Pesemne arta serveste la ceva. Aceasta proza a lui Andrei Mocuta este deopotriva initiatica si parodica. Dar mai presus de toate, e o meditatie asupra tacerii.
Petru M. Has
Povestea în şapte părţi a lui Şercan are acest dar al conciziei şi al plasticităţii expresiei (cu mici excese ludice uneori) şi al harului de povestitor cu fine observaţii de viaţă şi, iată, aici, de înţelepciune orientală. Povestirile (foarte) scurte ale lui Andrei Mocuţa sunt şi ele o meditaţie la confiniile tăcerii, precum învăţătura transmisă discipolilor de Şercan. Şercan este, într-adevăr, „o vacanţă Zen, cu mantre şi fără mantre. Ceva pentru copii şi rafinaţi. Sunt lecţii frumoase în toată povestea asta, care trebuie citită ca un roman alcătuit dintr-o suită de poeme în proză. O poveste mongolă şi africană, dar şi o poveste himalayană.” (Petru M. Haş, în prefaţa cărţii, „O vacanţă Zen”).