What do you think?
Rate this book
Fantoma din moară
O femeie își vede numele pe o carte, în vitrina unei librării. Cineva a scris despre ea, dezvăluind secrete din viața ei, iar povestea își are începutul într-o moară părăsită. Zilele exploziei de la Cernobîl, un sat românesc, vinovăție și fabulație, plus o fantomă. Totul văzut din trei perspective.
Paperback
First published January 1, 2008
About the author
Doina Ruști
39 books516 followersDOINA RUȘTI
A novelist with a substantial body of work and an unmistakable imaginative universe, Doina Ruști is an award-winning author whose books have been translated into numerous languages and are studied in schools and universities. Her novels and short stories are distinguished by their blend of the fantastic and social realism, as well as by a powerful, richly imaginative style.
Her landmark novel, The Ghost in the Mill (2008), is an expansive work of fiction about communism, memory, and collective guilt. It has been discussed in the context of post-communist neo-Gothic literature in scholarly works published by Routledge and Zittaw Press. The autobiographical and political dimension of her writing is represented by the novels Ferenike (Humanitas, 2025) and Nas de bulgar (Humanitas, 2026).
In Lizoanca at the Age of Eleven, Doina Ruști follows the fate of a child against the background of the moral collapse of a rural community. The novel was compared by Western critics to Albert Camus’s The Plague and included in the doctoral programme of the University of Barcelona.
The Phanariot Trilogy — The Phanariot Manuscript, The Book of Perilous Dishes, and Homeric — creates an eighteenth-century Balkan Bucharest in an original, fantastical, and sensuous form. The most widely translated of these novels, The Book of Perilous Dishes, was published in English in London in 2022.
Her recent books include Zavaidoc in the Year of Love (2024), a novel set in interwar Bucharest, as well as the crossover novels Platanos and The Wild Girl.
Doina Ruști has received the Writers’ Union of Romania Prose Award, the Romanian Academy’s Ion Creangă Prize, and the Hungarian Writers’ Union Prize for the best book translated into Hungarian.
She is a university professor specializing in the history of culture and world civilization.
Website: www.doinarusti.ro
A novelist with a substantial body of work and an unmistakable imaginative universe, Doina Ruști is an award-winning author whose books have been translated into numerous languages and are studied in schools and universities. Her novels and short stories are distinguished by their blend of the fantastic and social realism, as well as by a powerful, richly imaginative style.
Her landmark novel, The Ghost in the Mill (2008), is an expansive work of fiction about communism, memory, and collective guilt. It has been discussed in the context of post-communist neo-Gothic literature in scholarly works published by Routledge and Zittaw Press. The autobiographical and political dimension of her writing is represented by the novels Ferenike (Humanitas, 2025) and Nas de bulgar (Humanitas, 2026).
In Lizoanca at the Age of Eleven, Doina Ruști follows the fate of a child against the background of the moral collapse of a rural community. The novel was compared by Western critics to Albert Camus’s The Plague and included in the doctoral programme of the University of Barcelona.
The Phanariot Trilogy — The Phanariot Manuscript, The Book of Perilous Dishes, and Homeric — creates an eighteenth-century Balkan Bucharest in an original, fantastical, and sensuous form. The most widely translated of these novels, The Book of Perilous Dishes, was published in English in London in 2022.
Her recent books include Zavaidoc in the Year of Love (2024), a novel set in interwar Bucharest, as well as the crossover novels Platanos and The Wild Girl.
Doina Ruști has received the Writers’ Union of Romania Prose Award, the Romanian Academy’s Ion Creangă Prize, and the Hungarian Writers’ Union Prize for the best book translated into Hungarian.
She is a university professor specializing in the history of culture and world civilization.
Website: www.doinarusti.ro
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 18 of 18 reviews
May 29, 2024
E absolut sigur că eu fac parte din tagma cititorilor ălora cam naivi pe care-i ironizează Marius Chivu în recenzia sa Fantoma de pe blog apărută în Dilema veche din 8 februarie 2009, pentru că, spre deosebire de el, mie tare mi-a mai plăcut romanul Doinei Ruști, Fantoma din moară. Mai mult, dacă e să-l compar cu celelalte două citite, Manuscrisul fanariot și Mămica la două albăstrele, acesta mi s-a părut cel mai reușit. Și culmea e că exact din motivele care l-au făcut pe Marius Chivu să-l desființeze tăios, adică datorită felului în care sînt construite cele trei componente: metanarativă, fantastică și realistă.
Am să le iau și eu pe rând. Mai întîi, criticul îi reproșează romanului că e, ca să mă exprim inelegant, o varză de tehnici și instanțe narative cu pretenții de profunzime, care nu fac decît să-i escamoteze incoerența structurală. Eu l-am perceput însă în primul rînd ca pe o reinterpretare ludică a relației Autor – Cititor – Text, într-un crescendo excelent, în care supremația Autorului se vede pe rând subminată de Cititorul care-și revendică Textul și de Textul care se revendică pe sine, căpătînd viață proprie, devenind cameleonic și interșanjabil, pe măsură ce se tot joacă de-a vocile narative, provocînd și Autor și Cititor să-i țină în frîu nemăsurata creștere, dacă sînt în stare:
Prin urmare, eu n-am avut deloc impresia că cele „trei instanțe narative, Adela, Pavel și entitatea obscură din blogosferă nu se confruntă, doar se succed pentru a fi abandonate nejustificat rînd pe rînd”. Dimpotrivă, le-am simțit permanent cum se completează sau se contrazic într-un dialog continuu în spatele cortinei, uneori asurzitor (ca în desele momente în care Adela afirmă că exact așa sau nu chiar așa s-au petrecut lucrurile), uneori atît de discret încît par că s-au conciliat:
A doua obiecție a lui Marius Chivu privește natura fantasticului, mai bine zis lipsa unei delimitări clare, reproșându-i o eterogenitate de operetă, un amestec strident de imagini care, crede el, n-ar avea ce căuta împreună și care, în loc să-i confere textului caracterul de parabolă la care năzuia, nu face decît să-l bălțeze, agresînd ochiul estetic al criticului. Iar dau dovadă de lipsă de sensibilitate estetică și recunosc spășită că fără să contrazic nici un pic acuzația de eclectism, mie tocmai asta mi-a plăcut. Poate tocmai pentru că nu mi s-a părut că textul ar avea vreo intenție parabolică, ba dimpotrivă, că ar tachina cordial și solidar totodată predilecția pentru fantastic a literaturii noastre, în special aceea care se referă la comunism. În acest context, ce e moara decît casa bunicii din Rugul lui György Dragomán, sau satul întreg din Parohia lui Dan Coman? Un loc care nu numai că păstrează secretele comoștenilor dar le dă și forma potrivită:
Iar forma potrivită o găsește desprinzîndu-se de astă dată de realismul magic, fie el si cu sonorități specific balcanice, pentru a exploata resursele inepuizabile ale categoriei estetice a grotescului, cea mai în măsură, poate, de a evoca o perioadă hîdă, care a transformat și sufletele oamenilor în hidoșenii patetice, penibile:
În sfîrșit, cea de-a treia obiecție privește realismul povestirii, subminat de o aglomerare nejustificată și vag ridicolă de evenimente. Dar narațiunea nu se vrea realistă și obiectivă, ea doar mimează realismul pentru a ilustra mai bine chipul Răului fără scăpare. O întreagă tipologie este înghesuită în umbra morii (milițianul, învățătorul, țăranul, securistul etc.), moară care devine o metaforă a comunismului, înghițind hulpav sau discret orori pe care mai apoi le digeră și le elimină în forme grațioase, aproape îngerești:
Întâmplările sînt menite să reamintească toate tarele unei epoci, cu hotărîrile ei arbitrare (milițianul Grigore primește în fiecare lună o listă de sarcini precise și obligatoriu de dus la îndeplinire: „avea de dat trei amenzi pentru tentativă de furt și de făcut două arestări – una pentru furt din avutul Colectivului, care indica o persoană cu vârsta cuprinsă între 50 și 65 de ani, și o arestare pentru avort”), cu sărăcia lucie și cu cozile interminabile și cu cartelele de alimente (cu cele 250 de grame de ulei pentru țărani că doar „cercetările științifice” dovediseră că aveau și untura de la porc pe care o puteau folosi) și mai ales comicul absurd al slugărniciei:
(Am avut eu un director, comunist cu state vechi, care și după Revoluție se ridica în picioare cînd vorbea cu inspectorul general la telefon și pe care Neicușoru mi l-a reamintit.)
În fine, ultima obiecție la obiecție, ca să zic așa, o ridic, cu o sfîntă indignare de avocat pledant care sare ca ars la auzul unei acuzații nedrepte, la afirmația că scriitura este banală. Căci eu m-am delectat și aici, ca și-n celelalte romane, cu acel stil fermecător, în care abundă comparații plastice savuroase („fusta Marianei i se părea că arată ca un tăițel rămas pe fundul castronului de zinc înnegrit”), epitetele caracterizatoare simple, duble sau triple („istorie constipată”; „buzele încolăcite și vișinii” „El a fost Dumnezeul meu. Vomitiv, apăsător, vinovat...”), metaforele sinestezice („o miercuri însorită și îmbibată cu miros de liliac”) sau hiperbolice („Autorul meu. Crescut probabil de pe un milion de Paveli cu frunțile tocite pe pragul istoriei”) și în general o vervă narativă inconfundabilă, irepresibilă, inexhaustibilă:
P.S. Dacă tot mi-am bazat comentariul pe recenzia lui Marius Chivu, țin să atrag atenția că nu sînt singura. În sens invers, unora le-a plăcut atît de mult, că și-au apropriat-o cu entuziasm. Prima parte a articolului său a fost preluată aproape integral (eliminîndu-se opiniile critice), după vreo nouă ani, e drept, cînd amintirea autorului începe să se șteargă iar ideile lui devin, nu-i așa, bun public, într-un articol publicat de Doina Borgovan/Rodica Uifălean, de la Biblioteca Județeană “Octavian Goga” Cluj.
Am să le iau și eu pe rând. Mai întîi, criticul îi reproșează romanului că e, ca să mă exprim inelegant, o varză de tehnici și instanțe narative cu pretenții de profunzime, care nu fac decît să-i escamoteze incoerența structurală. Eu l-am perceput însă în primul rînd ca pe o reinterpretare ludică a relației Autor – Cititor – Text, într-un crescendo excelent, în care supremația Autorului se vede pe rând subminată de Cititorul care-și revendică Textul și de Textul care se revendică pe sine, căpătînd viață proprie, devenind cameleonic și interșanjabil, pe măsură ce se tot joacă de-a vocile narative, provocînd și Autor și Cititor să-i țină în frîu nemăsurata creștere, dacă sînt în stare:
Partea cea mai grea în toată povestea asta era să-l găsesc pe autorul blogului care părea descins de pe altă planetă, căci textul însuși, ca și expeditorul lui, se afla în continuă schimbare. Cum am văzut pe urmă, după ce stafia a ajuns obiectul meu principal de studiu, povestea de pe blog nu era chiar la fel ca aia din roman. Existau amănunte, cuvinte, uneori fraze total diferite de cartea lui Pavel. (...) Mă mirasem inițial că Pavel a citit textul și că a mai schimbat câte ceva, dar după câteva zile am făcut o descoperire și mai uluitoare: pe lângă romanul binecunoscut a început să apară un al doilea text, intercalat, intrat, ca un cuceritor, în inima celeilalte povesti. Iar acesta era cu certitudine rupt din creierul meu.
Prin urmare, eu n-am avut deloc impresia că cele „trei instanțe narative, Adela, Pavel și entitatea obscură din blogosferă nu se confruntă, doar se succed pentru a fi abandonate nejustificat rînd pe rînd”. Dimpotrivă, le-am simțit permanent cum se completează sau se contrazic într-un dialog continuu în spatele cortinei, uneori asurzitor (ca în desele momente în care Adela afirmă că exact așa sau nu chiar așa s-au petrecut lucrurile), uneori atît de discret încît par că s-au conciliat:
Adela vedea cum fața bine știută, pe care ea o numise atâta vreme Max, se unduia ca un voal pictat pe deasupra capetelor celorlalți, multiplicată în zeci de petice vaporoase, ca niște umbre ieșite din moară și spulberate una câte una, pe măsură ce fețele vecinilor ei se remodelau după chipul monstrului. (...) Însuși chipul Adelei se transformă pe nesimțite într-un calapod mohorât peste care aveau să crească negii bătrâneții ei.
A doua obiecție a lui Marius Chivu privește natura fantasticului, mai bine zis lipsa unei delimitări clare, reproșându-i o eterogenitate de operetă, un amestec strident de imagini care, crede el, n-ar avea ce căuta împreună și care, în loc să-i confere textului caracterul de parabolă la care năzuia, nu face decît să-l bălțeze, agresînd ochiul estetic al criticului. Iar dau dovadă de lipsă de sensibilitate estetică și recunosc spășită că fără să contrazic nici un pic acuzația de eclectism, mie tocmai asta mi-a plăcut. Poate tocmai pentru că nu mi s-a părut că textul ar avea vreo intenție parabolică, ba dimpotrivă, că ar tachina cordial și solidar totodată predilecția pentru fantastic a literaturii noastre, în special aceea care se referă la comunism. În acest context, ce e moara decît casa bunicii din Rugul lui György Dragomán, sau satul întreg din Parohia lui Dan Coman? Un loc care nu numai că păstrează secretele comoștenilor dar le dă și forma potrivită:
Paginile dosarului povesteau aproape toate despre sufletul răvășit al morii. Erau oameni care descriau experiențe similare cu ale lui, istorisind despre o fantomă ori despre un înger care stăpânește zidurile roșii și erau alții care aveau certitudinea că acolo se află o forță otrăvită, al cărei corn împunge burta lumii.
Iar forma potrivită o găsește desprinzîndu-se de astă dată de realismul magic, fie el si cu sonorități specific balcanice, pentru a exploata resursele inepuizabile ale categoriei estetice a grotescului, cea mai în măsură, poate, de a evoca o perioadă hîdă, care a transformat și sufletele oamenilor în hidoșenii patetice, penibile:
În fond Max a fost cea mai apropiată ființă, singura interesată de mine. Cu el am petrecut mai multă vreme decât cu părinții. El a fost Dumnezeul meu. Vomitiv, apăsător, vinovat, dar mereu alături. E păstrătorul gândurilor mele și de ce nu ale altora ca mine. Ceea ce am trăit eu nu mi s-a întâmplat doar mie. Alte zeci de mii de inși au avut un Max al lor, au trăit puși la zid, între șabloanele sărace ale unei lumi din care însuși Pavel face parte.
În sfîrșit, cea de-a treia obiecție privește realismul povestirii, subminat de o aglomerare nejustificată și vag ridicolă de evenimente. Dar narațiunea nu se vrea realistă și obiectivă, ea doar mimează realismul pentru a ilustra mai bine chipul Răului fără scăpare. O întreagă tipologie este înghesuită în umbra morii (milițianul, învățătorul, țăranul, securistul etc.), moară care devine o metaforă a comunismului, înghițind hulpav sau discret orori pe care mai apoi le digeră și le elimină în forme grațioase, aproape îngerești:
Când se prăbuși fațada morii, dintre crengile de oțetar țâșniră albe fuioare de fum. Pentru demolatori totul părea normal, dar pentru lumea care aștepta tăcută în curtea lui Nicolescu siluetele de ceață erau ca niște suflete alungate din culcușul lor.
Întâmplările sînt menite să reamintească toate tarele unei epoci, cu hotărîrile ei arbitrare (milițianul Grigore primește în fiecare lună o listă de sarcini precise și obligatoriu de dus la îndeplinire: „avea de dat trei amenzi pentru tentativă de furt și de făcut două arestări – una pentru furt din avutul Colectivului, care indica o persoană cu vârsta cuprinsă între 50 și 65 de ani, și o arestare pentru avort”), cu sărăcia lucie și cu cozile interminabile și cu cartelele de alimente (cu cele 250 de grame de ulei pentru țărani că doar „cercetările științifice” dovediseră că aveau și untura de la porc pe care o puteau folosi) și mai ales comicul absurd al slugărniciei:
Neicușoru sorbea cu urechea cuvintele venite prin telefonul verde, repetând, ori de câte ori Nini făcea câte o pauză, un da, cu ochii măriți la maximum, și un să trăiți care se auzea în holul institutului ca o tobă, atinsă din greșeală.
(Am avut eu un director, comunist cu state vechi, care și după Revoluție se ridica în picioare cînd vorbea cu inspectorul general la telefon și pe care Neicușoru mi l-a reamintit.)
În fine, ultima obiecție la obiecție, ca să zic așa, o ridic, cu o sfîntă indignare de avocat pledant care sare ca ars la auzul unei acuzații nedrepte, la afirmația că scriitura este banală. Căci eu m-am delectat și aici, ca și-n celelalte romane, cu acel stil fermecător, în care abundă comparații plastice savuroase („fusta Marianei i se părea că arată ca un tăițel rămas pe fundul castronului de zinc înnegrit”), epitetele caracterizatoare simple, duble sau triple („istorie constipată”; „buzele încolăcite și vișinii” „El a fost Dumnezeul meu. Vomitiv, apăsător, vinovat...”), metaforele sinestezice („o miercuri însorită și îmbibată cu miros de liliac”) sau hiperbolice („Autorul meu. Crescut probabil de pe un milion de Paveli cu frunțile tocite pe pragul istoriei”) și în general o vervă narativă inconfundabilă, irepresibilă, inexhaustibilă:
Despre moara falnică de altădată se vorbește destul de puțin. Sufletul ei s-a scurs dintre zidurile roșii în carnea și în sângele oamenilor, care continuă să respire, ducându-și fiecare acel vis care a supraviețuit cu greu într-o secțiune strangulată a timpului nostru, când suflul vital al unui sat s-a furișat între zidurile rezistente ale unei mori părăsite. În Comoșteniul de astăzi locuiește puțină lume, cel mult 1000 de suflete, cu sălașul țigănesc cu tot. Cei mai mulți sunt bătrâni și aproape că nici unul nu vorbește despre fantoma din moară.
P.S. Dacă tot mi-am bazat comentariul pe recenzia lui Marius Chivu, țin să atrag atenția că nu sînt singura. În sens invers, unora le-a plăcut atît de mult, că și-au apropriat-o cu entuziasm. Prima parte a articolului său a fost preluată aproape integral (eliminîndu-se opiniile critice), după vreo nouă ani, e drept, cînd amintirea autorului începe să se șteargă iar ideile lui devin, nu-i așa, bun public, într-un articol publicat de Doina Borgovan/Rodica Uifălean, de la Biblioteca Județeană “Octavian Goga” Cluj.
September 14, 2020
E mai bună coperta decît cartea. În prima partea, Adela Nicolescu descoperă un roman despre viața ei, apoi și un blog, stafia.ro, care tot e despre ea, doar că un pic diferit de roman. Toate trei povești îs despre cum Adela e bîntuită din copilărie de Max, un fel de fantomă din moara părăsită din Comoșteni, satul natal. Doar că, la un moment dat, Adela găsește pe site-ul stafia.ro alte două texte, dă click pe ele și dispare din roman. Mai apare episodic, dar dispare ca protagonistă și naratoare. Urmează cele două texte de pe site: primul despre viața Comoșteniului sub comunism și relația personală a sătenilor cu duhul din moară, iar al doilea merge și mai departe în timp, în 1910.
Ce vrea să facă Ruști aici îmi aduce aminte de filmul lui Del Toro, El Laberinto del Fauno, care îmbină un pic de horror fantasy cu o critică a regimului fascist al lui Franco. Însă lui Ruști nu-i prea iese, pentru că dacă Del Toro se concentrează pe povestea unei singure fetițe, Ruști vrea să facă aproape o monografie transgenerațională a întregului sat. Apoi parcă uită de prima partea a romanului, aia meta cu trei versiuni despre viața aceleiași femei. De la narațiunea subiectivă a Adelei, trecem cu totul la povestitorul omniscient de la persoana a treia. Care o fost sensul primei părți?
Structura cărții totuși nu ruinează cu totul plăcerea lecturii. Ruști scrie simplu, dar nu prost, deși o mai dă în metafore viscerale, care amintesc de un Palahniuk stîngaci, cînd vrea să descrie trăiri mai intense.
Ce vrea să facă Ruști aici îmi aduce aminte de filmul lui Del Toro, El Laberinto del Fauno, care îmbină un pic de horror fantasy cu o critică a regimului fascist al lui Franco. Însă lui Ruști nu-i prea iese, pentru că dacă Del Toro se concentrează pe povestea unei singure fetițe, Ruști vrea să facă aproape o monografie transgenerațională a întregului sat. Apoi parcă uită de prima partea a romanului, aia meta cu trei versiuni despre viața aceleiași femei. De la narațiunea subiectivă a Adelei, trecem cu totul la povestitorul omniscient de la persoana a treia. Care o fost sensul primei părți?
Structura cărții totuși nu ruinează cu totul plăcerea lecturii. Ruști scrie simplu, dar nu prost, deși o mai dă în metafore viscerale, care amintesc de un Palahniuk stîngaci, cînd vrea să descrie trăiri mai intense.
August 13, 2015
Dintre toate cărţile citite de mine până acum, Fantoma din moară este cu siguranţă cea mai cuprinzătoare şi profundă explorare a transformărilor pe care mintea şi sufletul românilor le-au suferit sub comunism. O capodoperă.
January 3, 2021
Scriitoarea și profesoara de istoria literaturii Doina Ruști, specialistă în simboligie, dă naștere în această carte unei lumi a satului românesc deosebite. Avem fundalul morii bântuite de fantome, în satul Comoșteni, județul Dolj (chiar satul natal al autoarei), pe care se profilează o întreagă lume, de-a lungul istoriei. Cele trei momente surprinse foarte atent de autoare, în ordine invers cronologică, sunt la câțiva după intrarea în secolul XX, în anii stahanoviști ai stalinismului în floare, și în anii comunismului de sorginte rusească, dar cu adaptările securismului românesc. Cutremurător memorial! Înălțătoare inițiativa autoarei! Foarte faină cartea!
January 9, 2023
Mi-a placut super mult.
Recenzia pe blog:
http://www.stildescriitor.ro/2016/09/...
Recenzia pe blog:
http://www.stildescriitor.ro/2016/09/...
Read
August 24, 2025Pe mine încep să mă sperie romanele Doinei Ruști pentru că nu le găsesc cusur. Desigur că, dintr-o perspectivă critică, probabil că s-ar găsi neajunsuri ale romanului Fantoma din moară, dar nu este cazul meu.
Recunosc că izul de fantasy rural pe care l-am simțit citind descrierea cărții nu a fost neapărat convingător pentru mine, însă bine am făcut că nu am renunțat la roman, pentru că Doina Ruști mi-a arătat că reușește să transforme până și fantasticul într-o experiență brută și palpabilă, aproape realistă.
Mereu am crezut că cele mai bune cărți sunt cele bazate pe obsesiile personale ale autorilor. La Doina Ruști sunt fascinată de curajul și loialitatea pentru propriile obsesii, pe care le ia și le integrează într-o formă aproape proprie de literatură. De la copilul mortului din Comoșteni (Ferenike), la femeia care are două constante în viață, n-o să mă mărit și n-o să fac copii (cu mențiunea că Doina Ruști se mărită, dar își păstrează întotdeauna independența), discursul epic al scriitoarei este dominat de dezorientarea personajelor ce își pierd identitatea în societatea comunistă, opoziția față de conformism, căutarea sinelui și importanța individului în istoria mare.
Găsiți recenzia completă pe asasunt.eu - https://asasunt.eu/fantoma-din-moara-...
Recunosc că izul de fantasy rural pe care l-am simțit citind descrierea cărții nu a fost neapărat convingător pentru mine, însă bine am făcut că nu am renunțat la roman, pentru că Doina Ruști mi-a arătat că reușește să transforme până și fantasticul într-o experiență brută și palpabilă, aproape realistă.
Mereu am crezut că cele mai bune cărți sunt cele bazate pe obsesiile personale ale autorilor. La Doina Ruști sunt fascinată de curajul și loialitatea pentru propriile obsesii, pe care le ia și le integrează într-o formă aproape proprie de literatură. De la copilul mortului din Comoșteni (Ferenike), la femeia care are două constante în viață, n-o să mă mărit și n-o să fac copii (cu mențiunea că Doina Ruști se mărită, dar își păstrează întotdeauna independența), discursul epic al scriitoarei este dominat de dezorientarea personajelor ce își pierd identitatea în societatea comunistă, opoziția față de conformism, căutarea sinelui și importanța individului în istoria mare.
Găsiți recenzia completă pe asasunt.eu - https://asasunt.eu/fantoma-din-moara-...
May 18, 2024
Prin geamul acoperit de perdeaua galbenă,de mătase,se strecurau acum,ca printr-o pastă,călcâiele subțiri,niște pere de vară,alburii,netede,ceruite.
November 11, 2022
Ei bine, cartea aceasta m-a prins ceva mai greu decât “Lizoanca”. Și nu că ar fi o carte proastă, chiar îndrăznesc să zic că e una bună, probabil starea mea de spirit cerea altă lectură. Încăpățânarea bat-o vina, cum să abandonez o carte?!
Romanul reprezintă o frescă fidelă a societății comuniste. Aici găsim toate absurditățile sistemului și toate repercursiunile asupra țăranilor simpli. Este un roman despre supravețuire și despre acea etapă nefastă din istoria neamului nostru.
Atunci când politica era încadrată inclusiv în programul școlar, deoarece partidul își creștea și educa copiii după asemănarea sa și în respectul idiologiilor marxiste.
✍️“Toate mâinile se ridicară ca la comandă, toți erau de acord cu noul plan, nici nu se punea problema să nu fie, deoarece acelea erau de fapt obligațiile lor școlare încă din clasa întâi.”
Și desigur vor fi trecute în revistă acele favoruri care erau aduse membrilor de partid, sau cum fiecare avea “liberul arbitru” de a fi sau a nu fi membru de partid.
✍️“Dacă te angajezi undeva,pe-un șantier, într-o fabrică, te poți înscrie în partid și pe urmă e mai ușor.”
Peste tot era o Săndina care avea grijă să scrie rapoarte conducerii și să fie umbra satului. Și deși uneori era doar o “turnătoare”, de cele mai multe ori își făcea propriile reglări de conturi prin intermediul “funcției” de spion.
✍️“Vestea că nu pot să spun orice, oricui și mai ales că există peste tot urechile Securității și posibilitatea de a fi aruncată într-o închisoare împreună cu toată familia, m-a făcut zob.”
Un alt personaj luat din realitatea acelor zile este și polițististul, numit pe atunci milițian.
✍️“Milițianul își luăm mapa, care venea o dată pe lună, și își aruncă ochii peste tabel. Nu era nimic nou: avea de făcut patru arestări luna asta, anume doi cetățeni prinși că fură din avutul obștesc, cu vârste cuprinse între 50 și 70 de ani, unul prins că și-a sacrificat animalul și o femeie acuzată de avort, de preferat cu studiile medii sau superioare.”
Dar, cei care au suferit cel mai mult de pe urma sistemului au fost desigur, țăranii. Acei oameni care lucrau, dar care nu puteau să se bucure de pe urma propriei munci. Nu aveau dreptul nici măcar să-și sacrifice propriul animal sau să strângă roada de pe gliile lucrate în sudoarea frunții.
✍️“... că nu mai poți să iei niciun pai de pe cîmp, din munca ta, vasăzică, tu nu poți să mai iei nimic, stai și te uiți la altul com pune falca în ce faci tu!”
“... cine fură din avutul obștesc face pușcărie!”
Acel “Max” cu o față universală, reprezintă de fapt omul sistemului comunist, acel om devotat cu toată ființa sa cauzei comuniste și luptei contra “dușmanilor poporului”.
Acele fantome care le apăreau la oameni, cred eu că erau propriile frici, regrete și remușcări. Desigur, fiind o parte a unui sistem infect și făcând totul doar din frică, angajament și luptă pentru existență, oamenii nici nu puteau fi alt fel decât paranoici.
✍️“Trebuie să ai mare grijă ce vorbești, pentru că totul se află. Nu știi cine te spune, pentru că peste tot sunt oamenii lor.”
Și în sfârșit, distrugerea morii aș asemui-o cu declinul și prăbușirea comunismului, atunci când oamenilor le-a ajuns cuțitul la os și au îngropat fantomele (deci fricele), pentru a putea merge mai departe, a începe o nouă filă.
❤️“Nimeni nu progresează renunțând la tradiții...”
“Fantoma din moară”, Doina Ruști
Romanul reprezintă o frescă fidelă a societății comuniste. Aici găsim toate absurditățile sistemului și toate repercursiunile asupra țăranilor simpli. Este un roman despre supravețuire și despre acea etapă nefastă din istoria neamului nostru.
Atunci când politica era încadrată inclusiv în programul școlar, deoarece partidul își creștea și educa copiii după asemănarea sa și în respectul idiologiilor marxiste.
✍️“Toate mâinile se ridicară ca la comandă, toți erau de acord cu noul plan, nici nu se punea problema să nu fie, deoarece acelea erau de fapt obligațiile lor școlare încă din clasa întâi.”
Și desigur vor fi trecute în revistă acele favoruri care erau aduse membrilor de partid, sau cum fiecare avea “liberul arbitru” de a fi sau a nu fi membru de partid.
✍️“Dacă te angajezi undeva,pe-un șantier, într-o fabrică, te poți înscrie în partid și pe urmă e mai ușor.”
Peste tot era o Săndina care avea grijă să scrie rapoarte conducerii și să fie umbra satului. Și deși uneori era doar o “turnătoare”, de cele mai multe ori își făcea propriile reglări de conturi prin intermediul “funcției” de spion.
✍️“Vestea că nu pot să spun orice, oricui și mai ales că există peste tot urechile Securității și posibilitatea de a fi aruncată într-o închisoare împreună cu toată familia, m-a făcut zob.”
Un alt personaj luat din realitatea acelor zile este și polițististul, numit pe atunci milițian.
✍️“Milițianul își luăm mapa, care venea o dată pe lună, și își aruncă ochii peste tabel. Nu era nimic nou: avea de făcut patru arestări luna asta, anume doi cetățeni prinși că fură din avutul obștesc, cu vârste cuprinse între 50 și 70 de ani, unul prins că și-a sacrificat animalul și o femeie acuzată de avort, de preferat cu studiile medii sau superioare.”
Dar, cei care au suferit cel mai mult de pe urma sistemului au fost desigur, țăranii. Acei oameni care lucrau, dar care nu puteau să se bucure de pe urma propriei munci. Nu aveau dreptul nici măcar să-și sacrifice propriul animal sau să strângă roada de pe gliile lucrate în sudoarea frunții.
✍️“... că nu mai poți să iei niciun pai de pe cîmp, din munca ta, vasăzică, tu nu poți să mai iei nimic, stai și te uiți la altul com pune falca în ce faci tu!”
“... cine fură din avutul obștesc face pușcărie!”
Acel “Max” cu o față universală, reprezintă de fapt omul sistemului comunist, acel om devotat cu toată ființa sa cauzei comuniste și luptei contra “dușmanilor poporului”.
Acele fantome care le apăreau la oameni, cred eu că erau propriile frici, regrete și remușcări. Desigur, fiind o parte a unui sistem infect și făcând totul doar din frică, angajament și luptă pentru existență, oamenii nici nu puteau fi alt fel decât paranoici.
✍️“Trebuie să ai mare grijă ce vorbești, pentru că totul se află. Nu știi cine te spune, pentru că peste tot sunt oamenii lor.”
Și în sfârșit, distrugerea morii aș asemui-o cu declinul și prăbușirea comunismului, atunci când oamenilor le-a ajuns cuțitul la os și au îngropat fantomele (deci fricele), pentru a putea merge mai departe, a începe o nouă filă.
❤️“Nimeni nu progresează renunțând la tradiții...”
“Fantoma din moară”, Doina Ruști
February 19, 2020
Moara Doinei Ruști e roșie, ca Moulin Rouge. Tot ca Moulin Rouge, are la temelie bucurie și durere, este ocolită de unii, căutată de alții și exercită o atracție magnetică pentru copii, femei și bărbați deopotrivă.
Fantoma din moară este făurită dintr-o parte soare, o parte sânge, o parte nebunie și o parte carte iar Moara care găzduiește fantoma pare-a fi construită din cioburi de oglindă, o oglindă specială care iți arată cum ești pe dinăuntru dar în același timp te pune față în față cu cele mai mari temeri ale tale.
De ce ți-e frică nu scapi, zice-se, dar ce te faci când experiențele socio-umane prin care treci te obligă, până la urmă, să te temi de tine însuți? N-ai cum să scapi de tine, cel adevărat și e ușor, poate, să porți mască atunci când ieși în lume. Doar că atunci când obosești, când vrei să te odihnești, e musai să dai masca jos, chiar dacă e greu de dezlipit. Și riști să arăți ca portretul lui Dorian, un Dorian Gray al comunismului expus în pinacoteca roșie din Moară și avînd drept custode, Fantoma.
Haideți cu curaj, intrarea e liberă și Moara e încă în picioare
Fantoma din moară este făurită dintr-o parte soare, o parte sânge, o parte nebunie și o parte carte iar Moara care găzduiește fantoma pare-a fi construită din cioburi de oglindă, o oglindă specială care iți arată cum ești pe dinăuntru dar în același timp te pune față în față cu cele mai mari temeri ale tale.
De ce ți-e frică nu scapi, zice-se, dar ce te faci când experiențele socio-umane prin care treci te obligă, până la urmă, să te temi de tine însuți? N-ai cum să scapi de tine, cel adevărat și e ușor, poate, să porți mască atunci când ieși în lume. Doar că atunci când obosești, când vrei să te odihnești, e musai să dai masca jos, chiar dacă e greu de dezlipit. Și riști să arăți ca portretul lui Dorian, un Dorian Gray al comunismului expus în pinacoteca roșie din Moară și avînd drept custode, Fantoma.
Haideți cu curaj, intrarea e liberă și Moara e încă în picioare
September 16, 2023
3 steluțe, dar reluctantly rău de tot. partea a doua a fost extrem de plictisitoare,și cam repetitivă - și cam în general cu Doina Ruști, dacă ai nevoie de o explicație de 10 pagini grăbite la sfârșit să explici despre ce este întreaga ta carte.... oare chiar ai scris o carte bună? Nu știu, dar nici nu cred că voi mai citi ceva de la această autoare de acum încolo.
March 23, 2026
Doina Ruști este o autoare care produce o literatură ce nu este pentru toate gusturile, deoarece nu oricine înțelege pe deplin romanele sale. De la stilistica textului, complexă și densă, până la imaginile pe care le construiește și acțiunea care pornește din realitate spre o fantasmă excentrică, totul contribuie la acest lucru.
Tocmai din acest motiv, romanele sale nu sunt pentru toate gusturile, asemenea muzicii. Fiecare dintre noi are un gen preferat care ne aduce aminte de o experiență o persoană sau un loc, care creează emoții și stări sufletești adânci. Așa și Doina Ruști, prin romanele sale, reușește să creeze stări sufletești ce reînvie amintiri din copilărie și salvează cititorul de cotidian și banalitate, prin lumea pe care o construiește.
Romanul este alcătuit din trei părți și explorează durerea din perspective diferite, iar capitolele pot fi citite chiar și în ordine inversă. Știam că durerea și suferința au forme diferite și intensități variate, însă în acest roman am văzut aceste concepte aplicate direct asupra unei lumi aflate în continuă tranziție. Autoarea surprinde această schimbare și construiește foarte detaliat satul Comoșteni, dar și oamenii care locuiesc acolo, ilustrându-i în plin proces de transformare.
Mai mult decât atât, reușește să redea cu îndemânare amprenta regimului comunist. Sunt nenumărate exemple care conturează o lume sumbră, în care oamenii sunt deposedați de averea agonisită cu trudă, obligați să renunțe la identitatea personală și transformați în pioni ai Securității. Ajunge să fie ceva firesc să auzi noaptea târziu cum se fură mâncare de la vecini, fără să te mai sperii, sau să crești un animal cu multă trudă fără să ai dreptul de a-l sacrifica pentru a-ți potoli foamea. Totul devine al statului, chiar și omul, care ajunge devalorizat, dezumanizat, redus la un simplu număr pe hârtie.
Și atunci, este acest roman pentru toate gusturile? Probabil că nu. Este însă un roman actual, iar poate tocmai acest lucru deranjează atât de mult. Dacă în trecut oamenii își cereau drepturile, dar renunțau din frică, astăzi frica a fost înlocuită de indiferență. Ne obișnuim cu greul din indiferență și, în final, nu suntem cu nimic mai diferiți de lumea pe care Doina Ruști o surprinde în acest roman
Tocmai din acest motiv, romanele sale nu sunt pentru toate gusturile, asemenea muzicii. Fiecare dintre noi are un gen preferat care ne aduce aminte de o experiență o persoană sau un loc, care creează emoții și stări sufletești adânci. Așa și Doina Ruști, prin romanele sale, reușește să creeze stări sufletești ce reînvie amintiri din copilărie și salvează cititorul de cotidian și banalitate, prin lumea pe care o construiește.
Romanul este alcătuit din trei părți și explorează durerea din perspective diferite, iar capitolele pot fi citite chiar și în ordine inversă. Știam că durerea și suferința au forme diferite și intensități variate, însă în acest roman am văzut aceste concepte aplicate direct asupra unei lumi aflate în continuă tranziție. Autoarea surprinde această schimbare și construiește foarte detaliat satul Comoșteni, dar și oamenii care locuiesc acolo, ilustrându-i în plin proces de transformare.
Mai mult decât atât, reușește să redea cu îndemânare amprenta regimului comunist. Sunt nenumărate exemple care conturează o lume sumbră, în care oamenii sunt deposedați de averea agonisită cu trudă, obligați să renunțe la identitatea personală și transformați în pioni ai Securității. Ajunge să fie ceva firesc să auzi noaptea târziu cum se fură mâncare de la vecini, fără să te mai sperii, sau să crești un animal cu multă trudă fără să ai dreptul de a-l sacrifica pentru a-ți potoli foamea. Totul devine al statului, chiar și omul, care ajunge devalorizat, dezumanizat, redus la un simplu număr pe hârtie.
Și atunci, este acest roman pentru toate gusturile? Probabil că nu. Este însă un roman actual, iar poate tocmai acest lucru deranjează atât de mult. Dacă în trecut oamenii își cereau drepturile, dar renunțau din frică, astăzi frica a fost înlocuită de indiferență. Ne obișnuim cu greul din indiferență și, în final, nu suntem cu nimic mai diferiți de lumea pe care Doina Ruști o surprinde în acest roman
July 3, 2025
Cu toate că am știut de pe la jumătatea cărții încotro o să mă îndrept cu notarea și review-ul acestei cărți, descoperind referințele la articolul de critica scris de Marius Chivu în 2009, am decis să termin de citit romanul, apoi să citesc articolul în cauză și abia după să trec și la notare și review.
Partea bună e că nu s-a schimbat nimic. :)
Fantoma din moară, pentru cine n-a citit-o până acum, nici să n-o citească înainte de Ferenike. Din perspectiva mea, asta e ordinea corectă ca să te poți bucura de povestea Doinei Ruști. Prin urmare, dacă Ferenike e un roman autobiografic cu note ficționale, Fantoma din moară e un roman ficțional cu note autobiografice. Poate că ăsta e motivul pentru care Marius Chivu a avut de formulat reproșuri. Dacă în Ferenike Doina Ruști n-a mai folosit trucul fantasticului, în Fantoma din moară chiar pe el s-a bazat să descrie istoria oamenilor din Comoșteni.
Cum e foarte posibil să dați și voi de articolul lui Marius Chivu și să vă rămână pe retină, printre altele, reproșul că prea multe se întâmplă în 1986, din punctul meu de vedere scriitoarea nici n-a anunțat că vrea să povestească mai mult. Știam că despre 1986 o să fie vorba și ritmicitatea evenimentelor nu mi s-a părut grăbită, întrucât ele sunt o culminare a tuturor anilor de dinainte. Suprapunerea evenimentelor din Comoșteni cu explozia de la Cernobîl e, în înțelegerea mea, o comparație, întrucât moara, păstrătorul fantomelor fiecărui comoștean, fiind dărâmată, eliberează în comunitate fantomele care poluează mințile oamenilor așa cum Cernobîlul a poluat aerul, solul și apa.
Recomand, mai ales cititorilor care nu se grăbesc și care nu vor o poveste telegrafică, căci sunt de-a dreptul interesante metaforele Doinei Ruști.
Needless to say, 5 stars!
Partea bună e că nu s-a schimbat nimic. :)
Fantoma din moară, pentru cine n-a citit-o până acum, nici să n-o citească înainte de Ferenike. Din perspectiva mea, asta e ordinea corectă ca să te poți bucura de povestea Doinei Ruști. Prin urmare, dacă Ferenike e un roman autobiografic cu note ficționale, Fantoma din moară e un roman ficțional cu note autobiografice. Poate că ăsta e motivul pentru care Marius Chivu a avut de formulat reproșuri. Dacă în Ferenike Doina Ruști n-a mai folosit trucul fantasticului, în Fantoma din moară chiar pe el s-a bazat să descrie istoria oamenilor din Comoșteni.
Cum e foarte posibil să dați și voi de articolul lui Marius Chivu și să vă rămână pe retină, printre altele, reproșul că prea multe se întâmplă în 1986, din punctul meu de vedere scriitoarea nici n-a anunțat că vrea să povestească mai mult. Știam că despre 1986 o să fie vorba și ritmicitatea evenimentelor nu mi s-a părut grăbită, întrucât ele sunt o culminare a tuturor anilor de dinainte. Suprapunerea evenimentelor din Comoșteni cu explozia de la Cernobîl e, în înțelegerea mea, o comparație, întrucât moara, păstrătorul fantomelor fiecărui comoștean, fiind dărâmată, eliberează în comunitate fantomele care poluează mințile oamenilor așa cum Cernobîlul a poluat aerul, solul și apa.
Recomand, mai ales cititorilor care nu se grăbesc și care nu vor o poveste telegrafică, căci sunt de-a dreptul interesante metaforele Doinei Ruști.
Needless to say, 5 stars!
March 20, 2022
O carte buna care imbina metatextualitatea, societatea comunista si trairile sufletesti din acea perioada.
Intimitatea personajelor pe fundalul comunismului mi-a placut mult. Autoarea a povestit cu acuratete viata omului de rand din societatea comunista.
Bunica Adelei mi-a placut foarte mult. Este un personaj cu o personalitate puternica, hotarata in comparatie cu ceilalti membri ai familiei.
"Avea tot felul de lume care o ajuta, cum era Vitina, care venea sa spele rufe pentru un pol, ori Ilie, care spargea lemne si ajuta la gradina pentru cate-o sticla de tuica. Insa pe mama o freca cel mai mult".
Ideile sunt foarte interesante si cred ca le-am avut toti, dar nu le-am putut exprima concis: "Munceau mult, faceau cateva feluri de mancare zilnic, faceau conserve de tot felul (...) pentru ca altfel nu putem sa facem fata vietii. Mi-am dat seama foarte tarziu ca toate eforturile lor veneau dintr-un mod de existenta pe care il mostenisera si care constituia o datorie fata de viata insasi."
Pe de alta parte, metatextualitatea din prima parte nu face legatura buna cu restul romanului si cu ideea centrala care predomina. Cu toate acestea, romanul este unul bun, chiar foarte bun si abia astept sa o descopar pe Doina Rusti si cu alte ocazii.
Intimitatea personajelor pe fundalul comunismului mi-a placut mult. Autoarea a povestit cu acuratete viata omului de rand din societatea comunista.
Bunica Adelei mi-a placut foarte mult. Este un personaj cu o personalitate puternica, hotarata in comparatie cu ceilalti membri ai familiei.
"Avea tot felul de lume care o ajuta, cum era Vitina, care venea sa spele rufe pentru un pol, ori Ilie, care spargea lemne si ajuta la gradina pentru cate-o sticla de tuica. Insa pe mama o freca cel mai mult".
Ideile sunt foarte interesante si cred ca le-am avut toti, dar nu le-am putut exprima concis: "Munceau mult, faceau cateva feluri de mancare zilnic, faceau conserve de tot felul (...) pentru ca altfel nu putem sa facem fata vietii. Mi-am dat seama foarte tarziu ca toate eforturile lor veneau dintr-un mod de existenta pe care il mostenisera si care constituia o datorie fata de viata insasi."
Pe de alta parte, metatextualitatea din prima parte nu face legatura buna cu restul romanului si cu ideea centrala care predomina. Cu toate acestea, romanul este unul bun, chiar foarte bun si abia astept sa o descopar pe Doina Rusti si cu alte ocazii.
October 2, 2022
cartea aceasta este o experiență întreagă. redă, cu aceeași densitate, atât fața obiectivă a realității din perioada comunistă, cât și experiențele cele mai personale ale individului, răpit brusc de tot ceea ce cunoștea el drept viață, forțat să îngaime cuvinte care nu-i aparțin, mereu sperând să nu prindă rădăcină în sufletul său.
Doina Ruști integrează elementul fantastic într-o manieră complet naturală - nu te surprinde, nu te înspăimântă, ci asculți și te încrezi în glasul măsurat al naratorului, dezvăluindu-ți zbuciumul și dorințele personajelor, în toată cruzimea lor, întruchipate în stoluri de ochi și fuioare de fum negru.
nu mă așteptam să plâng, însă finalul m-a adus și aici. decizia de a familiariza brusc cititorul cu starea lucrurilor într-un trecut distant de intervalul pe care se centrează narațiunea îți forțează înțelegerea magnitudinii celor întâmplate, anume suferința adâncă pe care regimul socialist a turnat-o constant și indiferent sub sternul mai multor generații și atâtor, atâtor vieți. te vulnerabilizează, te înfurie, te face să deschizi mai larg ochii către ceea ce se întâmplă și acum.
din punctul meu de vedere, 5 stele nu sunt îndeajuns.
Doina Ruști integrează elementul fantastic într-o manieră complet naturală - nu te surprinde, nu te înspăimântă, ci asculți și te încrezi în glasul măsurat al naratorului, dezvăluindu-ți zbuciumul și dorințele personajelor, în toată cruzimea lor, întruchipate în stoluri de ochi și fuioare de fum negru.
nu mă așteptam să plâng, însă finalul m-a adus și aici. decizia de a familiariza brusc cititorul cu starea lucrurilor într-un trecut distant de intervalul pe care se centrează narațiunea îți forțează înțelegerea magnitudinii celor întâmplate, anume suferința adâncă pe care regimul socialist a turnat-o constant și indiferent sub sternul mai multor generații și atâtor, atâtor vieți. te vulnerabilizează, te înfurie, te face să deschizi mai larg ochii către ceea ce se întâmplă și acum.
din punctul meu de vedere, 5 stele nu sunt îndeajuns.
This entire review has been hidden because of spoilers.
December 23, 2024
Un roman cutremurătoe! Uite prin astfel de scrieri la limita dintre real și ficțional, personal și colectiv, se înțelegr, nu doar se tocește istoria noastră recentă. M-a cutremurat sincer această scriere, atât de plină de emoție, încât amintirea trecutului pare ca amenință prezentul. Nu am realizat niciodată impactul real al comunismului asupra oamenilor de atunci,dar această carte, prin jocul mașinii timpului, a suprins în chip brutal de sincer consecințele atenporale ale schimbării și atrocității impuse de istorie și mai ales de oameni, pretinși creatori, mai mereu distrugători si temători.
Read
July 21, 2026Prefer sa nu ofer un rating cartii asteia. Am citit-o prea repede dupa Ferenike si am simtit ca mult din cele doua se suprapun. Mi-a placut prezentarea comunismului si povestea satenilor, dar nu m-am atasat de niciunul din personaje si nu m-a acaparat ca alte romane ale Doinei Rusti pe care le-am citit.
November 2, 2022
Puțin ambiguă și nestructurată, dar savuroasă pe alocuri.
April 14, 2026
A true image of the communist period in a small Romanian village...
Displaying 1 - 18 of 18 reviews