decât scrisă, dintr-o suflare, un roman în care nu stilul este important ci relatarea, vocea naratoarei. A nu se înțelege că-mi permit să acuz o autoare de Nobel de lipsă de stil. Anii putea fi scris într-un singur mod și Annie Ernaux l-a găsit, în asta stă genialitatea ei. Dar Doina Ruști își păstrează stilul de neegalat în Ferenike, e povestitoare care adună istorisirile din epoca fanariotă, durerile din Fantoma din moară, patima lui Flori din Paturi oculte, păstrează tonul de basm realist-fantastic chiar și când își transformă memoriile în roman.
După ce am citit Ferenike, simt că pot să afirm: memoria e teritoriul literaturii adevărate. Orice scrii, că e vorba de sf sau de realism psihologic, trebuie în primul rând să te întorci spre tine. Totuși, trebuie să te întrebi: ai ce povesti? Chiar ai ce povesti? Căci tot povestea e cea mai importantă.
Iar după Ferenike, mă apuc să-l recitesc pe Balzac, în așteptarea următoarelor romane ale Doinei Ruști care vor face corp comun cu cel pe care tocmai l-am încheiat.
Trei săptămâni și două cărți mai târziu, încă mă gândesc la „Ferenike”.
Roman 𝒂𝒖𝒕𝒐𝒃𝒊𝒐𝒈𝒓𝒂𝒇𝒊𝒄. O fetiță care își caută libertatea, un tată care cedează în fața istoriei, o mamă pe care nu o poate numi „mamă”. Totul într-un sat din sudul României.
Un roman care m-a copleșit. Splendid la orice nivel.
Un roman-cronică de familie cu puternice elemente autobiografice. O retrospectivă a copilăriei în Oltenia toxicilor ani ‘60, în care duioşia verilor la Jiu şi a pățaniilor primei copilării în sânul familiei sunt împletite cu drame copleşitoare care dărâmă destine. Cartea abordează atât aspecte ale istoriei socio-economice a vremii, cât şi elemente ale supranaturalului şi ale cultului morților de care imaginarul oltenesc colcăie (am copilărit şi eu în Gorjul anilor ‘80 şi ştiu ce zic). Doina Ruşti rămâne una dintre cele mai relevante scriitoare care abordează în cheie realistă regimul comunist criminal şi urmările lui în tranziția post-comunistă.
Din păcate, volumului pe care l-am cumpărat eu i-au lipsit nu mai puțin de 20 de pagini (27-32; 91-96; 155-160; 219-224), aşa că am fost nevoită să cumpăr şi varianta e-book ca să completez lectura. Aşa că, verificați volumele înainte de cumpărare!
Am cunoscut-o pe autoare la lansarea acestei cărți și mi-a plăcut mult. Stilul ei "povesticios"😁 se regăsește și în carte alaturi de multe sentimente și trăiri. Plasarea cărții aproape de Jiu și Dunăre în anii 50-60 pe mine m-a dus într-o lume în care nu aș fi ajuns altfel și mi-a plăcut. Începutul e ușor anevoios pentru că o fetiță mică îl povestește dar pe ce fetița crește universul capătă contur și nu mai lași cartea din mână.
Felicitări autoarei pentru puterea de a pune, ceva atât de personal, la accesul nostru. Am cam evitat scrierile din perioada comunistă, din motive de încărcătură negativă. Acestă carte mi-a destupat reticența.
O cronică de familie, în centrul căreia stă o casă ce poartă amintirile, nu doar a unor generații familiale, ci a unei întregi comunități. Izbitoare mi s-a părut asemănarea cu Un veac de singurătate și cu Casa spiritelor, un fel de realism magic de pe malurile Jiului, care, Jiul, este un personaj în sine aici.
Inițierea care are loc în roman, a unei fetițe îndrăznețe, pe care o vedeam clar, cu ochii minții, in rochia ei albă și bretonul negru ce-i intra în ochi, se transformă din personală într-o schimbare de traiectorie comună, pe care trebuie să o facă societatea, care intră în tulburii ani 70 ai socialismului românesc.
Faptul că romanul este autobiografic, și după cum declară autoarea, în articolele pe care le-am căutat pentru a mă mai lămuri, toate faptele s-au întâmplat în mod real în viața ei, face ca apăsarea pe care o simți spre finalul cărții să fie și mai tare. Și cred că am înțeles și de ce am tot auzit păreri controversate despre Doina Ruști și de ce nu am avut curajul s-o citesc până acum; scrisul ei este foarte îndrăzneț și oarecum sfidător la adresa cititorului, pentru că este clar că nu-și construiește personajele ca să fie plăcute, ci pur și simplu le lasă, neprefăcute, obraznice chiar, să-și câștige sau nu cititorul.
Există povești care par să te găsesc atunci când ai nevoie de ele. Există povesti care te îmbrățișează cu blândețe, aducându-ți alinare în momentele de zbucium. Există povesti care se ascund în fiecare colțișor al sufletului tău, așteptând să te conducă spre înțelegerea a ceea ce tu însuți ai trait. Aceste povești îți vorbesc despre tine, despre viața ta și chiar dacă se întâmplă ca ele să fie ficțiune (ceea ce nu e cazul), tu știi ca acolo e realitatea vieții tale. Poveștile astea te învață că, indiferent de obstacole, există întotdeauna o cale de a merge mai departe. În momentele de apatie, ele reînvie dorința de a visa, de a explora, de a te conecta cu ceea ce este profund în tine. O simplă frază poate deschide porțile amintirilor, evocând emoții uitate, aducând la viață imagini din trecutul nostru, care poate că n-ar fi trebuit să fie uitate niciodată. Poveștile astea îți devin aliați în călătoria ta, ajutându-te să navighezi prin ape mai limpezi, mai tulburi. Îți reamintesc că nu ești singuri, că fiecare lacrimă, fiecare zâmbet a fost trăit de altcineva, la un alt moment, dar tot atât de profund. Și astfel, în această lume plină de zgomot și distrageri, găsești refugiu în paginile cărților sau în sunetul liniștit al vocilor care ne spun, cu blândețe, despre umanitate. Asta a fost „Ferenike ” pentru mine: o carte despre satul bunicilor mei, din Oltenia, despre moartea verișorului meu, înecat la 18 ani, pentru că în fiecare an Oltul ( Oltul a fost Jiul meu) își ia tributul, care nu a fost băgat în biserică, despre moartea tatălui meu , lovit în cap, după ce a suferit epurări și au fost obligați sa-l reangajeze, despre deshumări, despre cărțile bunicului arse, despre studenția si repartiția mea, despre lumea școlii, care mi-a fost atât de familiară... despre tot. Mulțumesc Doina Ruști!
Doina Ruști are harul de a te transporta într-o altă lume, in alte timpuri, iar aici m-a transportat în lumea copilăriei ei, in amintirile ei. Aici e ea, dezgolită, vulnerabilă și sinceră, gata sa fie cunoscuta in profunzimile ei. Daca vrei sa o cunoști, citește Ferenike.
Atenția la detalii și descrierile stilistice trădează un ochi artistic, poate neștiut nici de ea.
Conștientă sau inconștienta, autoarea a lucrat cu copilul sau interior, onorând amintirile și percepțiile sale, ascultând, integrând umbra, care este Ferenike. Cartea are valențe atât artistice, cât și psihologice, cu actori relevanți mai înainte doar pentru ea, deveniți acum actori internaționali, proiectați pe ecranele minților tuturor celor care citesc. Doina le-a redat viața, deoarece un bun scriitor creează lumi, oferă viața și reîncarnează.
Doina Ruști nu a vrut niciodată copii, dar e dătătoare de o altfel de viață. M-a inspirat și pe mine sa îmi ascult copilul interior, și să îi dau viață.
Recomand cu drag. O poveste cu iz de La Medeleni, transpusă prin ochii unui copil înzestrat cu darul de a vedea și de a asimila tot ce se află în jurul lui. Ferenike este o carte de o gingășie aparte, o poveste de viață prea timpurie și un dar spre intimitatea unor tragedii, pe care autoarea ni-l oferă degajat și fără sfială. Un roman înduioșător, o sărbătoare a narațiunii și a biografiei așa cum mi-ar plăcea să le revăd. O poveste cu miza 100% reală, trăită și asimilată de ochii unui copil, prin care ies la iveală și detalii amuzante. O poveste pe cât de tristă, pe atât de încurajatoare. Nu un cântec de jale, ci un manifest degajat față de ceea ce a fost greu și poate că s-a vindecat.
Fabulos acest prim roman autobiografic al Doinei Ruști prin forța de descriere, prin cufundarea lucida în societatea rurala a Olteniei anilor '60, prin realismul personajelor care alcătuiesc universul familial, al cutumelor si prejudecăților societății, prin modul în care drama personala a autoarei "ne doare" pentru ca reclama nedreptățile epocii, prin darul povestirii, prin puterea de a trezi amintiri din locuri ferecate de trecerea vremii. O mărturie că refugiul în lectura oblojește răni și apoi naște toate poveștile care cer a fi așternute pe hârtie.
M-am bucurat mult să citesc cartea în manuscris: e un roman puternic, cu o poveste devastatoare, scrisă într-un stil proaspăt, cu nerv, cu pasiune, dar mai ales cu un imaginar complex. Aș vrea să spun mai multe, dar mi-e să nu dau spoilere, așa că mă rezum s-o așez în topul cărților din 2025. Mi-e greu să cred că va fi detronată de altă carte, dar cine știe.
Ca redactor al cărţii, am avut privilegiul să citesc cartea în manuscris. E o carte tandră și crudă, despre o lume care se sfărâmă și alta care se insinuează ca o buruiană, totul sub ochii unei povestitoare care primește mereu alt nume. O carte pe care n-ai cum să n-o iubești.
Extraordinara! O carte care te poarta intr-o alta lume, o lume la care nu iti doresti sa renunți, pe care vrei sa o descoperi in continuare; iar cand termini cartea te intrebi ce faci de acum? Unde mai gasesti o lume ca aceasta sa te tina prins acolo in ea...?
Am avut senzația că citesc o scrisoare lungă în care evenimentele se desfășurau cu repeziciune. Aș fi preferat o succesiune mai lentă a evenimentelor, chiar dacă asta ar fi însemnat dublarea numărului de pagini.
Mi-a plăcut... O carte care te transpune într-o altă lume și te face să trăiești în ea.... Bună povestitoare este Doina Ruști! Sper să aibă continuare acest roman.... așa ar fi normal. Aș fi încântă să citesc și partea a doua. Recomand cartea!❤️