What do you think?
Rate this book
Mineriada s-a născut la Revoluție: Evenimentele din 13-15 iunie 1990
În cartea sa curajoasă și bine argumentată, Cătălin Ranco Pițu radiografiază unul dintre cele mai violente și brutale evenimente postrevoluționare, ceea ce avea să rămână în istorie drept Mineriada din 13-15 iunie 1990, în care au murit patru oameni și peste 1 300 au fost răniți, conform datelor oficiale.
În calitate de șef al Secției Parchetelor Militare, autorul cunoaște foarte bine probele administrate de cei care au întocmit Dosarului Mineriadei din iunie 1990. Iar ca procuror care a semnat rechizitoriul procesului Revoluției, a avut șansa să surprindă lucid mecanismele de preluare a puterii și să observe trecerea de la ultimele zvârcoliri ale dictaturii la primele tentative de restaurație a comunismului, denumit „socialism cu față umană”. Noul regim al FSN, apoi al lui Ion Iliescu, în loc să cimenteze statul de drept și libertățile civile, au avut mereu ca obiectiv înăbușirea acestora, încă din fașă. Iar rezistența din Piața Universității trebuia anihilată... și astfel a început „monstruoasa Mineriadă” care, până în 1999, avea să preia forme tot mai sălbatice, într-o spirală a violenței care a contribuit decisiv la regresul economic și democratic al României.
În calitate de șef al Secției Parchetelor Militare, autorul cunoaște foarte bine probele administrate de cei care au întocmit Dosarului Mineriadei din iunie 1990. Iar ca procuror care a semnat rechizitoriul procesului Revoluției, a avut șansa să surprindă lucid mecanismele de preluare a puterii și să observe trecerea de la ultimele zvârcoliri ale dictaturii la primele tentative de restaurație a comunismului, denumit „socialism cu față umană”. Noul regim al FSN, apoi al lui Ion Iliescu, în loc să cimenteze statul de drept și libertățile civile, au avut mereu ca obiectiv înăbușirea acestora, încă din fașă. Iar rezistența din Piața Universității trebuia anihilată... și astfel a început „monstruoasa Mineriadă” care, până în 1999, avea să preia forme tot mai sălbatice, într-o spirală a violenței care a contribuit decisiv la regresul economic și democratic al României.
- GenresHistoryNonfictionRomania
224 pages, Paperback
Published April 24, 2025
11 people are currently reading
159 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 6 of 6 reviews
August 15, 2025
3,5⭐️
O carte care reușește să redea clar atmosfera și contextul evenimentelor din iunie ’90, punând accent pe legăturile dintre Revoluție și mineriade. Nu este o lucrare exhaustivă, dar oferă suficiente detalii pentru a înțelege cine, cum și de ce a influențat acele zile. Autorul reușește să mențină un echilibru între informație și narațiune, ceea ce o face ușor de parcurs chiar și pentru cei care nu sunt familiarizați cu istoria recentă. Este o lectură utilă, care te face să privești acea perioadă nu doar ca pe o pagină de istorie, ci ca pe un episod cu urmări vizibile și astăzi.
O carte care reușește să redea clar atmosfera și contextul evenimentelor din iunie ’90, punând accent pe legăturile dintre Revoluție și mineriade. Nu este o lucrare exhaustivă, dar oferă suficiente detalii pentru a înțelege cine, cum și de ce a influențat acele zile. Autorul reușește să mențină un echilibru între informație și narațiune, ceea ce o face ușor de parcurs chiar și pentru cei care nu sunt familiarizați cu istoria recentă. Este o lectură utilă, care te face să privești acea perioadă nu doar ca pe o pagină de istorie, ci ca pe un episod cu urmări vizibile și astăzi.
August 10, 2025
Lipsește securitatea din toată cartea. Cred ca a jucat și ea un rol. Ultimul capitol "in loc de epilog" e dezamăgitor.
August 10, 2025
Nu poți afla mare lucru despre Loviluție și mineriada din 13-15 iunie din cărțile lui Cătălin Ranco Pițu. Omul ăsta e o mare dezamăgire.
Nu a citit încă prima lui carte, „Ruperea blestemului: Revoluția Română din decembrie 1989” (Litera 2024), însă este structurată identic cu cea de-a doua carte, „Mineriada s-a născut la revoluție: evenimentele din 13-15 iunie 1990” (Litera 2025). Remarcă: „revoluție” cu „r” mic este opțiunea editurii; vezi pagina de copyright (verso-ul paginii de titlu).
Ce vreau să spun cu asta? În afară de întinderea diferită (448 vs 224 de pagini), ambele cărți sunt narațiuni otova secționate de titluri de capitole complet neinspirate (15, respectiv 10). Fără a încerca să fie asemenea unui rechizitoriu întocmit ca la carte, aceste volume ar fi necesitat totuși o structură mai coerentă, marcată prin subcapitole cu titluri relevante. La urma urmei, Pițu înșiră o sumedenie de diversiuni și manipulări, iar prezentarea mai structurată a acestora ar fi servit scopului.
În plus, scriitura domnului procuror îmi displace. Omul pretinde că ne prezintă adevărul, augmentat cu propriile opinii, însă caracterul polemic-tendențios al textului este pe alocuri grețos, de ca și cum gravitatea faptelor prezentate nu ar fi fost de ajuns. Individul nu știe să scrie în mod obiectiv.
„Mineriada”, pe jumătate ca grosime și aparent mai prost alcătuită decât „Ruperea blestemului” (care blestem?), începe cu aberații despre definiția termenului „mineriadă” în DEX (primul capitolaș), despre ideologia comunistului aflat la putere (al doilea capitolaș), despre biografia lui Ion Iliescu (al treilea capitolaș). Să vă dau două exemple de tâmpenie marca Pițu.
Capitolul 2 se încheie astfel: „Lenin a spus că «Doar forța poate rezolva marile probleme istorice.»” Mă întreb, oare Ion Iliescu știa această adevărată axiomă comunistă? Știa totul despre ideologia comunistă? Știa cum au acționat de-a lungul timpului Lenin, Stalin, Mao și alți lideri comuniști? Cititorule, tu ce spui, știa? Știa.”
Trucul cu apelul la cititor este literalmente un truc de căcat.
Capitolul 3, care trece fără prea multă logică de la Iliescu la invadarea Cehoslovaciei în august 1968 („În plin proces de ascensiune politică a lui Ion Iliescu”, de parcă ăsta era reperul crucial), conține, dincolo de comparația pretinsei cereri de „ajutor frățesc sovietic” din partea cehoslovacilor cu povestea din 23 decembrie 1989, când totuși Iliescu nu a cerut ajutor, cretinule (pp. 27-28), și următoarea apreciere epustuflantă (termenul există în Marele dicționar de neologisme 2000, a se vedea dexonline): „Personal, consider că Nicolae Ceaușescu a fost sincer. [...] mi-am format convingerea cu privire la autenticitatea lui Ceaușescu în această problemă. Toate materialele studiate sugerează o veritabilă simpatie din partea lui Ceaușescu față de Alexander Dubček.”
Pițu nu a înțeles nimic din istoria anilor 1945-1989. Alexander Dubček inițiase o dezbatere publică în care se punea în discuție rolul conducător al Partidului. Ceaușescu nu avea cum să fie de acord cu așa ceva, sigura lui simpatie referindu-se la independența față de Moscova. Atât! Așa-zisa liberalizare economică (cu faimoșii „mandatari”), ca și deschiderea către Vest, fuseseră ambele începute pe când Dej era cu un picior în groapă. Ceaușescu nu a fost în absolut nici un fel liberal, iar decretul 770/1966 este cea mai bună dovadă în acest sens. Dej începuse distanțarea de Moscova și apropierea de SUA în 1962, iar experimentele economice fuseseră ideea lui Bârlădeanu. Până la acapararea completă a puterii în stat, Ceaușescu și soția au amăgit restul activului central de Partid, dar se pare că și morți l-au putut păcăli pe Cătălin Ranco Pițu!
Pițu se vrea mai anticomunist decât subsemnatul, dar nu este decât un prost, care poate citi mii de dosare fără să priceapă ce se află în spatele cuvintelor citite.
Ca să fac un detur către prima carte, aș menționa ultimul capitol al acesteia, în care Pițu se războiește, printre alții, cu dobitocul de Teodor Mărieș, președintele Asociației 21 Decembrie 1989 (se va război cu el și în cartea de față, vezi pag. 102), cu fostul procuror militar Dan Voinea, și cu Andrei Ursu (fiul lui Gheorghe Ursu). Acesta din urmă l-a „desființat” într-o carte bazată pe „un așa-zis studiu intitulat «Cine a tras în noi după 22», apărut în luna decembrie a anului 2018”. Că avocatul lui Iliescu, ca și Gelu Voican Voiculescu în persoană (GVV a fost un criminal de cea mai joasă speță!) au jubilat nu este lipsit de importanță, însă parțialitatea scriselor și spuselor lui Pițu este indubitabilă. Iar volumul acela se încheie nici mai mult, nici mai puțin cu... „Doamne ajută!”
Revenind la oile noastre, fast-forward către capitolul 7, „Planuri, pretexte, provocări, dezinformări, manipulări, violență, moarte”. Strategia de eliberare a Pieței Universității a fost discutată începând cu data de 8 iunie, la sediul FSN din str. Varșovia. Detaliile sunt în carte, dar din cele trei scenarii inițiale (fără forțe de ordine; cu forțe de ordine; cu muncitori, inclusiv mineri) a rămas... se știe cum. Am uitat să precizez, dar nimic din ce este în carte (sau în ambele cărți, probabil) nu este nou; toate aceste informații s-au mai vehiculat în spațiul public, doar că unii dintre noi poate am mai uitat din ele, iar cei mai tineri nu le-au știut niciodată.
Capitolul 7 m-a interesat în cel mai înalt grad, pentru că voiam să mă lămuresc în ce măsură Ion Iliescu a cunoscut și comandat acele acte din partea „organelor” și „minierilor”. Teoria mea fiind că Iliescu a fost parțial dezinformat, și că astfel cinismul său nu a fost chiar atât de criminal pe cât se crede, ar fi urmat să fie zdruncinată. Sau nu.
Textul este parțial informativ, parțial enervant. În primul rând că este, ca și restul cărții, o varză. Să fim onești, întregul dosar „Mineriada” este o catastrofă, căci a fost inițial instrumentat de Dan Voinea, apoi închis în 2008 prin NUP de Laura Codruța Kövesi, redeschis în 2015, blocat în Camera Preliminară de la ÎCCJ între 2017 și 2019, apoi toate probele sunt declarate nule (!), decizie contestată în 2020, însă audierile la dosar reîncep de-abia în 2024, pe 25 aprilie! Vă dați seama că fiabilitatea mărturiilor este discutabilă.
Data colectării mărturiilor citate explică această romgleză de căcat: „În bordul din 11 iunie 1990 [...] Tot în bord, Virgil Măgureanu a afirmat că trebuie să mergem la Petre Roman să-l convingem să dea ordinul.” (pag. 96). Care bord, căcat de general de căcat? De fapt, procurorii sunt analfabeți: dacă ar fi fost vorba de o companie, s-ar fi scris „board”, indiferent cum se pronunță. Însă aici era vorba de o ședință cu conducerea SRI. Oricum, mărturiile date la 34 de ani după evenimente au precizie foarte aproximativă.
Pițu, „obiectiv” și „științific” ca întotdeauna: „Așadar, președintele României dorea război civil.” (pag. 94)
Elementul crucial pentru mine se găsește însă la pp. 109-110. Este vorba de faimoasa interceptare realizată, nu am înțeles nici până astăzi cu ce fel de „echipamente ale Radio Contact”, în care generalul Chițac („52”) și generalul Diamandescu („53”) spuneau, literalmente, următoarele: „Vă rog să-l informați pe domnul președinte. Ne dăm foc la toate autobuzele. Asta a fost înțelegerea. Rog să informați.”
Înregistrarea a fost expertizată criminalistic cu numărul 209/26.09.1990, iar Doru Viorel Ursu, proaspăt ministru de interne, a confirmat identitatea codurilor „52” și „53”. Pasajul „Ne dăm foc la toate autobuzele.” a fost reconfirmat de o a doua expertiză, cu numărul 278/05.12.1990.
Dacă totul este întocmai precum zice înregistrarea, în ciuda caracterului nenatural al discuției, atunci e lată. „Toate autobuzele” parcă erau două, și se știe că au fost incendiate de persoane necunoscute care erau fie milițieni, fie securiști. Deci provocare a fost fără îndoială, cum au fost destule, inclusiv la Loviluție. Dar să fie informat domnul președinte? Pă ce chestie?
Transcrierea înregistrării îmi pare inexactă, și e agravată și de inserarea dialogului în același paragraf. Aici, 52 se plângea lui 53 că forțele de ordine sunt atacate cu pietre, că un autobuz e distrus, și că nu mai vin ajutoarele muncitorești: „52 către 53 — Da, aud 52 — Două atacuri succesive. Aruncă cu pietre. Ne mutilăm aparatu. Și un autobuz e distrus. Ăsta a fost sprijinul dat de azi dimineață până acuma — Și să știți că nu mai vine. La 23 August a zis că sindicatele nu au fost de acord să trimită — Vă rog să-l informați pe domnul președinte. Ne dăm foc la toate autobuzele. Asta a fost înțelegerea. Rog să informați.”
Am transcris riguros. Punctuația lipsă e „de la ei”. Însă este total ilogic să spui „Ne mutilăm aparatu.” în contextul în care te plângi că alții te atacă și ți-au distrus un autobuz. Cu siguranță, „Ne mutilează aparatu.” (Care aparat, în ce sens? Poate fi în sensul de dispozitiv de luptă?) De-abia ulterior, aflând că nu mai vin muncitorii de la 23 August, se aplică „soluția finală” a incendierii autobuzelor.
Dincolo de informarea președintelui, mai pare ciudat ca generalul Chițac („52”), ca Ministru de Interne, să i se plângă generalului Diamandescu („53”), care era șef al Poliției Capitalei și subaltern al acestuia. În realitate, cartea încurcă personajele la pag. 110 (sau Doru Viorel Ursu le încurcă, iar Pițu e varză ca de obicei): Diamandescu este cel care se plângea lui Chițac și-l informa despre incendierea care avea să urmeze.
Dacă acest act de provocare a fost atât de minuțios coordonat de „cupolă”, personal de Ion Iliescu, alte evenimente sunt neclare, precum invadarea și devastarea parțială a sediului Poliției Capitalei, ca și a sediului SRI. Dacă în privința SRI este limpede că Virgil Măgureanu a dat declarații inconsistente și cel mai probabil mincinoase, în primul caz rămân aspecte complet neelucidate. Comentariile lui Pițu (vezi segmentul care începe la pag. 114, jos), ca și mărturiile citate, nu fac decât să sporească gradul de confuzie.
În schimb, la pp. 125-128 ni se prezintă in extenso un desfășurător preluat din „Jurnalul activităților desfășurate de unitățile Armatei în garnizoana București în perioada 13-15.06.1990”. Civil fiind, habar nu am cine, când și unde a întocmit acest „Jurnal” (ca și „Sinteza” menționată la pag. 128), dar Pițu nu consideră necesar să ne informeze.
Pag. 127, primul paragraf: „La orele 19.25, președintele Ion Iliescu l-a informat pe prim-adjunctul ministrului apărării că pe sediul Poliției Capitalei a fost arborat drapelul verde, legionar. Președintele a mai transmis că mișcarea de protest este o rebeliune legionară care trebuie tratată ca atare.”
Aceasta este dovada supremă că Cătălin Ranco Pițu este de o incompetență crasă și de o rea-voință evidentă. Acest aspect punctual prezintă mai multe întrebări:
1. De unde știa Iliescu acest neadevăr? Cine i l-a comunicat? Mai rău, i l-a comunicat cu adevărat cineva, sau Iliescu a scos această „informație” din burtă? A investigat Pițu acest lucru? Nu, firește că nu.
2. Știm că ulterior Iliescu a declarat și la TVR același neadevăr. Dar mai știm, cei care nu ne-am senilizat, și că Mircea Dinescu a declarat, mult mai târziu, că Iliescu era „informat” (a se citi „dezinformat”) de cei din jur (nu știu de ce Gelu Voican Voiculescu îmi apare în minte) că în Capitală se desfășoară o rebeliune legionară, și că Iliescu era căcat pe el de frică. De ce domnul procuror-scriitor Pițu nu l-a chemat la audieri pe Mircea Dinescu pentru a-l întreba exact despre acest aspect: cine l-a informat pe Ion Iliescu despre pretinsa rebeliune legionară? Sau poate că Iliescu juca teatru, ce părere are Dinescu astăzi?
Calitatea execrabilă a acestei cărți este, cel mai probabil, definitorie și pentru calitatea rechizitoriului din dosarul „Mineriada”. La fel și cu cel al Lovilției. Nu știu de ce și-ar pune cineva speranța în acest procuror oligofren că ar putea afla adevărul. E prea prost ca să coordoneze o anchetă, și complet incapabil să sintetizeze informația relevantă.
Dacă volumul despre Revoluția română pare că are ca scop să dovedească faptul că nu a existat nici măcar un singur „securist-terorist” (pag. 437), volumul de față, definitivat pe când Iliescu părea că va trăi veșnic, nu caută adevărul, ci răzbunare. Condamnarea câtorva capi ai conducerii de atunci, fără lămurirea faptelor și vinilor exacte.
Capitolașul 10, patru pagini amărâte, este o mizerie absolută. La pag. 222, Pițu citează din Biblie, apoi mănâncă mult căcat până la sfârșit. Transcriu doar acest paragraf: „Cât despre judecata propriu-zisă, «Răzbunarea este a mea!» spune Dumnezeu (Biblia, Romani 12:19), nu am nici o îndoială că Dumnezeul Bibliei este! Așa că, mai devreme sau mai târziu, în mod implacabil, Sabia dreptății [în cursive în text, nota mea] mânuită de însuși Creatorul nostru va șuiera perfect asupra capetelor celor pe care El îi va găsi vinovați de tragediile din timpul revoluției și mineriadei. În egală măsură va șuiera și asupra celor care, într-un fel sau altul, au fost și sunt complicii acestora. De acest șuierat nu vor scăpa nici cei vinovați direct, nici cei care li s-au alăturat în crimă, minciună și manipulare, nici toți provocatorii și agitatorii, nici diversioniștii, nici judecătorii care au judecat strâmb și nici procurorii rău intenționați.” Paragraful mai continuă, dar eu mă opresc aici.
Vi se pare acesta un limbaj de procuror, sau de fundamentalist religios? Nu vi se pare mai degrabă un citat din Călin Georgescu?
Nu a citit încă prima lui carte, „Ruperea blestemului: Revoluția Română din decembrie 1989” (Litera 2024), însă este structurată identic cu cea de-a doua carte, „Mineriada s-a născut la revoluție: evenimentele din 13-15 iunie 1990” (Litera 2025). Remarcă: „revoluție” cu „r” mic este opțiunea editurii; vezi pagina de copyright (verso-ul paginii de titlu).
Ce vreau să spun cu asta? În afară de întinderea diferită (448 vs 224 de pagini), ambele cărți sunt narațiuni otova secționate de titluri de capitole complet neinspirate (15, respectiv 10). Fără a încerca să fie asemenea unui rechizitoriu întocmit ca la carte, aceste volume ar fi necesitat totuși o structură mai coerentă, marcată prin subcapitole cu titluri relevante. La urma urmei, Pițu înșiră o sumedenie de diversiuni și manipulări, iar prezentarea mai structurată a acestora ar fi servit scopului.
În plus, scriitura domnului procuror îmi displace. Omul pretinde că ne prezintă adevărul, augmentat cu propriile opinii, însă caracterul polemic-tendențios al textului este pe alocuri grețos, de ca și cum gravitatea faptelor prezentate nu ar fi fost de ajuns. Individul nu știe să scrie în mod obiectiv.
„Mineriada”, pe jumătate ca grosime și aparent mai prost alcătuită decât „Ruperea blestemului” (care blestem?), începe cu aberații despre definiția termenului „mineriadă” în DEX (primul capitolaș), despre ideologia comunistului aflat la putere (al doilea capitolaș), despre biografia lui Ion Iliescu (al treilea capitolaș). Să vă dau două exemple de tâmpenie marca Pițu.
Capitolul 2 se încheie astfel: „Lenin a spus că «Doar forța poate rezolva marile probleme istorice.»” Mă întreb, oare Ion Iliescu știa această adevărată axiomă comunistă? Știa totul despre ideologia comunistă? Știa cum au acționat de-a lungul timpului Lenin, Stalin, Mao și alți lideri comuniști? Cititorule, tu ce spui, știa? Știa.”
Trucul cu apelul la cititor este literalmente un truc de căcat.
Capitolul 3, care trece fără prea multă logică de la Iliescu la invadarea Cehoslovaciei în august 1968 („În plin proces de ascensiune politică a lui Ion Iliescu”, de parcă ăsta era reperul crucial), conține, dincolo de comparația pretinsei cereri de „ajutor frățesc sovietic” din partea cehoslovacilor cu povestea din 23 decembrie 1989, când totuși Iliescu nu a cerut ajutor, cretinule (pp. 27-28), și următoarea apreciere epustuflantă (termenul există în Marele dicționar de neologisme 2000, a se vedea dexonline): „Personal, consider că Nicolae Ceaușescu a fost sincer. [...] mi-am format convingerea cu privire la autenticitatea lui Ceaușescu în această problemă. Toate materialele studiate sugerează o veritabilă simpatie din partea lui Ceaușescu față de Alexander Dubček.”
Pițu nu a înțeles nimic din istoria anilor 1945-1989. Alexander Dubček inițiase o dezbatere publică în care se punea în discuție rolul conducător al Partidului. Ceaușescu nu avea cum să fie de acord cu așa ceva, sigura lui simpatie referindu-se la independența față de Moscova. Atât! Așa-zisa liberalizare economică (cu faimoșii „mandatari”), ca și deschiderea către Vest, fuseseră ambele începute pe când Dej era cu un picior în groapă. Ceaușescu nu a fost în absolut nici un fel liberal, iar decretul 770/1966 este cea mai bună dovadă în acest sens. Dej începuse distanțarea de Moscova și apropierea de SUA în 1962, iar experimentele economice fuseseră ideea lui Bârlădeanu. Până la acapararea completă a puterii în stat, Ceaușescu și soția au amăgit restul activului central de Partid, dar se pare că și morți l-au putut păcăli pe Cătălin Ranco Pițu!
Pițu se vrea mai anticomunist decât subsemnatul, dar nu este decât un prost, care poate citi mii de dosare fără să priceapă ce se află în spatele cuvintelor citite.
Ca să fac un detur către prima carte, aș menționa ultimul capitol al acesteia, în care Pițu se războiește, printre alții, cu dobitocul de Teodor Mărieș, președintele Asociației 21 Decembrie 1989 (se va război cu el și în cartea de față, vezi pag. 102), cu fostul procuror militar Dan Voinea, și cu Andrei Ursu (fiul lui Gheorghe Ursu). Acesta din urmă l-a „desființat” într-o carte bazată pe „un așa-zis studiu intitulat «Cine a tras în noi după 22», apărut în luna decembrie a anului 2018”. Că avocatul lui Iliescu, ca și Gelu Voican Voiculescu în persoană (GVV a fost un criminal de cea mai joasă speță!) au jubilat nu este lipsit de importanță, însă parțialitatea scriselor și spuselor lui Pițu este indubitabilă. Iar volumul acela se încheie nici mai mult, nici mai puțin cu... „Doamne ajută!”
Revenind la oile noastre, fast-forward către capitolul 7, „Planuri, pretexte, provocări, dezinformări, manipulări, violență, moarte”. Strategia de eliberare a Pieței Universității a fost discutată începând cu data de 8 iunie, la sediul FSN din str. Varșovia. Detaliile sunt în carte, dar din cele trei scenarii inițiale (fără forțe de ordine; cu forțe de ordine; cu muncitori, inclusiv mineri) a rămas... se știe cum. Am uitat să precizez, dar nimic din ce este în carte (sau în ambele cărți, probabil) nu este nou; toate aceste informații s-au mai vehiculat în spațiul public, doar că unii dintre noi poate am mai uitat din ele, iar cei mai tineri nu le-au știut niciodată.
Capitolul 7 m-a interesat în cel mai înalt grad, pentru că voiam să mă lămuresc în ce măsură Ion Iliescu a cunoscut și comandat acele acte din partea „organelor” și „minierilor”. Teoria mea fiind că Iliescu a fost parțial dezinformat, și că astfel cinismul său nu a fost chiar atât de criminal pe cât se crede, ar fi urmat să fie zdruncinată. Sau nu.
Textul este parțial informativ, parțial enervant. În primul rând că este, ca și restul cărții, o varză. Să fim onești, întregul dosar „Mineriada” este o catastrofă, căci a fost inițial instrumentat de Dan Voinea, apoi închis în 2008 prin NUP de Laura Codruța Kövesi, redeschis în 2015, blocat în Camera Preliminară de la ÎCCJ între 2017 și 2019, apoi toate probele sunt declarate nule (!), decizie contestată în 2020, însă audierile la dosar reîncep de-abia în 2024, pe 25 aprilie! Vă dați seama că fiabilitatea mărturiilor este discutabilă.
Data colectării mărturiilor citate explică această romgleză de căcat: „În bordul din 11 iunie 1990 [...] Tot în bord, Virgil Măgureanu a afirmat că trebuie să mergem la Petre Roman să-l convingem să dea ordinul.” (pag. 96). Care bord, căcat de general de căcat? De fapt, procurorii sunt analfabeți: dacă ar fi fost vorba de o companie, s-ar fi scris „board”, indiferent cum se pronunță. Însă aici era vorba de o ședință cu conducerea SRI. Oricum, mărturiile date la 34 de ani după evenimente au precizie foarte aproximativă.
Pițu, „obiectiv” și „științific” ca întotdeauna: „Așadar, președintele României dorea război civil.” (pag. 94)
Elementul crucial pentru mine se găsește însă la pp. 109-110. Este vorba de faimoasa interceptare realizată, nu am înțeles nici până astăzi cu ce fel de „echipamente ale Radio Contact”, în care generalul Chițac („52”) și generalul Diamandescu („53”) spuneau, literalmente, următoarele: „Vă rog să-l informați pe domnul președinte. Ne dăm foc la toate autobuzele. Asta a fost înțelegerea. Rog să informați.”
Înregistrarea a fost expertizată criminalistic cu numărul 209/26.09.1990, iar Doru Viorel Ursu, proaspăt ministru de interne, a confirmat identitatea codurilor „52” și „53”. Pasajul „Ne dăm foc la toate autobuzele.” a fost reconfirmat de o a doua expertiză, cu numărul 278/05.12.1990.
Dacă totul este întocmai precum zice înregistrarea, în ciuda caracterului nenatural al discuției, atunci e lată. „Toate autobuzele” parcă erau două, și se știe că au fost incendiate de persoane necunoscute care erau fie milițieni, fie securiști. Deci provocare a fost fără îndoială, cum au fost destule, inclusiv la Loviluție. Dar să fie informat domnul președinte? Pă ce chestie?
Transcrierea înregistrării îmi pare inexactă, și e agravată și de inserarea dialogului în același paragraf. Aici, 52 se plângea lui 53 că forțele de ordine sunt atacate cu pietre, că un autobuz e distrus, și că nu mai vin ajutoarele muncitorești: „52 către 53 — Da, aud 52 — Două atacuri succesive. Aruncă cu pietre. Ne mutilăm aparatu. Și un autobuz e distrus. Ăsta a fost sprijinul dat de azi dimineață până acuma — Și să știți că nu mai vine. La 23 August a zis că sindicatele nu au fost de acord să trimită — Vă rog să-l informați pe domnul președinte. Ne dăm foc la toate autobuzele. Asta a fost înțelegerea. Rog să informați.”
Am transcris riguros. Punctuația lipsă e „de la ei”. Însă este total ilogic să spui „Ne mutilăm aparatu.” în contextul în care te plângi că alții te atacă și ți-au distrus un autobuz. Cu siguranță, „Ne mutilează aparatu.” (Care aparat, în ce sens? Poate fi în sensul de dispozitiv de luptă?) De-abia ulterior, aflând că nu mai vin muncitorii de la 23 August, se aplică „soluția finală” a incendierii autobuzelor.
Dincolo de informarea președintelui, mai pare ciudat ca generalul Chițac („52”), ca Ministru de Interne, să i se plângă generalului Diamandescu („53”), care era șef al Poliției Capitalei și subaltern al acestuia. În realitate, cartea încurcă personajele la pag. 110 (sau Doru Viorel Ursu le încurcă, iar Pițu e varză ca de obicei): Diamandescu este cel care se plângea lui Chițac și-l informa despre incendierea care avea să urmeze.
Dacă acest act de provocare a fost atât de minuțios coordonat de „cupolă”, personal de Ion Iliescu, alte evenimente sunt neclare, precum invadarea și devastarea parțială a sediului Poliției Capitalei, ca și a sediului SRI. Dacă în privința SRI este limpede că Virgil Măgureanu a dat declarații inconsistente și cel mai probabil mincinoase, în primul caz rămân aspecte complet neelucidate. Comentariile lui Pițu (vezi segmentul care începe la pag. 114, jos), ca și mărturiile citate, nu fac decât să sporească gradul de confuzie.
În schimb, la pp. 125-128 ni se prezintă in extenso un desfășurător preluat din „Jurnalul activităților desfășurate de unitățile Armatei în garnizoana București în perioada 13-15.06.1990”. Civil fiind, habar nu am cine, când și unde a întocmit acest „Jurnal” (ca și „Sinteza” menționată la pag. 128), dar Pițu nu consideră necesar să ne informeze.
Pag. 127, primul paragraf: „La orele 19.25, președintele Ion Iliescu l-a informat pe prim-adjunctul ministrului apărării că pe sediul Poliției Capitalei a fost arborat drapelul verde, legionar. Președintele a mai transmis că mișcarea de protest este o rebeliune legionară care trebuie tratată ca atare.”
Aceasta este dovada supremă că Cătălin Ranco Pițu este de o incompetență crasă și de o rea-voință evidentă. Acest aspect punctual prezintă mai multe întrebări:
1. De unde știa Iliescu acest neadevăr? Cine i l-a comunicat? Mai rău, i l-a comunicat cu adevărat cineva, sau Iliescu a scos această „informație” din burtă? A investigat Pițu acest lucru? Nu, firește că nu.
2. Știm că ulterior Iliescu a declarat și la TVR același neadevăr. Dar mai știm, cei care nu ne-am senilizat, și că Mircea Dinescu a declarat, mult mai târziu, că Iliescu era „informat” (a se citi „dezinformat”) de cei din jur (nu știu de ce Gelu Voican Voiculescu îmi apare în minte) că în Capitală se desfășoară o rebeliune legionară, și că Iliescu era căcat pe el de frică. De ce domnul procuror-scriitor Pițu nu l-a chemat la audieri pe Mircea Dinescu pentru a-l întreba exact despre acest aspect: cine l-a informat pe Ion Iliescu despre pretinsa rebeliune legionară? Sau poate că Iliescu juca teatru, ce părere are Dinescu astăzi?
Calitatea execrabilă a acestei cărți este, cel mai probabil, definitorie și pentru calitatea rechizitoriului din dosarul „Mineriada”. La fel și cu cel al Lovilției. Nu știu de ce și-ar pune cineva speranța în acest procuror oligofren că ar putea afla adevărul. E prea prost ca să coordoneze o anchetă, și complet incapabil să sintetizeze informația relevantă.
Dacă volumul despre Revoluția română pare că are ca scop să dovedească faptul că nu a existat nici măcar un singur „securist-terorist” (pag. 437), volumul de față, definitivat pe când Iliescu părea că va trăi veșnic, nu caută adevărul, ci răzbunare. Condamnarea câtorva capi ai conducerii de atunci, fără lămurirea faptelor și vinilor exacte.
Capitolașul 10, patru pagini amărâte, este o mizerie absolută. La pag. 222, Pițu citează din Biblie, apoi mănâncă mult căcat până la sfârșit. Transcriu doar acest paragraf: „Cât despre judecata propriu-zisă, «Răzbunarea este a mea!» spune Dumnezeu (Biblia, Romani 12:19), nu am nici o îndoială că Dumnezeul Bibliei este! Așa că, mai devreme sau mai târziu, în mod implacabil, Sabia dreptății [în cursive în text, nota mea] mânuită de însuși Creatorul nostru va șuiera perfect asupra capetelor celor pe care El îi va găsi vinovați de tragediile din timpul revoluției și mineriadei. În egală măsură va șuiera și asupra celor care, într-un fel sau altul, au fost și sunt complicii acestora. De acest șuierat nu vor scăpa nici cei vinovați direct, nici cei care li s-au alăturat în crimă, minciună și manipulare, nici toți provocatorii și agitatorii, nici diversioniștii, nici judecătorii care au judecat strâmb și nici procurorii rău intenționați.” Paragraful mai continuă, dar eu mă opresc aici.
Vi se pare acesta un limbaj de procuror, sau de fundamentalist religios? Nu vi se pare mai degrabă un citat din Călin Georgescu?
September 18, 2025
O carte buna care mi-a oferit o imagine coerenta a mineriadei din 13-15 iunie 1990, o perspectiva pe care nu o aveam inainte. Sunt prezentate pe scurt si cele doua mineriade "mici" din ianuarie si februarie 1990. A patra mineriada din septembrie 1991 este prezentata concis in penultimul capitol.
Cateva observatii critice la adresa cartii:
- Lipsa surselor clare. Cateodata nu este clara sursa informatiilor. O nota de subsol sau bibliografie, chiar daca incarca textul, contribuie la credibilitatea informatiilor. In plus constituie si un punct de plecare pentru aprofundare. Apropo, atunci cand extrage informatii din dosarul mineriadei se pare ca se refera la cel de-al doilea rechizitoriu al mineriadei. Eu l-am gasit publicat aici. Acest rechizitoriu a fost restituit la Parchet pe data de 10 decembrie 2020 pentru refacerea de la zero a urmăririi penale, după ce toate probele strânse de procurori au fost anulate de Înalta Curte pe motive procedurale. Intre timp a aparut al treilea rechizitoriu al mineriadei care poate fi accesat aici.
- Structura capitolelor. Mi-ar fi placut mai multe subcapitole, in special pentru capitolele 7 si 8 care sunt mai mari (50, respectiv 60 de pagini). O mai buna impartire in subcapitole ar fi facut textul mai usor de urmarit si de asimilat.
- Mineriadele "uitate". Mi-ar fi placut sa prezinte, chiar si pe scurt, cele doua mineriade din anul 1999, pentru a oferi o imagina completa asupra fenomenului.
- Finalul cu referire la Divinitate. Recunosc ca m-a surprins referirea la divinitate din ultimul capitol. Ideea ca daca "justitia umana a esuat, va actiona cea divina" poate fi consolatoare pentru unii, dar pentru altii, care cauta o concluzie strict istorica sau juridica, e o dezamagire.
Per total mi-a placut si consider ca este un punct de plecare accesibil pentru cine doreste sa aprofundeze subiectul.
Cateva observatii critice la adresa cartii:
- Lipsa surselor clare. Cateodata nu este clara sursa informatiilor. O nota de subsol sau bibliografie, chiar daca incarca textul, contribuie la credibilitatea informatiilor. In plus constituie si un punct de plecare pentru aprofundare. Apropo, atunci cand extrage informatii din dosarul mineriadei se pare ca se refera la cel de-al doilea rechizitoriu al mineriadei. Eu l-am gasit publicat aici. Acest rechizitoriu a fost restituit la Parchet pe data de 10 decembrie 2020 pentru refacerea de la zero a urmăririi penale, după ce toate probele strânse de procurori au fost anulate de Înalta Curte pe motive procedurale. Intre timp a aparut al treilea rechizitoriu al mineriadei care poate fi accesat aici.
- Structura capitolelor. Mi-ar fi placut mai multe subcapitole, in special pentru capitolele 7 si 8 care sunt mai mari (50, respectiv 60 de pagini). O mai buna impartire in subcapitole ar fi facut textul mai usor de urmarit si de asimilat.
- Mineriadele "uitate". Mi-ar fi placut sa prezinte, chiar si pe scurt, cele doua mineriade din anul 1999, pentru a oferi o imagina completa asupra fenomenului.
- Finalul cu referire la Divinitate. Recunosc ca m-a surprins referirea la divinitate din ultimul capitol. Ideea ca daca "justitia umana a esuat, va actiona cea divina" poate fi consolatoare pentru unii, dar pentru altii, care cauta o concluzie strict istorica sau juridica, e o dezamagire.
Per total mi-a placut si consider ca este un punct de plecare accesibil pentru cine doreste sa aprofundeze subiectul.
June 22, 2025
O lectura obligatorie pentru a înțelege traumele acestei tari, care ne marcheaza pana in prezent, prin lipsa judecatii si condamndarii celor vinovati.
July 20, 2025
Cred că oferă o imagine de ansamblu suficientă cât să fie înțeles contextul mineriadelor. Este o lectură care ar trebui parcursă de oricine, mai ales tinerii generațiilor de azi.
Displaying 1 - 6 of 6 reviews