O poveste hipnotică a cărei logică internă ia naștere la suprapunerea stărilor din diferite momente, interpretate și înțelese, toate, din perspectiva unui prezent aproape ratat, compromis și arid, în orice caz. Poate cel mai coerent discurs postpandemic din ultima vreme despre experiența socială colectivă a ultimilor ani (pandemie, război și, în general, toate cataclismele noastre de toate zilele), despre ce am fi putut fi și ce suntem până la urmă, despre ridurile și ticurile dobândite în timp, carcase și vigilența cu care le păzim, cu nervii încordați în conservarea rutinelor și „gesturi/care să amâne momentul, să îndepărteze decizia” – iată sufletul poeziei pe care o scrie Ioana Iuna Șerban. Cu o politică rutinieră de mare forță și, în același timp, cu un soi de discreție a filtrelor, e un sezon al uraganelor aici în care, dincolo de toate turbulențele – personale, sociale etc. – strălucește frumos și mândru golul unei generații. – Andreea Pop
Despre pictură și muzică nu poți comenta decât aberând. Dar despre poezie? Despre senzualitatea exhibată ca un triumf rănit? Despre privirea eroinei care survolează delirul și discoteca din creierele celorlalți, îngăduindu-și – princiar – mici eseuri antropologice, sociologice, filosofice? Despre corporealitatea care îmbibă amintirile, le modulează, sincronizând Orașul cu salcâmi cu scena Troienilor lui Kavafis? Despre toate acestea te poți numai bucura că există în poemele Iunei, honest witness (așa cum W. H. Auden îl recunoaște pe Kavafis într-o memorabilă prefață) al unei lumi ce-și întinde tenta-culele – panica, desfrâul, invidia, candoarea, deșertăciunea – prin continuumul ultimelor decenii postcomuniste. – Ștefan Manasia
“Față care nu mai are unde să se-ntoarcă pentru cei din orașul ei viața ei e-o simulare judecând după pozele ei de la story, foștii colegi de liceu ar zice că ea trăiește într-un escape room adevărul e ca niciodată n-a excelat în domeniul realității când a venit aici și-a imaginat că: Și-a găsit în sfârșit locul, marele parc de posibilități, discuții deștepte în care oricine are o voce petreceri târzii unde poți deveni oricine oameni cu bani care-ți pot explica realitatea de peste realitate și de sub realitate toți acești descendenți ai lui Duchamp zâmbesc prietenos fetele ca ea pot fi descoperite și pot face diferența”
"vorbirea mi s-a format împotrivindu-mă la fel și tăcerea gândești că-n limba mea toate astea trebuie să sune minunat dar în limba mea nici nu m-ai observa pură ca o bântuire."
"fată care a visat și se simte ușor dezamăgită instituție de artă care e o instituție ca altele la finalul programului doamna de la curățenie trasează cu mopul desene pe podea are gesturile sigure și stie ce face ca-ntr-un dans aducător de ploaie pentru îmblânzirea pământului sterp."
La maturitate ți se spune că ești liberă. Dar libertatea vine cu tot pachetul: garderobă potrivită, comportament potrivit, tradiții, petreceri obligatorii, urări obligatorii, zâmbete obligatorii. Dacă refuzi tot jocul, devii problema. Dacă îl accepți, încetezi să mai fii tu. 😬
În același timp, trecutul nu dispare. El contează încă, apasă încă. Și, fără să ne dăm seama, repetăm aceleași roluri, aceleași reacții, aceleași frici, generație după generație. Doar funcționăm. Nu trăim.
Întrebarea e simplă: ce faci când nu mai vrei să fii instrument? Poate că răspunsul nu e confortabil, dar e un început: ești prezență, nu conformare. 🩵