Aceasta nu e doar o carte de poezie, ci o hagiografie apocrifă a familiei Popescu, o evanghelie eretică a cotidianului transfigurat. Aici, pâinea dospește în vată, fotografiile își schimbă expresia pe furiș, iar tramvaiul 26 alunecă prin oraș ca o corabie funerară, un Styx urban de joasă tensiune. Fiecare gest capătă amploarea unui ritual, fiecare detaliu domestic își revendică locul într-o mitologie personală. Cristi Popescu, bard al existenței proletare asemenea lui Bacovia, cartografiază cu o precizie halucinantă și, pe alocuri, suprarealistă, un univers de tramvaie jilave, birturi posomorâte și bulevarde scufundate în ceața industrială a Bucureștiului muncitoresc. Moartea mea din flori ridică urbanul precar la rang de scenografie barocă, mahalaua postsocialistă devenind scena unde moartea își joacă rolul de panopticon și „nuntă necesară”. Nu există, în poezia română, un alt poet care să fi jonglat cu atâta virtuozitate atașantă între visceralitate și reverie, între abjectul tandru și sublimul demolat de propria ironie. (Emanuel Lupașcu)
Cristian Popescu a scris o poezie-creuzet. Limbajul său este unul dezvrăjit, însă formula de lucru e incantatorie și vioaie, pentru un timp. Poematicul provine din această iscusință de a recupera miraculosul din mărunțișurile vieții de zi cu zi. Nimic din ceea ce l-a electrizat în cotidian nu a fost trecut cu vederea în poezie: membrii familiei ca niște forțe de candoare, orașul, tramvaiul, prieteniile. Luciditatea popesciană are o dimensiune metafizică, mistică. A compus mici biografii poetice, psalmi, necrologuri și poezii de dragoste pentru Apocalipsă. Iar marele inventar tanatic a devenit felul său de a domestici, printr-o „limbă de clopot”, stăruitoarele accese de finitudine. Ce-ar mai fi de spus despre acest copil teribil cu un destin teribil? Este, pesemne, cel mai grozav poet român de la sfârșitul secolului XX. (Daniela Vizireanu)
Deși a murit în 1995, la vârsta de 36 de ani, Cristian Popescu este considerat unul dintre cei mai importanti poeți ai anilor 90 și unul dintre cei mai proeminenți membri ai cenaclului literar Universitas condus de criticul literar și profesorul Mircea Martin.