What do you think?
Rate this book
Teoria lucrului bine făcut
Povestirile Veronicăi Stănică sunt crude și insolite, irizate de un umor devastator, excelent scrise și având un ritm intens. Cel mai adesea, umorul este menit să evidențieze duritatea din substrat, duritate revelată și în unele finaluri de tip upercut, formându-se astfel un contrapunct cinic, autoarea manipulând cu pricepere trăirile cititorului. Conduse cu mână sigură, povestirile nu prezintă surplus și se remarcă printr-o mare varietate stilistică. Teoria lucrului bine făcut este un volum de debut remarcabil. Ciprian Măceșaru
Cartea s-a terminat prea repede, femeile din mintea Veronicăi Stănică mai aveau încă multe de spus! Arde focul în privirile lor. Uneori, privirile acestea urmăresc un vis care le scapă, alteori o neputință masculină pe care reușesc cumva să o joace pe degete. Dezamăgirea lor se ascunde după umorul negru și prevestește finaluri care strivesc. Simina Diaconu
Principala caracteristică a scrisului Veronicăi Stănică este inteligența. Ironia, umorul, sarcasmul pe alocuri sunt folosite ca arme letale în demistificarea unei realități care se înfășoară în aparențe ca în foi de ceapă. O tehnică impecabilă și un simț de observație pe cât de acut, pe atât de precis, calități impresionante pentru un debut literar. Cosmin Perța
Cartea s-a terminat prea repede, femeile din mintea Veronicăi Stănică mai aveau încă multe de spus! Arde focul în privirile lor. Uneori, privirile acestea urmăresc un vis care le scapă, alteori o neputință masculină pe care reușesc cumva să o joace pe degete. Dezamăgirea lor se ascunde după umorul negru și prevestește finaluri care strivesc. Simina Diaconu
Principala caracteristică a scrisului Veronicăi Stănică este inteligența. Ironia, umorul, sarcasmul pe alocuri sunt folosite ca arme letale în demistificarea unei realități care se înfășoară în aparențe ca în foi de ceapă. O tehnică impecabilă și un simț de observație pe cât de acut, pe atât de precis, calități impresionante pentru un debut literar. Cosmin Perța
- GenresShort StoriesFiction
128 pages, Paperback
Published February 1, 2025
6 people are currently reading
64 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 14 of 14 reviews
April 13, 2025
Foarte bun mi s-a părut acest volum de debut al Veronicăi Stănică, un lucru cu adevărat bine făcut.
Așa cum scria și Cosmin Perța pe coperta a patra, principalul atribut al scrisului doamnei Stănică este inteligența. Urmat de o acuratețe deosebită a frazei, o inspirație prodigioasă și un umor negru și dur.
Un talent remarcabil și i-aș citi cu mare interes un roman sau o proză de dimensiuni mai mari. Remarcabilă!
Așa cum scria și Cosmin Perța pe coperta a patra, principalul atribut al scrisului doamnei Stănică este inteligența. Urmat de o acuratețe deosebită a frazei, o inspirație prodigioasă și un umor negru și dur.
Un talent remarcabil și i-aș citi cu mare interes un roman sau o proză de dimensiuni mai mari. Remarcabilă!
December 31, 2025
Un foarte bun volum de debut!
June 25, 2025
Povestiri bune, și amuzante, și cu finaluri neașteptate.
O întâlnire plăcută cu aceasta doamna scriitoare și sper sa mai citesc și altceva.
Recomand!
O întâlnire plăcută cu aceasta doamna scriitoare și sper sa mai citesc și altceva.
Recomand!
June 9, 2025
interviu cu autoarea: https://pefect-contemporan.simplecast...
review: https://ramonaboldizsar.substack.com/...
Cât de tare mi-a plăcut cartea asta de proză scurtă! Mă așteptam, de altfel, n-o să vă mint. Pentru că o mai citisem pe Veronica Stănică și cu alte ocazii, când am participat la ceva ateliere de scriere creativă la Mornin’ Poets. Prozele Veronicăi Stănică sunt marcate de o blândețe înșelătoare: are un stil cald, care te apropie, dar dezvăluirile nu sunt deloc simpatice și dulci, nici măcar inconfortabile, ci cu adevărat macabre pe alocuri. Are un umor negru foarte bine plasat (și, din multe puncte de vedere, satisfăcător). Un stil ușor jucăuș, pe alocuri copilăros, aparent gingaș, care ascunde ceva sinistru neașteptat, uneori brusc, alteori subtil. Explorează diverse relații umane cu anumite accente particulare care funcționează și ca mecanisme de construcție și dezvăluire a scenariilor dezagreabile. Finalurile sunt abrupte, tăiate și, deci, te invită la reflexie și participare.
Foarte iscusite mi s-au părut prozele, atent bibilite și muncite, e o carte de debut extrem de reușită și am iubit-o. Ador și titlul pe care l-a ales care este și titlul uneia dintre proze. Se potrivește foarte bine cu cartea.
review: https://ramonaboldizsar.substack.com/...
Cât de tare mi-a plăcut cartea asta de proză scurtă! Mă așteptam, de altfel, n-o să vă mint. Pentru că o mai citisem pe Veronica Stănică și cu alte ocazii, când am participat la ceva ateliere de scriere creativă la Mornin’ Poets. Prozele Veronicăi Stănică sunt marcate de o blândețe înșelătoare: are un stil cald, care te apropie, dar dezvăluirile nu sunt deloc simpatice și dulci, nici măcar inconfortabile, ci cu adevărat macabre pe alocuri. Are un umor negru foarte bine plasat (și, din multe puncte de vedere, satisfăcător). Un stil ușor jucăuș, pe alocuri copilăros, aparent gingaș, care ascunde ceva sinistru neașteptat, uneori brusc, alteori subtil. Explorează diverse relații umane cu anumite accente particulare care funcționează și ca mecanisme de construcție și dezvăluire a scenariilor dezagreabile. Finalurile sunt abrupte, tăiate și, deci, te invită la reflexie și participare.
Foarte iscusite mi s-au părut prozele, atent bibilite și muncite, e o carte de debut extrem de reușită și am iubit-o. Ador și titlul pe care l-a ales care este și titlul uneia dintre proze. Se potrivește foarte bine cu cartea.
March 15, 2025
Un debut superb, povestirile Veronicăi sunt ironice și inteligente și amuzante.
April 18, 2025
În condițiile în care mă lupt de câteva săptămâni cu Vechiul Testament (pe alocuri, merge chiar mai greu decât Ulisele lui Joyce), povestirile Veronicăi Stănică, reunite în volumul de debut "Teoria lucrului bine făcut", s-au dovedit un respiro binevenit.
Umorul negru á la Bohumil Hrabal și o pojghiță de tragic, ce pare scrisă cu cerneală invizibilă printre rândurile de tipar, sunt ingredientele principale care m-au făcut să savurez aceste proze scurte pe durata călătoriei București - Craiova cu trenul. Chiar și în cazul anumitor povestiri aparent simpliste și fără miză, Veronica știe s-o întoarcă din condei la final, de te trezești cu un bobârnac peste tâmplă pe care n-ai cum să-l anticipezi. Bravo, Veronica, mă faci să fiu invidios, vorba lui Cezar Amariei la lansare.
"O iubesc mult pe mama. Locuim împreună. M-a alăptat până la cinci ani. De atunci n-am mai pus gura pe lapte. Și nici pe vreun alt sfârc. Niciun lapte din lume nu poate fi mai bun și niciun sfârc mai dulce."
Nu știu alții cum sunt, dar eu unul am pufnit în râs citind rândurile respective. Și exemple de acest fel sunt cu duiumul. De fapt, abordarea aceasta "râsu-plânsu" i se potrivește ca o mănușă autoarei. Și mi-aș dori să citesc mai multe cărți în literatura contemporană (nu neapărat a noastră) cu o astfel de voce subtil-ironică, inteligentă și detașată, în locul veșnicelor explorări ale traumelor personale, ca surogat literar pentru alcoolul în care îți îneci amarul.
Înainte de încheiere, să las, totuși, și un top 5 al povestirilor mele preferate din volum, oricât ar fi de subiectiv:
1. Cocoșul (prima povestire cu acest titlu)
2. Adio, C...
3. Teoria lucrului bine făcut
4. Ștefan cel Mare și Negru
5. Dorința
Umorul negru á la Bohumil Hrabal și o pojghiță de tragic, ce pare scrisă cu cerneală invizibilă printre rândurile de tipar, sunt ingredientele principale care m-au făcut să savurez aceste proze scurte pe durata călătoriei București - Craiova cu trenul. Chiar și în cazul anumitor povestiri aparent simpliste și fără miză, Veronica știe s-o întoarcă din condei la final, de te trezești cu un bobârnac peste tâmplă pe care n-ai cum să-l anticipezi. Bravo, Veronica, mă faci să fiu invidios, vorba lui Cezar Amariei la lansare.
"O iubesc mult pe mama. Locuim împreună. M-a alăptat până la cinci ani. De atunci n-am mai pus gura pe lapte. Și nici pe vreun alt sfârc. Niciun lapte din lume nu poate fi mai bun și niciun sfârc mai dulce."
Nu știu alții cum sunt, dar eu unul am pufnit în râs citind rândurile respective. Și exemple de acest fel sunt cu duiumul. De fapt, abordarea aceasta "râsu-plânsu" i se potrivește ca o mănușă autoarei. Și mi-aș dori să citesc mai multe cărți în literatura contemporană (nu neapărat a noastră) cu o astfel de voce subtil-ironică, inteligentă și detașată, în locul veșnicelor explorări ale traumelor personale, ca surogat literar pentru alcoolul în care îți îneci amarul.
Înainte de încheiere, să las, totuși, și un top 5 al povestirilor mele preferate din volum, oricât ar fi de subiectiv:
1. Cocoșul (prima povestire cu acest titlu)
2. Adio, C...
3. Teoria lucrului bine făcut
4. Ștefan cel Mare și Negru
5. Dorința
September 3, 2025
La început mi s-a părut “ciudățică”, dar apoi a ajuns să mă farmece. Are un stil neobișnuit, parcă autoarea și-ar fi propus să vadă lucrurile din perspective diferite și nu mereu vesele sau cu happy-end. Dar stilul, întorsătura frazelor, bucuria câte unei formulări dibace m-au ținut cu respirația la gură de la o povestire la alta, până la final. Felicitări, o carte de proză scurtă de debut impresionantă! Aștept și altele de aceeași autoare, poate de proză lungă 🤔
August 2, 2025
Un debut discret, dar strălucitor prin finețea observației și claritatea scriiturii. O carte care cuprinde 21 de povestiri despre tăceri, rutine și sensul tainic al gesturilor mărunte care ascund lumi întregi, “Teoria lucrului bine făcut” surprinde exact ce alții trec cu vederea. O lectură care merită toată atenția.
August 9, 2025
Povestiri haioase, cu umor negru uneori. Aștept și alte cărți scrise de către autoare!Succes!
November 8, 2025
„Din bube, mucegaiuri și noroi...”
Am ales versul lui Tudor Arghezi ca titlu al propriului meu text întrucât asta mi s-a părut că realizează Veronica Stănică în cartea ei de debut („Teoria lucrului bine făcut”, Editura Litera, 2025): transformă urâțenia în frumusețe și râs.
Cum am aflat de cartea Veronicăi Stănică
De doi ani există o tradiție în cadrul întâlnirilor cu scriitorii, pe care le organizează Revista de cultură Familia din Oradea. Cine lansează o carte, va primi de la cel care a lansat înaintea lui cartea scrisă de el - cu autograf - și va lăsa, tot cu autograf, cartea pe care o lansează, pentru a fi dăruită următorului autor invitat la discuții cu redactorii Revistei Familia. Fiind autoarea lansată după Veronica Stănică, am primit cadou cartea ei și mi s-a părut o formă de respect să las tot ce am în lucru (scris, cărți de citit) și să o citesc.
Titlul
„Teoria lucrului bine făcut” este o carte de debut care înglobează, în 125 de pagini, 21 de povestiri (proză scurtă și foarte scurtă), titlul ales de autoare pentru întreg volumul fiind dat de titlul uneia dintre povestiri.
Deși cele 21 de povestiri nu au legătură una cu cealaltă, nu par a avea o temă comună, cred că le leagă exact acest titlu, titlu care poate fi privit din perspectiva a două idei:
- titlul este disonant față de conținut. Între titlu și conținut se produce o disonanță semnificativă: rigoarea din titlu contrastează cu fluiditatea, precaritatea, ratarea personajelor și, mai ales, cu finalul neașteptat, care vine ca o lovitură în plex. E un contrapunct semantic ce evidențiază funcția estetică a opoziției (titlul și textele se pun în valoare reciproc prin contrast).
- titlul este ironic. Analizând poveștile prin prisma titlului, alegerea lui mi s-a părut chiar cinică. Însă nu e doar ironie în titlu, e și o metaforă la mijloc, titlul relevând distanța dintre idee și faptă, dintre intenție și concret, adică taman dintre teorie și practică. Veronica Stănică pare să exploreze tocmai ruptura dintre ceea ce oamenii cred că trebuie făcut (bine) și ceea ce se întâmplă în realitate (mai puțin bine sau deloc bine). Așadar, avem de a face nu doar cu un titlul ironic, cred că avem de a face și cu un decalaj existențial.
Titlul introduce o tensiune între concept și existență, o așteptare între ordinea teoretică și dezordinea realului. Povestirile Veronicăi Stănică ilustrează tocmai imposibilitatea aplicării teoriei în viață: personajele ei par să știe cum ar trebui sau vor să trăiască, dar realitatea le refuză mereu formula perfectă. Dacă există o teorie a lucrului bine făcut, cartea Veronicăi Stănică demonstrează că ea se prăbușește sub răul și urâțenia realității.
Personajele
Cele 21 de povestiri au în centru persoane de gen feminin (fie o bătrână ori o tânără, o adolescentă sau o fetiță la vârsta copilăriei). Și în conținutul poveștilor vom găsi tot un contrapunct: personajul feminin se lovește în realitate de unul sau mai multe personaje masculine și, de cele mai multe ori, cele masculine întorc cu 180 de grade ”teoria lucrului bine făcut” din mintea personajului feminin, răstoarnă ce crede ea că se va întâmpla sau ce așteptări are de la realitate, schimbă total paradigma gândurilor ei, le răsucește, le aplică invers. Uneori personajul feminin nici nu-și dă seama de răsucirea ideilor din mintea ei, de practica răsturnată, această inversare este discret relevată în text de autoare (ca o ghicitoare dezlegată doar de cititor).
Stil și metode stilistice
Scriitura Veronicăi Stănică e concentrată, construită din propoziții fără ornamente. E un stil curățat de emoțional și tocmai prin această curățare devine expresiv. Autoarea nu caută frumusețea frazei, ci eficiența observației. De aici și senzația de minimalism emoțional. E un tip de proză care pare să nu simtă nimic, care te invită să simți tu în locul naratorului.
Autoarea folosește din plin ironia. Nu ca o metodă decorativă ci ca un instrument de distanțare. Prin personajele sale, ea se protejează de absurdul vieții printr-un ton ironic, ton ce funcționează și ca un mecanism de apărare. Veronica Stănică nu râde de ”bube, mucegaiuri și noroi”, râde prin ele, împreună cu ele.
Umorul (negru, de cele mai multe ori) în proza Veronicăi Stănică apare la fiecare pas, în fiecare povestire. Mi s-a părut că e o reacție la absurdul cotidian. În loc să dramatizeze, autoarea alege de-dramatizarea - uneori până la cruzime -, tratează realitatea dură cu nonșalanță rece, provoacă râs amar și se înscrie, astfel, în linia realismului ironic.
Autoarea are o voce narativă sceptică. Ea doar observă, nu moralizează. E un ton urban, recognoscibil, care poate să îmbine cinismul cu tandrețea și sarcasmul cu mila. Rezultatul? O proză de observație socială fără patetism și efuziuni, totul fiind redus la gest și reacție - ca într-un film scurt unde nu este timp pentru explicații.
Poveștile din cartea de debut a autoarei par să aibă ceva din minimalismul lui Dan Sociu și din râsul rece al Ioanei Pârvulescu - când scrie despre precaritatea lumii -, dar și din miniaturile Lydiei Davis, care scrie cu umor sec despre disfuncțiile umane.
Concluzie
Veronica Stănică construiește o proză în care realitatea subminează constant teoria: ceea ce personajele știu sau cred că știu despre viață se destramă în contact cu faptele. Această perspectivă e subtilă și transformă titlul într-un enunț falsificat narativ, o promisiune care e demontată de fiecare povestire. Teoria e modul nostru de a ordona mintal lumea iar „lucrul bine făcut” e o iluzie a controlului. În proza Veronicăi Stănică, totul scapă acestui control, nimic nu se încheie bine.
Autoarea a făcut sport (înot, atletism, șah). Într-un interviu, rugată să spună un lucru bine făcut în sport, a răspuns că cel mai bine i-a reușit rolul de spectator. Mi s-a părut că așa și scrie: ca un spectator al propriilor personaje, Nu se implică emoțional, nu arde odată cu povestea, cu personajele. Nu coboară pe teren, stă în tribună și transmite rece, economic (am folosit termenul fiindcă autoarea e Absolventă de ISE – la Universitatea „A. I Cuza” din Iași) și cu umor negru ce vor cei de pe teren să se întâmple și ce li se întâmplă în realitate.
Proza Veronicăi Stănică e o combinație între precizia unui chirurg și sarcasmul unui clovn. Fiecare povestire e o formă de igienă: râzi ca să nu te îneci. Uneori râzi în hohote (cum e cazul în „Ștefan cel Mare și negru” sau „Reconfigurare traseu”), alteori râzi mânzește (precum în „Alcor și Mona” sau „Autorecenzie”), zâmbești strâmb, aducând mai degrabă cu o grimasă („Numai mamă să nu fii”) sau îți îngheață râsul pe buze („Soneria”).
(Lili Crăciun)
Am ales versul lui Tudor Arghezi ca titlu al propriului meu text întrucât asta mi s-a părut că realizează Veronica Stănică în cartea ei de debut („Teoria lucrului bine făcut”, Editura Litera, 2025): transformă urâțenia în frumusețe și râs.
Cum am aflat de cartea Veronicăi Stănică
De doi ani există o tradiție în cadrul întâlnirilor cu scriitorii, pe care le organizează Revista de cultură Familia din Oradea. Cine lansează o carte, va primi de la cel care a lansat înaintea lui cartea scrisă de el - cu autograf - și va lăsa, tot cu autograf, cartea pe care o lansează, pentru a fi dăruită următorului autor invitat la discuții cu redactorii Revistei Familia. Fiind autoarea lansată după Veronica Stănică, am primit cadou cartea ei și mi s-a părut o formă de respect să las tot ce am în lucru (scris, cărți de citit) și să o citesc.
Titlul
„Teoria lucrului bine făcut” este o carte de debut care înglobează, în 125 de pagini, 21 de povestiri (proză scurtă și foarte scurtă), titlul ales de autoare pentru întreg volumul fiind dat de titlul uneia dintre povestiri.
Deși cele 21 de povestiri nu au legătură una cu cealaltă, nu par a avea o temă comună, cred că le leagă exact acest titlu, titlu care poate fi privit din perspectiva a două idei:
- titlul este disonant față de conținut. Între titlu și conținut se produce o disonanță semnificativă: rigoarea din titlu contrastează cu fluiditatea, precaritatea, ratarea personajelor și, mai ales, cu finalul neașteptat, care vine ca o lovitură în plex. E un contrapunct semantic ce evidențiază funcția estetică a opoziției (titlul și textele se pun în valoare reciproc prin contrast).
- titlul este ironic. Analizând poveștile prin prisma titlului, alegerea lui mi s-a părut chiar cinică. Însă nu e doar ironie în titlu, e și o metaforă la mijloc, titlul relevând distanța dintre idee și faptă, dintre intenție și concret, adică taman dintre teorie și practică. Veronica Stănică pare să exploreze tocmai ruptura dintre ceea ce oamenii cred că trebuie făcut (bine) și ceea ce se întâmplă în realitate (mai puțin bine sau deloc bine). Așadar, avem de a face nu doar cu un titlul ironic, cred că avem de a face și cu un decalaj existențial.
Titlul introduce o tensiune între concept și existență, o așteptare între ordinea teoretică și dezordinea realului. Povestirile Veronicăi Stănică ilustrează tocmai imposibilitatea aplicării teoriei în viață: personajele ei par să știe cum ar trebui sau vor să trăiască, dar realitatea le refuză mereu formula perfectă. Dacă există o teorie a lucrului bine făcut, cartea Veronicăi Stănică demonstrează că ea se prăbușește sub răul și urâțenia realității.
Personajele
Cele 21 de povestiri au în centru persoane de gen feminin (fie o bătrână ori o tânără, o adolescentă sau o fetiță la vârsta copilăriei). Și în conținutul poveștilor vom găsi tot un contrapunct: personajul feminin se lovește în realitate de unul sau mai multe personaje masculine și, de cele mai multe ori, cele masculine întorc cu 180 de grade ”teoria lucrului bine făcut” din mintea personajului feminin, răstoarnă ce crede ea că se va întâmpla sau ce așteptări are de la realitate, schimbă total paradigma gândurilor ei, le răsucește, le aplică invers. Uneori personajul feminin nici nu-și dă seama de răsucirea ideilor din mintea ei, de practica răsturnată, această inversare este discret relevată în text de autoare (ca o ghicitoare dezlegată doar de cititor).
Stil și metode stilistice
Scriitura Veronicăi Stănică e concentrată, construită din propoziții fără ornamente. E un stil curățat de emoțional și tocmai prin această curățare devine expresiv. Autoarea nu caută frumusețea frazei, ci eficiența observației. De aici și senzația de minimalism emoțional. E un tip de proză care pare să nu simtă nimic, care te invită să simți tu în locul naratorului.
Autoarea folosește din plin ironia. Nu ca o metodă decorativă ci ca un instrument de distanțare. Prin personajele sale, ea se protejează de absurdul vieții printr-un ton ironic, ton ce funcționează și ca un mecanism de apărare. Veronica Stănică nu râde de ”bube, mucegaiuri și noroi”, râde prin ele, împreună cu ele.
Umorul (negru, de cele mai multe ori) în proza Veronicăi Stănică apare la fiecare pas, în fiecare povestire. Mi s-a părut că e o reacție la absurdul cotidian. În loc să dramatizeze, autoarea alege de-dramatizarea - uneori până la cruzime -, tratează realitatea dură cu nonșalanță rece, provoacă râs amar și se înscrie, astfel, în linia realismului ironic.
Autoarea are o voce narativă sceptică. Ea doar observă, nu moralizează. E un ton urban, recognoscibil, care poate să îmbine cinismul cu tandrețea și sarcasmul cu mila. Rezultatul? O proză de observație socială fără patetism și efuziuni, totul fiind redus la gest și reacție - ca într-un film scurt unde nu este timp pentru explicații.
Poveștile din cartea de debut a autoarei par să aibă ceva din minimalismul lui Dan Sociu și din râsul rece al Ioanei Pârvulescu - când scrie despre precaritatea lumii -, dar și din miniaturile Lydiei Davis, care scrie cu umor sec despre disfuncțiile umane.
Concluzie
Veronica Stănică construiește o proză în care realitatea subminează constant teoria: ceea ce personajele știu sau cred că știu despre viață se destramă în contact cu faptele. Această perspectivă e subtilă și transformă titlul într-un enunț falsificat narativ, o promisiune care e demontată de fiecare povestire. Teoria e modul nostru de a ordona mintal lumea iar „lucrul bine făcut” e o iluzie a controlului. În proza Veronicăi Stănică, totul scapă acestui control, nimic nu se încheie bine.
Autoarea a făcut sport (înot, atletism, șah). Într-un interviu, rugată să spună un lucru bine făcut în sport, a răspuns că cel mai bine i-a reușit rolul de spectator. Mi s-a părut că așa și scrie: ca un spectator al propriilor personaje, Nu se implică emoțional, nu arde odată cu povestea, cu personajele. Nu coboară pe teren, stă în tribună și transmite rece, economic (am folosit termenul fiindcă autoarea e Absolventă de ISE – la Universitatea „A. I Cuza” din Iași) și cu umor negru ce vor cei de pe teren să se întâmple și ce li se întâmplă în realitate.
Proza Veronicăi Stănică e o combinație între precizia unui chirurg și sarcasmul unui clovn. Fiecare povestire e o formă de igienă: râzi ca să nu te îneci. Uneori râzi în hohote (cum e cazul în „Ștefan cel Mare și negru” sau „Reconfigurare traseu”), alteori râzi mânzește (precum în „Alcor și Mona” sau „Autorecenzie”), zâmbești strâmb, aducând mai degrabă cu o grimasă („Numai mamă să nu fii”) sau îți îngheață râsul pe buze („Soneria”).
(Lili Crăciun)
June 5, 2025
Veronica Stănică debutează absolut remarcabil cu o colecție de povestiri tonice, de un comic inedit și într-un ritm alert, cu mult dialog. Veronica e un observator fin și ironic, care știe să extragă umorul din cele mai absurde și nefericite situații. Am terminat "Teoria lucrului bine făcut" în mai puțin de o zi, pentru că povestirile, pe teme variate, scrise cu o mână sigură, se citesc pe nerăsuflate. Abia aștept următoarea sa carte.
April 1, 2025
O carte minunată, prin care treci de la veselie la tristețe și înapoi în doar câteva cuvinte. Bucăți de viață comprimate în texte scrise natural, cu empatie și multă frumusețe.
January 16, 2026
Volum de debut sclipitor.
July 2, 2025
Un volum de debut care m-a surprins foarte plăcut și care se distinge atât prin stil cât și prin tematică.
Există un macaz invizibil în volum cu care autoarea “se joacă” încercând parcă să vadă cum reacționează cititorul când este aruncat dintr-o extremă în alta.
Avem 21 de texte scrise într-un stil frust și care sunt aruncate precum săgețile de “Darts” spre o țintă din interiorul tău. De reacționat, reacționezi sigur… ideea este dacă reușești să țopăi în ritmul EKG-ului emoțional la care ești supus. 🙂
Textele sunt scurte și reacționezi prompt. Și aici intervine capcana acelui macaz. După o secvență la care râzi cu poftă, imediat simți un duș rece. Pe cât de amuzante sunt unele pasaje, proze, pe atât de acut este nodul în gât pe care îl simți după câteva rânduri.
“REGINA-NOPȚII” este textul care cred că mi-a plăcut cel mai mult. Se iubesc, dar parcă totul în jur trage să-i despartă. Ce faci când găsești o comoară, sau pe cineva care îți construiește un tron? Ce faci când viitorul poate să aibă parfum de regină?... deși ai ajuns în regat coborând în halta Clondiru
“ADIO, C…” este textul de finalul căruia m-am temut cel mai tare. Povestea unui greieraș, povestea unui final brusc de copilărie. Un text cu o voce de copil foarte bine găsită.
“CERTIFICATUL DE URBANISM” cred că este textul unde diferența a făcut-o acordul fin cu care s-a jucat autoarea, reușind cumva să aducă atât de multă savoare, atât de mult umor… ”mortal”, într-un text cu un subiect atât de sensibil.
O afacere de familie are nevoie să se dezvolte, dar totul pare să depindă de un… balans.
Volumul se închide cu un text dintr-o bucată. Un text plin de năduf. “ÎMPĂCARE” îi spune. Foarte bine curge. Se leagă bine de textul descris mai sus. Și deși tema este una tragică… cumva Veronica Stănică reușește să închidă volumul cu… un zâmbet ”special”.
Închid cu o metaforă pentru cei de 40+. Volumul acesta a fost pentru mine un fel de ”bomboană cubaneză”. Extrem de fresh și de ”mai vreau”.
Există un macaz invizibil în volum cu care autoarea “se joacă” încercând parcă să vadă cum reacționează cititorul când este aruncat dintr-o extremă în alta.
Avem 21 de texte scrise într-un stil frust și care sunt aruncate precum săgețile de “Darts” spre o țintă din interiorul tău. De reacționat, reacționezi sigur… ideea este dacă reușești să țopăi în ritmul EKG-ului emoțional la care ești supus. 🙂
Textele sunt scurte și reacționezi prompt. Și aici intervine capcana acelui macaz. După o secvență la care râzi cu poftă, imediat simți un duș rece. Pe cât de amuzante sunt unele pasaje, proze, pe atât de acut este nodul în gât pe care îl simți după câteva rânduri.
“REGINA-NOPȚII” este textul care cred că mi-a plăcut cel mai mult. Se iubesc, dar parcă totul în jur trage să-i despartă. Ce faci când găsești o comoară, sau pe cineva care îți construiește un tron? Ce faci când viitorul poate să aibă parfum de regină?... deși ai ajuns în regat coborând în halta Clondiru
“ADIO, C…” este textul de finalul căruia m-am temut cel mai tare. Povestea unui greieraș, povestea unui final brusc de copilărie. Un text cu o voce de copil foarte bine găsită.
“CERTIFICATUL DE URBANISM” cred că este textul unde diferența a făcut-o acordul fin cu care s-a jucat autoarea, reușind cumva să aducă atât de multă savoare, atât de mult umor… ”mortal”, într-un text cu un subiect atât de sensibil.
O afacere de familie are nevoie să se dezvolte, dar totul pare să depindă de un… balans.
Volumul se închide cu un text dintr-o bucată. Un text plin de năduf. “ÎMPĂCARE” îi spune. Foarte bine curge. Se leagă bine de textul descris mai sus. Și deși tema este una tragică… cumva Veronica Stănică reușește să închidă volumul cu… un zâmbet ”special”.
Închid cu o metaforă pentru cei de 40+. Volumul acesta a fost pentru mine un fel de ”bomboană cubaneză”. Extrem de fresh și de ”mai vreau”.
Displaying 1 - 14 of 14 reviews