What do you think?
Rate this book
Adrien Zograffi #3
Viața lui Adrian Zografi
La mère d’Adrien le fait embaucher chez les frères Max et Bernard Thüringer, grands exportateurs de céréales, à Braïla. Cet épisode de sa vie aborde l’« impitoyable système de travail » en vigueur, et la naissance de syndicats à Braïla.
L’esprit de vagabondage d’Adrien reprend le dessus, il quitte à nouveau sa mère pour rejoindre son ami Mikhaïl, à Bucarest. Il se retrouve dans un bureau de placement, entouré de socialistes, et Istrati nous expose un débat autour de l’utopisme des partis, du machinisme et de ses conséquences.
« Adrien Zograffi, âgé de vingt-deux ans, quitte son pays pour la première fois en décembre 1906. Il s’embarque à Constantza pour Alexandrie d’Égypte.
C’est une date qui compte dans son existence. Jusqu’à la veille de la Grande Guerre, notre jeune idéaliste sera l’amant de la Méditerranée. La Roumanie, Braïla, où sa mère peine dans l’angoisse, ne le reverront plus que le temps nécessaire aux hirondelles pour élever leurs petits.
Dans les pages qui suivent, Adrien raconte lui-même les scènes capitales de sa féerie méditerranéenne. »
« Adrien Zograffi, âgé de vingt-deux ans, quitte son pays pour la première fois en décembre 1906. Il s’embarque à Constantza pour Alexandrie d’Égypte.
C’est une date qui compte dans son existence. Jusqu’à la veille de la Grande Guerre, notre jeune idéaliste sera l’amant de la Méditerranée. La Roumanie, Braïla, où sa mère peine dans l’angoisse, ne le reverront plus que le temps nécessaire aux hirondelles pour élever leurs petits.
Dans les pages qui suivent, Adrien raconte lui-même les scènes capitales de sa féerie méditerranéenne. »
L’esprit de vagabondage d’Adrien reprend le dessus, il quitte à nouveau sa mère pour rejoindre son ami Mikhaïl, à Bucarest. Il se retrouve dans un bureau de placement, entouré de socialistes, et Istrati nous expose un débat autour de l’utopisme des partis, du machinisme et de ses conséquences.
« Adrien Zograffi, âgé de vingt-deux ans, quitte son pays pour la première fois en décembre 1906. Il s’embarque à Constantza pour Alexandrie d’Égypte.
C’est une date qui compte dans son existence. Jusqu’à la veille de la Grande Guerre, notre jeune idéaliste sera l’amant de la Méditerranée. La Roumanie, Braïla, où sa mère peine dans l’angoisse, ne le reverront plus que le temps nécessaire aux hirondelles pour élever leurs petits.
Dans les pages qui suivent, Adrien raconte lui-même les scènes capitales de sa féerie méditerranéenne. »
« Adrien Zograffi, âgé de vingt-deux ans, quitte son pays pour la première fois en décembre 1906. Il s’embarque à Constantza pour Alexandrie d’Égypte.
C’est une date qui compte dans son existence. Jusqu’à la veille de la Grande Guerre, notre jeune idéaliste sera l’amant de la Méditerranée. La Roumanie, Braïla, où sa mère peine dans l’angoisse, ne le reverront plus que le temps nécessaire aux hirondelles pour élever leurs petits.
Dans les pages qui suivent, Adrien raconte lui-même les scènes capitales de sa féerie méditerranéenne. »
- GenresRomania
572 pages, Paperback
First published January 1, 1933
50 people want to read
About the author
Panait Istrati
224 books170 followersPanait Istrati was a Romanian working-class writer, who wrote in French and Romanian, nicknamed The Maxim Gorky of the Balkans. Istrati was first noted for the depiction of one homosexual character in his work.
Born in Brăila, Istrati was the son of the laundress Joița Istrate and of a Greek smuggler from the village of Faraklata in Kefalonia (whom Panait never met).
His first attempts at writing date from around 1907 when he started sending pieces to the socialist periodicals in Romania, debuting with the article, Hotel Regina in România Muncitoare. Here, he later published his first short stories, Mântuitorul ("The Redeemer"), Calul lui Bălan ("Bălan's Horse"), Familia noastră ("Our Family"), 1 Mai ("May Day"). He also contributed pieces to other leftist newspapers such as Dimineața, Adevărul, and Viața Socială.
In 1910, he was involved in organizing a strike action in Brăila. He went to Bucharest, Istanbul, Cairo, Naples, Paris (1913–1914), and Switzerland (where he settled for a while, trying to cure his tuberculosis). Istrati's travels were marked by two successive unhappy marriages, a brief return to Romania in 1915 when he tried to earn his living as a hog farmer, and long periods of vagabondage.
While in the sanatorium, Istrati met Russian Jewish-Swiss Zionist writer Josué Jéhouda, who became his friend and French language tutor.
Living in misery, ill, and depressed, he attempted suicide in 1921 on his way to Nice, but his life was rescued in time. Shortly before the attempt, he had written to Romain Rolland, the French writer he admired most and with whom he had long tried to get in touch. Rolland received the letter through the Police and immediately replied. In 1923 Istrati's story Kyra Kyralina (or Chira Chiralina) was published with a preface by Rolland. It became the first in his Adrien Zograffi literary cycle. Rolland was fascinated with Istrati's adventurous life, urging him to write more and publishing parts of his work in Clarté, the magazine that he and Henri Barbusse owned. The next major work by Istrati was the novel Codine.
Istrati and communism
Istrati shared the leftist ideals of Rolland, and, as much as his mentor, placed his hopes in the Bolshevik vision. In 1927 he visited the Soviet Union on the anniversary of the October Revolution, accompanied by Christian Rakovsky during the first stage of the journey (Rakovsky was Soviet ambassador to Paris, and by then already falling out of favor with Joseph Stalin). He travelled through large sections of the European part, witnessing celebrations in Moscow and Kiev. He was joined in Moscow by his future close friend, Nikos Kazantzakis; while in the city, Panait Istrati met Victor Serge and expressed his wish to become a citizen of the Soviet Union. He and Kazantzakis wrote Stalin a congratulatory letter that remained unanswered.
The political opinions Istrati expressed after his split with Bolshevism are rather ambiguous. He was still closely watched by the Romanian secret police (Siguranța Statului), and he had written an article (dated April 8, 1933) in the French magazine Les Nouvelles littéraires, aptly titled L'homme qui n'adhère à rien ("The man who will adhere to nothing").
At the same time, Istrati started publishing in Cruciada Românismului ("The Crusade of Romanianism"), the voice of a left-leaning splinter group of the ultra-nationalist Iron Guard. As such, Istrati became associated with the group's leader Mihai Stelescu, who had been elected as a member of Parliament for the Iron Guard in 1933 and whose dissidence was the reason for his brutal assassination by the Decemviri later in the same year; Istrati was himself assaulted several times by the Guard's squads.
Isolated and unprotected, Panait Istrati died at Filaret Sanatorium in Bucharest. He was buried in Bellu Cemetery.
Born in Brăila, Istrati was the son of the laundress Joița Istrate and of a Greek smuggler from the village of Faraklata in Kefalonia (whom Panait never met).
His first attempts at writing date from around 1907 when he started sending pieces to the socialist periodicals in Romania, debuting with the article, Hotel Regina in România Muncitoare. Here, he later published his first short stories, Mântuitorul ("The Redeemer"), Calul lui Bălan ("Bălan's Horse"), Familia noastră ("Our Family"), 1 Mai ("May Day"). He also contributed pieces to other leftist newspapers such as Dimineața, Adevărul, and Viața Socială.
In 1910, he was involved in organizing a strike action in Brăila. He went to Bucharest, Istanbul, Cairo, Naples, Paris (1913–1914), and Switzerland (where he settled for a while, trying to cure his tuberculosis). Istrati's travels were marked by two successive unhappy marriages, a brief return to Romania in 1915 when he tried to earn his living as a hog farmer, and long periods of vagabondage.
While in the sanatorium, Istrati met Russian Jewish-Swiss Zionist writer Josué Jéhouda, who became his friend and French language tutor.
Living in misery, ill, and depressed, he attempted suicide in 1921 on his way to Nice, but his life was rescued in time. Shortly before the attempt, he had written to Romain Rolland, the French writer he admired most and with whom he had long tried to get in touch. Rolland received the letter through the Police and immediately replied. In 1923 Istrati's story Kyra Kyralina (or Chira Chiralina) was published with a preface by Rolland. It became the first in his Adrien Zograffi literary cycle. Rolland was fascinated with Istrati's adventurous life, urging him to write more and publishing parts of his work in Clarté, the magazine that he and Henri Barbusse owned. The next major work by Istrati was the novel Codine.
Istrati and communism
Istrati shared the leftist ideals of Rolland, and, as much as his mentor, placed his hopes in the Bolshevik vision. In 1927 he visited the Soviet Union on the anniversary of the October Revolution, accompanied by Christian Rakovsky during the first stage of the journey (Rakovsky was Soviet ambassador to Paris, and by then already falling out of favor with Joseph Stalin). He travelled through large sections of the European part, witnessing celebrations in Moscow and Kiev. He was joined in Moscow by his future close friend, Nikos Kazantzakis; while in the city, Panait Istrati met Victor Serge and expressed his wish to become a citizen of the Soviet Union. He and Kazantzakis wrote Stalin a congratulatory letter that remained unanswered.
The political opinions Istrati expressed after his split with Bolshevism are rather ambiguous. He was still closely watched by the Romanian secret police (Siguranța Statului), and he had written an article (dated April 8, 1933) in the French magazine Les Nouvelles littéraires, aptly titled L'homme qui n'adhère à rien ("The man who will adhere to nothing").
At the same time, Istrati started publishing in Cruciada Românismului ("The Crusade of Romanianism"), the voice of a left-leaning splinter group of the ultra-nationalist Iron Guard. As such, Istrati became associated with the group's leader Mihai Stelescu, who had been elected as a member of Parliament for the Iron Guard in 1933 and whose dissidence was the reason for his brutal assassination by the Decemviri later in the same year; Istrati was himself assaulted several times by the Guard's squads.
Isolated and unprotected, Panait Istrati died at Filaret Sanatorium in Bucharest. He was buried in Bellu Cemetery.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 2 of 2 reviews
May 1, 2023
"omul, chiar și cel de bună credință, făgăduiește mai mult decât poatesă ție. Avântul lui spre mai bine îi pune un nimb pe frunte, dar el uită că picioarele îi sunt condamnate sa rămîie în tină, căci, probabil, nu îi este îngăduit să se identifice cu dumnezeirea, atâta timp cât țărîna îi împovărează sufletul, aceasta scînteie misterioasă care e veșnic în luptă cu răsuflarea infectă a existenței materiale".
June 18, 2021
Înghemuit pe un scăunel, într-un colţ al acestei spaţioase bucătării de mare casă burgheză, tânărul Adrian sta nemişcat şi părea că trage cu urechea la ceva ce s-ar fi petrecut în sufletul lui. Era cu totul preocupat, de un ceas de când se afla acolo. Mamă-sa îl adusese, ca să-l bage la stăpân, „băiat de alergătură”, şi cu toată ora matinală, biata femeie începea să se neliniştească de ţinuta puţin cuviincioasă, după părerea ei, în care încremenise fiu-său, tocmai acum când trebuia să-l înfăţişeze stăpânilor.
„Doamne, tare-i silnic! gândea ea, privindu-şi odrasla şi stând smirna, lipită de perete. Băiatu' ăsta n-o s-ajungă la nimic!”
Spălătoreasă în casa Thuringer, de ani de zile, mama Joiţa ştia că, dintr-o clipă într-alta, „coana Ana”, nevasta d-lui Max Thuringer, avea să năvălească în bucătărie, cu drotul în mână. Ea se va aşeza, ca de obicei, la uşa maşinei de gătit, stând chiar pe acest scăunaş pe care Adrian şi l-a însuşit fără voia nimănui. Şi acolo, guralivă ori posomorâtă, după cum îi erau toanele, coana Ana petrecea o jumătate de ceas, ca să facă trei lucruri deodată: să-şi încreţească părul, să-şi bea cafeaua cu lapte şi să întocmească, în înţelegere cu mamă-sa, bucătăreasa casei, felurile de mâncare ale zilei. Apoi, gătită, gingaşă, pleca la piaţă însoţită de un servitor.
Adrian habar n-avea de toate acestea, dar simţea, din vreme în vreme, că mamă-sa nu era mulţumită de dânsul. El n-o privea. Sta cu ochii pironiţi în pământ, la picioarele lui, unde mii de amintiri, mii de simţăminte felurite, contradictorii, când vesele, când triste, se perindau ca în vis. Totuşi, el zărea picioarele mame-si, care îşi schimbau des locul, nerăbdătoare.
„Te pomeneşti c-o fi vrând s-aştept şi eu ca dânsa, în picioare!” îşi zicea el.
Din respect pentru cine?
Stăpânii – cei doi fraţi Thuringer – nu pot veni la bucătărie. Sunt nişte „domni” prea mari; şi „ţepeni ca toţi nemţii”. Să fie din respect pentru „madam” Carolina, mama coanei Ana? Sau chiar pentru coana Ana? Ori pentru Mitzi, sora acesteia?
Haida-de! Pe toate trei, astăzi stăpâne de „casă mare” şi femei cumsecade, de altfel, Adrian le ştia de mult, dar pe atunci nu le cunoscuse ca pe nişte „cucoane mari”.
Cu şase ani în urmă, copil de-abia scăpat din cursul primar, locuise împreună cu ele în aceeaşi casă din Piaţa-Săracă. În vremea aceea, „madam” Carolina tocmai îşi pierduse bărbatul, „domnul” Müller, fost mecanic pe primele locomotive sosite în România, apoi pensionar şi paralitic. Adrian admirase mult gravitatea acestui bătrân care, înţepenit în jilţul lui, citea ziua şi noaptea Berliner Tageblatt şi Frankfurter Zeitung.
Sărăcia domnea pe-atunci în familia Müller, dar Adrian observase că la nemţi sărăcia putea să fie demnă. Nu se pomenea la ei haine rupte sau murdare, aşa cum vedeai la „ai noştri”. Iar cârpelile, totdeauna iscusite, greu de descoperit. Cât despre bucătărie, cu sume de nimic, „madam” Carolina reuşea să făurească gustoase mâncăruri, ba chiar şi prăjituri.
„Doamne, tare-i silnic! gândea ea, privindu-şi odrasla şi stând smirna, lipită de perete. Băiatu' ăsta n-o s-ajungă la nimic!”
Spălătoreasă în casa Thuringer, de ani de zile, mama Joiţa ştia că, dintr-o clipă într-alta, „coana Ana”, nevasta d-lui Max Thuringer, avea să năvălească în bucătărie, cu drotul în mână. Ea se va aşeza, ca de obicei, la uşa maşinei de gătit, stând chiar pe acest scăunaş pe care Adrian şi l-a însuşit fără voia nimănui. Şi acolo, guralivă ori posomorâtă, după cum îi erau toanele, coana Ana petrecea o jumătate de ceas, ca să facă trei lucruri deodată: să-şi încreţească părul, să-şi bea cafeaua cu lapte şi să întocmească, în înţelegere cu mamă-sa, bucătăreasa casei, felurile de mâncare ale zilei. Apoi, gătită, gingaşă, pleca la piaţă însoţită de un servitor.
Adrian habar n-avea de toate acestea, dar simţea, din vreme în vreme, că mamă-sa nu era mulţumită de dânsul. El n-o privea. Sta cu ochii pironiţi în pământ, la picioarele lui, unde mii de amintiri, mii de simţăminte felurite, contradictorii, când vesele, când triste, se perindau ca în vis. Totuşi, el zărea picioarele mame-si, care îşi schimbau des locul, nerăbdătoare.
„Te pomeneşti c-o fi vrând s-aştept şi eu ca dânsa, în picioare!” îşi zicea el.
Din respect pentru cine?
Stăpânii – cei doi fraţi Thuringer – nu pot veni la bucătărie. Sunt nişte „domni” prea mari; şi „ţepeni ca toţi nemţii”. Să fie din respect pentru „madam” Carolina, mama coanei Ana? Sau chiar pentru coana Ana? Ori pentru Mitzi, sora acesteia?
Haida-de! Pe toate trei, astăzi stăpâne de „casă mare” şi femei cumsecade, de altfel, Adrian le ştia de mult, dar pe atunci nu le cunoscuse ca pe nişte „cucoane mari”.
Cu şase ani în urmă, copil de-abia scăpat din cursul primar, locuise împreună cu ele în aceeaşi casă din Piaţa-Săracă. În vremea aceea, „madam” Carolina tocmai îşi pierduse bărbatul, „domnul” Müller, fost mecanic pe primele locomotive sosite în România, apoi pensionar şi paralitic. Adrian admirase mult gravitatea acestui bătrân care, înţepenit în jilţul lui, citea ziua şi noaptea Berliner Tageblatt şi Frankfurter Zeitung.
Sărăcia domnea pe-atunci în familia Müller, dar Adrian observase că la nemţi sărăcia putea să fie demnă. Nu se pomenea la ei haine rupte sau murdare, aşa cum vedeai la „ai noştri”. Iar cârpelile, totdeauna iscusite, greu de descoperit. Cât despre bucătărie, cu sume de nimic, „madam” Carolina reuşea să făurească gustoase mâncăruri, ba chiar şi prăjituri.
Displaying 1 - 2 of 2 reviews