Ce descompune minuțios Llosa în acest volum de povestiri, pe cât de scurt pe atât de condensat, nu este doar carcasa unor ruginite clișee ale ideii de masculinitate cum este ea percepută la nivel majoritar, ci și (sau mai ales) vulnerabilitățile adânc reprimate ale unor personaje aflate permanent în căutare de validare. Nu în căutarea sinelui, pentru că nu-și permit ,,melodramele tipice ale femeilor", ci a identificării acelui punct de sprijin al propriului ego ultragiat. Și mereu îl caută în momentele nepotrivite, mereu la persoanele nepotrivite, mereu în altă parte numai acolo unde trebuie nu. Iar contrastul frapant ce se stabilește între proiecțiile lor despre lume și realitatea izbitor de concretă (ca un pumn în față dintr-o încăierare spontană dar necesară) nu poate fi cu adevărat șocant decât atunci când nu vrei să accepți faptul că trăiești deja în interiorul său. Aflat în acest punct, față în față cu cea mai mare frică a ta, nu-ți mai rămâne decât ,,să fii bărbat!", să ții brațul mereu întins, să bați în retragere și să pășești apăsat. Dacă aluneci, dă din picioare până când te slăbește... Și gata. A, și nu uita! ,,Du-te, poartă-te ca un bărbat."
Nu știu de ce am amânat atât de mult până acum să mă apropii de universul scriitorului peruan distins cu Premiul Nobel pentru Literatură (nu că aș considera că premiile validează în mod garantat un autor, însă fac această precizare deoarece Mario Vargas Llosa a căpătat un ecou vizibil în spațiul literaturii contemporane universale și datorită acestui fapt). Poate mă intimida ce auzisem despre duritatea mocnită a romanelor lui, niciodată vulcanică, ci înmagazinată profund în singurătate și izolare. Felul de duritate din literatură alcătuită din imagini volatile care nasc în cititor o durere insidioasă. ,,Se izbi de spumă, abia se scufundă și, imediat, profitând de maree, lunecă spre larg."
Scriitura lui este doar în aparență una accesibilă, în volumul de față cel puțin dialogul ocupând una dintre pozițiile fruntașe, ceea ce ar putea păcăli cititorul că se află în fața unui text facil. În realitate însă, se observă aproape imediat precizia cu care își configurează Llosa personajele, felul în care le cizelează din umbră intențiile, dorințele, reacțiile. De o luciditate ce taie în carne vie, fiecare povestire alimentează pe fundalul cenușiu al realității o implozie de gânduri contradictorii, ce în final se configurează sub forma unei suite de mici revelații cu privire la locul vulnerabilității în lume. Interesant mi s-a părut că deși mă aflam în fața unui volum de proză scurtă, simțeam potențialul de roman al aproape fiecărei povestiri în parte.
ȘEFII
(resping orice atingere/ orice contact îmi face greață- Ioana Vintilă)
Prima parte volumului se deschide în forță. "Tensiunea răbufni violent, ca o explozie." Ne aflăm pe careu în curtea școlii. Băieții de primară și generală vor să stârnească o revoluție. Școala le-a făcut o nedreptate. Nu li se afișează din timp orarele examenelor. Vor să fie bărbați. Bărbați adevărați. Cine s-a născut pentru a fi conducător și cine pentru a fi condus? E timpul să aflăm. Componența găștii se diluează, jumătate din ea se răzvrătește fără să înțeleagă exact pentru ce o face, în timp ce cealaltă își impune cu un vehement copiat (deloc asimilat) de la adulți regulile scrise pe parcurs. De teama de a nu fi numiți lași. Cuvânt ce planează ca ciuma deasupra capetelor tuturor. "Nu fi tembel; o să-ți arăt eu ție; trebuie să fim uniți."
Revolta lor copilărească împotriva școlii și a directorului nu exprimă, în fapt, nimic altceva decât nevoia de accedere într-o lume inaccesibilă. Și dacă acum câțiva ani aș fi așezat lejer și ignorant această lectură sub semnul stindardului "boys will be boys", restrângându-mi întreaga arie de interpretare la preconcepția societății conform căreia băieților trebuie să le fie îngăduite (și chiar încurajate) agresivitatea, indolența, lipsa de empatie etc., acum mă uitam la Lu cel care i-a bătut pe țânci și din cauza căruia toți vor avea probleme, acel Lu plăpând care fusese prins în malaxorul alegerilor grele luate pe repede înainte, acel Lu căruia întregul sistem de valori îi fusese brusc și poate iremediabil agresat, acel Lu căruia "când i-am simțit mâna între mâinile mele, am realizat că ne salutăm așa pentru prima oară" și nu îmi răsunau obsesiv în minte decât versurile Ioanei Vintilă din volumul Păsări în furtuna de nisip: "suntem copiii/ tuturor regulilor și adevărurilor absolute/ care ne vor vindeca de micile spaime/ de singurătatea-animal care zgârie permanent pereții capului."
Șefii, primul dintre cele două volume cuprinse în Băieții și alte povestiri, marchează debutul oficial ca prozator al lui Mario Vargas Llosa. Invariabil m-am întrebat cum se mai suprapune peste realitatea de astăzi universul întâlnit în cele șase povestiri, o bulă machistă impenetrabilă, un decupaj dintr-un cotidian violent, purulent și contagios. Și cred că ne-am minți dacă am crede că ne-am schimbat fundamental. Însă volumul lui Llosa nu este un (anti) manifest închinat presiunii de a te ridica mereu la standardele bărbăției. Nici măcar un imn îndoliat adresat copilăriei pierdute timpuriu (deși majoritatea personajelor lui au vârste destul de fragede). Cartea nu-și propune, în esență, decât să aducă sub microscop o rană deschisă ce, cum însuși autorul afirma, nu se închide, ci, odată cu trecerea timpului, se deschide din ce în ce mai mult. Iar rana este provocată, înainte de toate, (chiar și dacă doar pentru cât te arunci în valuri ca să te arăți mai puternic decât prietenul tău sau pentru cât durează să decizi în locul surorii tale ce preț are demnitatea ei) de pierderea umanității.
BĂIEȚII
(fericiți cei ce nu-și vor aminti niciodată- Marius Chivu)
În Băieții, scris zece ani mai târziu, se resimte acut imposibilitatea de salvare a cuiva prins atât de naiv și atât de devreme în mrejele unui virilități prost asumate, trucate, găunoase. Am avut permanent senzația la lectură a apartenenței la o sectă închistată într-un misticism demitizat complet, straniu și extrem de înăbușitor. Se observă aici într-o mai mare măsură decât în Șefii de(stratificarea) codurilor onoarei, răbdării, moralității, în vertijul amețitor al unei maturizări forțate și inconsistente a personajelor, a tinerilor care privesc în jur și nu recunosc nimic din ce li-ar putea oferi siguranță. Și nici nu îndrăznesc să-și recunoască lor înșiși că au nevoie de ceva (sau de cineva) care să le ofere siguranță. Și singurul care pare să intuiască (niciun moment să perceapă complet) nevoia aceasta de sustragere din cercul vicios pe care îl propune societatea (nu fi inconștient, ia-ți nevastă, fă copii, fii bărbat) nu este nimeni altul decât inadaptatul grupului și care la rândul său nu face altceva decât să se risipească în vicii de moment. Foarte abilă forța de depersonalizare narativă în această parte a volumului, Llosa anticipând gradul de mușamalizare a autenticității umane: "Începeam să ne îngrășăm și să avem fire albe în păr, burtică, să ne pierdem vlaga, să folosim ochelari la citit, să ne simțim rău după ce mâncam și beam și pe pielea lor se iveau când și când niscaiva pistrui, câte un rid ici și colo."
"Și în fața lui se deschidea un viitor de aur..."
Volumul Băieții și alți povestiri este o succintă și răsunătoare radiografiere a vieții de zi cu zi, de care ne-am tot săturat dar pe care în același timp o îndrăgim, o alimentăm, o cosmetizăm. Și de ale cărei hibe suntem dependenți. Pentru că adevărata putere stă în recunoașterea slăbiciunii, nu în negarea ei. Și toate personajele lui Llosa învață această lecție pe propria piele, suferind cele mai dezarmante consecințe.