Jump to ratings and reviews
Rate this book

Tatăl meu care ești pe pământ

Rate this book
Roman distins cu premiile:
✪ Observator cultural pentru Debut
✪ Book to screen (Bun de filmat)
✪ Primul roman de la Chambéry
✪ Tânărul prozator al anului 2025

Andrei Gogu nu se sfiește să abordeze cele mai dificile teme din societatea contemporană românească: condiția femeii, situația romilor, drepturile LGBT, biserica, avortul, educația sexuală, alcoolismul, traumele transgeneraționale. Toate acestea se împletesc într-o narațiune plină de umor, de tragism și totuși fidelă realității. Iulian și Magda vin din două familii mai puțin decât ideale: un tată își jefuiește fiul pentru a face rost de bani, celălalt își numește fiica high achiever „gunoi“. Cum poți face pace cu tine și cu ceilalți într-o lume care te-a privat de resurse materiale și emoționale? Cum recuperezi toată iubirea pierdută și cum înveți să iubești la rândul tău? Acestea sunt întrebările la care încearcă să răspundă cei doi protagoniști, într-un roman care oferă nu doar critici, ci și soluții. Andrei Gogu știe la fel de bine să spună o poveste captivantă, pe cât știe să privească în adâncurile personajelor, ale familiei și ale societății. O carte care va face, cu siguranță, istorie. Cristina Chira

Romanul lui Andrei Gogu cu o frază lovește, cu alta mângâie. Cele două jumătăți de roman alcătuiesc un adevărat tratat despre disfuncție, un portret fidel al României ultimilor cincizeci de ani: abuzatoare, alcoolică, tulburată, neînduplecată. Tehnica narativă e impecabilă, poveștile sunt livrate cu farmec și umor și nu parcurgem tot acest traseu alături de Magda și Iulian doar ca să fim lăsați cu mecanismele traumei la vedere. Cu grijă, Andrei ne ia de mână și ne pune pe drumul improbabil spre vindecare. Ada Aitonean

Voi spune doar atât despre romanul lui Andrei Gogu: este un pariu nebunesc câștigat. Gogu intră în literatură trântind ușa cu piciorul. Și are toate motivele să o facă: maturitate stilistică și compozițională, curaj tematic și un simț rafinat al poveștii (al literaturii, dar și al vieții). Tatăl meu care ești pe pământ este cel mai remarcabil roman de debut pe care l-am citit. Și nu doar din literatura română. Cosmin Perța

528 pages, Paperback

First published February 5, 2025

Loading...
Loading...

About the author

Andrei Gogu

1 book14 followers
Andrei Gogu (n. 1995) a absolvit Facultatea de Litere și Masteratul de Studii Literare ale Universității din București. Este profesor de literatură română și limbă engleză. Își duce viața alături de un motan pe nume Tarkan și își convinge în fiecare zi plantele să nu moară.

Tatăl meu care ești pe pământ (Litera, 2025) - roman laureat al premiilor Book to screen, Tânărul prozator al anului, Primul roman de la Chambéry și Observator Cultural pentru Debut. În proces de adaptare pentru un serial de televiziune.

Chișinăul interbelic din portrete (Cartier, 2026) - antologie coordonată de Diana Vrabie, povestirea Omul pe care soarele nu-l ardea

Cronologia vieții literare românești. Perioada postbelică. 1972 Vol. XVIIIA (Muzeul Literaturii Române, 2020) - contributor

Cronologia vieții literare românești. Perioada postbelică. 1973 Vol. XIX B (Muzeul Literaturii Române, 2020) - contributor

Ratings & Reviews

What do you think?
Rate this book

Friends & Following

Create a free account to discover what your friends think of this book!

Community Reviews

5 stars
75 (60%)
4 stars
27 (21%)
3 stars
14 (11%)
2 stars
3 (2%)
1 star
6 (4%)
Displaying 1 - 29 of 29 reviews
Profile Image for Cosmin Leucuța.
Author 14 books796 followers
December 24, 2025
M-am chinuit cu cartea asta multă vreme: e foarte căznită și dornică să pară multe lucruri (spoiler alert: doar pare), ucigător de plictisitoare (are genul ăla de proză în care un personaj mâncă ciorba în timp real și autorul uită "camera de filmat" pe el în tot acest timp), plină de stereotipuri și dialoguri care sună a predici mai bazate decât cea de pe munte, și o groază de alte lucruri care nu-s deloc ingredientele unei cărți bune.

Am tras de mine - împotriva bunului meu simț care-mi spunea s-o las - să încerc să ajung la final. Și probabil aș fi rezistat, dar când am ajuns la pagina 366 am citit pasajul ăsta: „Ăsta e tata, Iulian. Știe că romii sunt văzuți ca hoți, așa că se preface că e unul, doar ca să vă confirme vouă prejudecata.”

Fraza de mai sus însumează perfect ideea cărții, subtilitatea de drujbă a textului, genul de gimnastică mentală și pandering pe care Gogu se dă peste cap mai ceva ca un somon într-un râu de munte să le facă.

După fraza asta am închis cartea definitiv și cu inima împăcată, pentru că viața chiar e prea scurtă.
Profile Image for Nicoleta-Cătălina Gal.
Author 1 book49 followers
December 30, 2025
Ca debut, cred că e acolo cu Tot ce i-am promis tatălui meu, de Ioana Maria Stăncescu. Haha, da, tot o carte cu/despre un tată.

Aici autorul lovește, cu tot ce are: cuvinte, emoții, metafore. Textul te apucă uneori de gât, alteori îți stă în gât. Sub două voci, lucru mai rar întâlnit (mai ales pentru că sunt separate complet, o jumătate de carte fiecare), te aduce într-un cotidian cu toate problemele lui: cum sunt tratate femeile de soți abuzivi, cum sunt tratați romii de restul, pe străzi și în școli, cum e văzută nevoia de terapie, cum e împărtășită terapia de evangheliști cu trei cărți de self-help la activ. Are de toate cartea.

Personaje inedite. Poate de aceea a câștigat Premiul „De la Carte la Film” la ediția din 2025 a concursului Book to Screen, organizat de Matca Literară, ceea ce înseamnă că are potențialul de a fi adaptată într-un film.

Mie cel mai mult mi-au plăcut figurile de stil prin care autorul combină o frază cu altceva: Bea, oamenii care au murit nu se vor întoarce. (Trăiască berea.) Bea, copiii tăi îți vor repeta greșelile. (Încă una și mă duc.) Bea, să plângi nu e bărbătesc. (Ori bem bere, ori bem bere.) Bea, nu vei fi niciodată suficient. (Gustul puternic și amărui.) Bea, dumnezeu și diavolul nu există, alegerile îți aparțin. (Făcute cu măiestrie, de berari pricepuți.) Bea, viața ta nu va lăsa nimic în urmă. (Berea după bere, e plăcere.)

Spre deosebire de Ioana Maria Stăncescu, care spunea într-un interviu că nu avea lecții de scriere când a terminat prima carte, Andrei Gogu are. Cartea a pornit de la o poveste scurtă și, pe alocuri, se citește clar asta. Ia pauze lungi să pună, prin gura unui personaj, o întrebare la care abia aștepta să dea răspunsul. Sunt mini-eseuri: despre bani, despre posesiuni, despre băutură, despre femei, bărbați, rasism, sexualitate… constelații (și despre partea asta am aflat mai multe decât aveam nevoie să știu). Dar, bine, partea cu vindecările din constelații e miezul părții 1.

Sunt introduse în dialoguri ca și cum ele ar fi existat în mintea/caietul autorului și își dă ocazia să le scrie. Mai sunt: este și rant feminist cu body image, ceva despre literatura patriarhală, asuprirea femeii de religie, rolul femeii, sexualitatea femeii. Monologuri, cum o spune chiar un personaj, în carte.

Înveți ceva prin pauzele astea de predare (cum se salută unele popoare, după fiecare gură de alcool, ca să evite îmbătarea, ce spun unii filosofi despre ateism și credință etc.). Mai ales când nu simt că îmi predă ceva sau îmi ține un TED Talk, e… bună. Viscerală. Blunt object.

Trecerea de la a scrie la persoana I (eu fac, eu zic) la persoana a III-a în paragraful imediat următor e ciudată și ceva mai rar întâlnită și funcționează ca să descrie starea mentală a unui personaj.

Are și înflorituri stilistice: Plecăm fără să-i aflu numele. Fără să mi-l știe. Fără certitudinea că am fost auzită de un rom sau un nerom. Am fost auzită de un om.

Are de toate, de parcă autorul a adunat, în zeci de foldere, informații, idei, fragmente de gânduri. Le-a pus pe două note, le-a făcut să rimeze ca două personaje, le-a lucrat și ne-a servit fierbinte mâncărica rezultată, ca din foc, cum gătește la un moment dat un personaj.
Profile Image for Anca Zaharia.
Author 33 books696 followers
April 1, 2025
Aici întâlnim și părinți complet absenți (poate fără voia lor), și (prea) prezenți, în vreme ce plonjăm într-o lume a copiilor, cu o justiție proprie, marcată de lipsuri și violență, și avansăm spre o maturitate care înseamnă că personajele se izbesc brutal de sexism și discriminare, de prejudecăți cu care romii sunt întâmpinați de populația majoritară de la naștere și până la moarte.

Mai mult, se ating tangențial și alte probleme ce încă ne caracterizează lumea: existența prădătorilor sexuali din universități, cu tot cu mecanismele după care funcționează ei, cu sistemul educațional deficitar în sine, inclusiv cultura meditațiilor, și se realizează și o interesantă și plauzibilă deconstrucție a imaginii angelice a scriitorilor români. Tot aici aș mai adăuga și cinismul instituțiilor care trebuie să ateste dizabilități și să decidă asupra sprijinului oferit bolnavilor aflați la cheremul unor persoane care invocă „sistemul” ca scuză pentru faptul că au uitat că sunt și ele oameni. Pe lângă toate acestea, de peste tot transpar, mai clar sau subtil, paradoxul și dublul standard la care sunt supuse femeile.

Ar mai fi și sistemul educațional depășit și nevoile pe care le acoperă influencerii în societatea de azi, detaliind despre cum își croiesc drum spre mințile tinerilor reprezentanți ai manosferei, așa cum sunt frații Tate.

Și legătura cu viața reală a literaturii și comentariilor învățate pe de rost, o perspectivă cu care cred că nu puteți să nu fiți de acord.

Recenzia integrală: https://ancazaharia.ro/tatal-meu-care...
Profile Image for Florin Cobzac.
70 reviews48 followers
April 19, 2025
Romanul este construit precum o scară în două ape. Are două părți, aproape distincte, care se unesc printr-o balama la mijlocul cărții. Chiar am rămas surprins când am aflat că are peste 500 de pagini. Este nevoie de puțin curaj să faci asta într-un roman de debut.
Explicația o s-o simțiți pe parcurs, cel puțin explicația pe care am găsit-o eu.
Pe parcursul primei părți începe să se distingă, chiar pare o chestie involuntară, un personaj care prinde o voce puternică, cumva chiar căutam pasajele care o implica pe Magda. Așa că mărturisesc deschis, partea a doua este cea preferată. Nu știu de ce anume, nu știu dacă este vocea feminină ”jucată” foarte bine de Andrei Gogu, dinamica, sau cele câteva eseuri și descinderi spre niște teme foarte interesante pe care autorul le inserează, dar cert este că ultimele 200 de pagini au curs foarte foarte bine. De admirat acele ”descinderi” spre teme precum: drepturile femeilor, discriminarea romilor sau ale comunității LGBTQI+.
Cei care i-ați citit nuvela, care este sâmburele din care a încolțit romanul, o să vă puteți bucura de faptul că nu este doar un cadru din ”film”, ci se dezvoltă interesant în jurul peisajului atât de bine descris în nuvelă. Am copilărit în Giulești, am rezonat bine cu atmosfera creată în carte… Duminică i-am dus pe ai mei părinți la vot și am străbătut din nou cartierul. Calul era priponit în continuare lângă liniile de cale ferată… mi-a venit instant în fața ochilor tura dată de Magda la finalul romanului prin cartier… ruptă și din filmul copilăriei mele.
Mai trebuie să subliniez că se simte puternic faptul că este un roman ”croșetat” foarte strâns, se observă grija pentru detalii. Sunt convins că în spatele acestei țesături este multă muncă și dorința de a pune în fața cititorului un text bine închegat și lustruit.
Am forțat eu la început o metaforă politehnistă, cea cu scara în două ape. Eu am simțit romanul ca având o singură direcție, cea a modului cum te raportezi la un tată prezent… dar inexistent, și două sensuri de apropiere către acea ”balama”. Și balamaua are două prinderi de apele scării, hai să vi le dau 🙂
”- Îmi pare rău că c-ai rămas cu mine pe lume, îmi zice tata printre dinți. Cu ea trebuia să rămâi.
-Vezi poza asta, mă nenorocitule? Îl întreb și i-o arăt. Uite! Îl vezi p-ăsta? Ăsta cu mustață? Cu el am mai rămas! De bine, de rău, cu el am mai rămas. Îl vezi p-ăsta micu'? Ăsta ținut de mânuțe? Îl vezi? Ai face bine să nu-l lași singur, că doar pe tine te mai are. Și nu știe, bă, ce-o să facă fără tine. M-ai auzit? Pare că știe, da nu știe...”
…
”Tati, când tata mi-a spus că e rom, mă rog, el zice țigan, mă crezi că nu mi-a păsat? Șocul că am un tată a fost așa de mare încât putea să fie și extraterestru. Ce conta era că-l aveam. …”
Profile Image for Diana Maria - Talida.
57 reviews8 followers
October 8, 2025
Voi spune doar atât: dacă ar exista în mai mulți oameni luciditatea mentală pe care o are Iulian în romanul ăsta, multe lucruri ar sta diferit; a mușcat din mine cartea asta, cu toate stereotipurile pe care le descoase și le analizează până la cele mai mici detalii, cu explicitatatea tuturor emoțiilor (aspect care mereu o să lovească în puncte sensibile pentru mine în cazul oricărei cărți). Este adevărat, este, poate, un roman prea amplu, care nu pune ,,lupa" pe o singură temă, ci merge în profunzime cu multe teme, dar în centru stă, nesurprinzător, trauma generatională și cum circulă ea din părinți în copii. Nu am putut să dau mai puțin de 5 stele, deși mi-a luat mult să diger toată informația, mi se pare un roman de debut superb.
Profile Image for Ioana.
773 reviews69 followers
February 8, 2026
5 steluțe cu felicitări! Ce debut!
Ușor zăpăcitoare inițial, când începe câte un capitol și ai un pic să te dezmeticești care personaj îți vorbește (sau poate doar eu am avut o problemă cu aspectul ăsta), m-a făcut să plâng, să râd și iar să plâng. Deci o experiență completă, ca un restaurant all-you-can-eat și eu am plătit biletul de intrare. No regrets, tho.

Cred că dacă aș fi citit această carte în adolescență aș fi știut că literatura română e cool, că avem scriitori faini contemporani și nu i-aș fi evitat ani la rând, după traumele îndurate „grație” faimoasei deja programe de liceu. Dar e ok, mai bine mai târziu decât niciodată.

O voi recomanda oricărei persoane care are ochi și urechi să mă asculte.

PS (că nu mă pot abține):
Dacă e ceva ce aș schimba la cărțile contemporane, ar fi rezumatul de aici!!!!!
Vă rog io mult, nu mai puneți critici ca să convingeți oamenii să citească. Doar la cărțile românești văd așa ceva. Ar fi mai de efect: băiatul întâlnește o fată, băiatul are probleme cu tatăl alcoolic și mama care a murit prea devreme, fata are traume transgeneraționale plus niște crize existențiale, dar o să te amuze și o să te facă să plângi și o să mai înveți și una-alta pe parcurs.
Gata. Thanks for coming to my TED talk.
Profile Image for Andrea B..
227 reviews3 followers
March 1, 2026
e cartea aia pe care aş fi continuat să o citesc :) a dat cu mine de pământ ca apoi să mă ia în brațe, strâns. mă bucur nespus că Magda și-a primit vocea, pt că Doamne, ce voce are! am adorat personajul ei. am resimțit frustrările ei, durerile, dezamăgirea, abandonul. tot. domnule Gogu, ai înțeles femeia în modul în care chiar dorim să fim înțelese şi văzute :) eu când zic că bărbații care fac terapie sunt adevărații bărbați, chiar nu glumesc.

cartea dezbate atâtea subiecte tabu , atât de necesare de dezbătut de o societate care se îneacă în superficialitate, egoism şi ipocrizie.

am rezonat cu fiecare frustrare, am râs la fiecare glumă şi am reînviat speranța că iubirea aia, care îți înțelege fiecare cicatrice, există.

recomand cartea absolut tuturor, indiferent de vârstă sau categorie socială.
Profile Image for Readingfunclub.
100 reviews11 followers
March 7, 2026
Cum să descriu mai bine impactul emoțional pe care romanul lui Andrei Gogu l-a avut asupra mea? Manual de pipăit cicatrici?

Citind "Tatăl meu care ești pe pământ" a fost ca și cum, în miez de noapte, autorul a dat buzna în casa inimii mele, a deschis toate ușile și ferestrele, a aprins toate becurile și a deschis toate robinetele de apă. După, și-a băgat mâinile în buzunare, a dat din cap aprobator și a ieșit pe ușa de la intrare, fluierând nestingherit o melodie nedefinită.

Cam așa s-a simțit scriitura lui Gogu, o realitate neprelucrată prin niciun filtru de împopoțonare artificială a cuvintelor, un material brut, opac, un palimpsest de traume și secrete transgeneraționale. Aș putea numi acest roman, unul al nespuselor, al tăcerilor, spații în care Iulian Noapteș este traumatizat de alcoolismul tatălui și de moartea prematură a mamei. Iar Magda, iubita lui Iulian poartă pecetea abuzului domestic și cea a etniei romi, o identitate marginalizată și adesea „scuipată” în spațiul românesc.

Scriitorul dezvăluie nu doar traume individuale, ci și pe cele sistemice, aparținând unei societăți bolnave de prejudecăți, murdărite de superstiții și saturate până la refuz de prezența lui Dumnezeu. Gogu răstoarnă brutal sacrul patriarhal, deposedându-și tatăl de aura divină, decojindu-l pâna la esența de om imperfect, marcat de propriile răni și traume. Imaginea parentală nu mai este un model moral ci se aseamănă cu un labirint în care fiul trebuie să intre pentru a se (re)găsi pe sine. Iar în centrul acestui labirint, Iulian nu descoperă un zeu ci un Minotaur mioritic rănit.

Schimburile de replici scurte și tăioase din roman oglindesc incapacitatea cronică a românilor de a comunica autentic, tensiunea acumulându-se îndeosebi în spațiile dintre rânduri. Mi-a plăcut faptul că scriitorul nu a căutat să zugrăvască modelul victimei perfecte și nici cea monstrului absolut. Gogu a redat doar oameni care, la rândul lor, au fost striviți de mecanismele familiale înainte de a deveni, voit sau nu, strivitori.

Când am citit despre dilemele interioare ale lui Iulian sau despre trauma stratificată a Magdei, am început involuntar să îmi pipăi propriile cicatrici.

Andrei, tu ai reușit să scrii un roman catarsis prin demitizare. Ai distrus "statuile" pe care societatea ne obligă să le ridicăm părinților noștri, făcând loc unor oameni făcuți doar din carne și oase, cu bune și (multe) rele, cu iubire și patimi și mult, foarte mult gri emoțional.

Acest debut matur nu vrea să placă tuturor, dar ne obligă la un adevăr incomod: nu știm cine suntem până nu acceptăm labirintul din care venim.
Profile Image for Simona B.
105 reviews
Read
July 10, 2026
Tatăl meu care ești pe pământ
🖋Este un roman de debut care impresionează prin temele abordate, cum ar fi traumele transgeneraționale, vindecare, relația părinți -copii, rasisim, misoginism, patriarhat, sclavia romilor și nu numai.

🖋În centru poveștii o avem pe Măgduța (cum îmi place și mie să o numesc, nu doar tatălui ei Lică) o tânară ce provine dintr-o familie mixtă, tatăl țigan și mama româncă, cu o copilărie marcată de abandonul mamei, crescută de bunica violentă, într-un sat din județul Călărași, Jegălia, anii 2000.

🖋Și Iulian, un tânăr din București de 25 de ani, librar de meserie, cu tatăl alcoolic cu care nu poate avea o relație normală și mama care moare prea devreme de cancer pulmonar.

🖋Practic, romanul se axează pe traumă și vindecare, pe nevoia de a apela la terapie chiar dacă ești un bărbat. Mă bucură enorm să aud o voce masculină în peisajul literar contemporan care aduce în fața cititorilor români aceasta necesitate și în rândul bărbaților, nu doar al femeilor.

🖋Am apreciat evoluția personajelor principale, Magda și Iulian, modul în care el îi respectă limitele ei, în care își comunică deschis traumele, nevoile, cum îi respectă ritmul ei și mai ales îi dă timp să fie bine cu ea însăși. Iată un personaj care înțelege femeia🥰🥰.

🖋Pe Magda însă o ador pentru că, în ciuda multor traume, a reușit să fie pe picioarele ei, să își confrunte deschis mama și tatăl vitreg, să ierte, să iubească și să fie iubită frumos.

🖋Am aflat multe informații despre sclavia romilor în țara noastră, lucruri pentru care toată lumea ar trebui să plângă- pentru că așa ceva nu îî faci niciunui animal-...să discute , să se recunoască, să se repare prin fapte și legi concrete...trăim într-o societate ipocrită, bolnavă, care își arogă dreptul de a decide cine e o ființă umană și cine nu, ca și cum doar unii au dreptul să existe, iar alții nu, transformându-i pe acestia în obiecte bune de folosit și aruncat la gunoi.

🖋Și da, mi-a plăcut și Lică, romul bun, cinstit, muncitor, iubitor, care si-a păstrat umanitatea și bunătatea într-un mediu în care umanitatea celorlalți români pierise de mult.

Felicitări autorului din toata inima!A scris un roman ce ar trebui studiat și în școli.🤩🥰
Profile Image for Adrian Manea.
236 reviews32 followers
March 14, 2025
Ideile și temele se îmbină dens și fluid, iar blurb-ul de pe coperta a patra are dreptate: Andrei Gogu intră în literatura română trîntind ușa cu piciorul.

Psihologizare fină, dar și cu tușe groase, teme din actualitatea mondenă, dar și universale, simultan argotic și poetic în limbaj.

Un debut excelent, puternic, amplu și sensibil!
Profile Image for Sergiu Ciuperca.
32 reviews1 follower
July 29, 2026
“Tatăl meu care ești pe pământ” de Andrei Gogu este o carte care mi-a plăcut extrem de mult, una dintre lecturile mele preferate din acest an. Cartea este destul de lungă și intensă, necesită o oarecare deschidere către acest tip de lectură.
Cartea abordează foarte multe teme interesante și actuale. În primele 14 capitole, acțiunea este povestită din perspectiva lui Iulian, unul dintre cele două personaje principale. Din perspectiva acestui personaj, vedem relația lui cu tatăl alcoolic, cu mama sa lui decedată, relația cu propria persoană, cât și interacțiunea toxică dintre el și alte personaje, precum iubita lui sau oamenii din contextul jobului.
Ultimele capitole sunt din perspectiva Magdei, perspectiva care ne aduce la lumină, multe subiecte importante, de actualitate, despre care nu se discută așa mult în România, precum discriminările față de persoanele rome, discriminările față de femei, misoginia, violența domestică, abuzul asupra femeilor, îngrijirea membrilor cu dizabilități ai familiei, greutatea și burn out ul emoțional și psihic care vin cu toate astea.
Cartea este cu fiecare capitol mai intensă. Și cred ca finalul este pe puțin interesant și eliberator.
Mi-a plăcut foarte mult titlul, făcând referire cumva la lumea spirituală și religioasă, care este abordată intens în această carte.
Recomand. Nota:10/10 (și este o carte de debut)
This entire review has been hidden because of spoilers.
1 review1 follower
May 18, 2025
Cartea asta e complexă și bună tare. E un debut, dar un debut în care se vede atât de mult dorința autorului de a scrie aceasta carte. Precum o mașină care a stat turata atât de mult timp, ca atunci când a fosteliberat ambreiajul, nu a mai putut sa fie oprita. Cartea asta este și despre viata, și despre bune și despre mai putin bune, dar mai ales, despre o lecție greu de învățat, cum sa te raportezi la relele vietii. Și una din soluțiile pe care cred ca o propune Andrei este umorul. Prin umor, el reușește sa ne livreze uneori niște momente atât de triste încât te întrebi tu pe tine cititor, dacă e în regula să rad, sau trebuia sa plâng aici. Va recomand cu căldură sa citiți acest roman dacă aveți chef de doua povesti cu de toate, doua povesti fără frica de a explora viata.
33 reviews5 followers
June 3, 2025
Toate relele din jur intr-o carte frumoasa, dar prea densa.
Profile Image for Gabi Tangerine.
1 review9 followers
June 26, 2025
O carte pe care o recomand din tot sufletul, în special pentru cei care s-au confruntat cu probleme în familie, cu traume și răni în direcția aceasta. Tema familiei și a traumelor generaționale este predominantă pe tot parcursul cărții, iar într-o societate conservatoare precum România în care accentul pe familie este pus într-un mod adesea nociv, cartea aceasta cred că poate oferi o stare de defulare, dar și de vindecare.

Personajele cărții, conectate între ele prin fire mai mult sau mai puțin vizibile la început, au fiecare câte o poveste de viață din care au ieșit mai mult sau mai puțin învigătoare. Unii se refugiază în alcoolism, alții au suferit urmările devastatoare ale rasismului, alții se îndreaptă către metode new age pseudoștiințifice pentru a găsi răspunsuri despre trecutul lor. Ceea ce este însă superb narat și expus este modul în care autorul leagă poveștile tuturor personajelor și le ilustrează călătoria spre vindecare. Pentru că vindecarea nu este un proces liniar, nu apare într-o zi în care te trezești de dimineată vindecat, este un proces cu urcușuri și coborâșuri, cu eșecuri, cu greșeli și lecții de învățat.

Cred că cititorii se vor regăsi în poveștile personajelor, în lipsa de acceptare cu care se confruntă, unii din partea propriilor familii, alți din partea comunităților din care fac parte. Sentimentul de rușine și de “asta este un subiect tabu pe care nu-l discutăm în public” este o povară cu care mulți dintre noi am crescut. La fel și dependența de alcool a unuia dintre părinți și sentimentul de vinovăție că nu putem face mai mult să îl salvăm.

Un lucru care iese în evidență din prima este că povestea are acel stil de page turner. Se simte atenția acordată pentru fiecare cuvânt și faptul că e gândită la sânge- nimic nu e pus doar de umplutură.

O carte care îndeamnă la reflecție, dar care are și mult umor și situații absurdo-comice, care sper să ajungă la cât mai mulți oameni, tineri și bătrâni.
7 reviews1 follower
August 14, 2026
Impresionantă carte. O poveste personală dureroasă, scrisă cu mult umor dintr-o perspectivă emancipatoare, eliberatoare. E genul de roman “meta”, cu multe subiecte adiacente pe care le tratează foarte bine. Politic, proaspăt: un deliciu: recomand din toată inima
Profile Image for Ana Tăbăcaru.
2 reviews3 followers
June 24, 2026
Daca asta este cartea de debut, tot ce pot spune este ca voi citi orice va mai publica Andrei Gogu.
Profile Image for Alex.
43 reviews
January 6, 2026
Mi-am petrecut sfârșitul de an cu cartea asta. Am primit 3 invitații de rev și, deși nu aveam chef, probabil m-aș fi dus undeva. Dar între timp m-am apucat de frumusețea asta și am preferat să stau în casă. Am citit-o lent, dar nu fiindcă e greu de citit. E foarte fluidă și curge fără probleme. Mi-a fost urât să o termin fiindcă se simțea de parcă îmi iau rămas bun de la un prieten. Prietenii mă ceartă că subliniez pe cărți, dar dacă ar vedea-o p asta m-ar interna. Am făcut-o curcubeu. Mi-a amintit de Javier Marias, doar că aici nu am avut parte de fraze kilometrice. Cel mai bun limbaj în cel mai natural mod.

Povestea lui Iulian m-a făcut să râd și apoi mi-a tras una fiindcă am râs. E de bine, aia zic. Povestea Magdei m-a lăsat paf fiindcă Magda e femeie, iar autorul e bărbat, dar uiți că e bărbat când o citești pe Magda:)) Eram ceva de genu: Girl, deci și tu? Deci nu se poate. Când am ajuns la partea cu faptul că ține un jurnal al vaginului în care își notează ceea ce simte vaginul în fiecare zi în două cuvinte, inclusiv față de foștii iubiți, de genul Igienă much? Nu încetini! Nu încă! God dammit! am murit. Am efectiv murit. Am simțit-o pe fata asta ca pe o soră, cu care am plâns și am râs.

Nu mi-a plăcut totul, cred că ar fi fost imposibil. Dar mă întreb dacă ce nu mi-a plăcut nu mi-a plăcut fiindcă am trecut și eu prin asta și am făcut alte alegeri. Mă rog, asta ține de alegerile personajelor, nu de cum e scrisă cartea. Niște momente intense m-au făcut să mă simt inconfortabil, dar se vede că asta a și vrut autorul. Nu e involuntar. Cartea asta îți pune în față lucruri pe care poți să le accepți sau să le respingi, dar important e că o face în timp ce spune o poveste incredibil de complexă și bine închegată, funny și tragică în același timp. Ești ceva de genu: Chair se poate întâmpla așa ceva? Și după aia îți spui că Da, se poate, doar că e mai confortabil să-ți spui că nu.

Când eram la liceu profa ne-a omorât cu scriitori români douămiiști. Pe atunci nu înțelegeam de ce, dar am apreciat mai târziu. Andrei Gogu nu seamănă nici cu douămiiștii, nici cu ce am mai citit eu din cei de azi. Recunosc. citesc mai mulți străini. Nu seamănă nici cu ei sau nu cu cei pe care îi citesc eu, adică cei din spațiul francez și american. ZIci că și-a propus să nu copieze pe nimeni, deși se văd influențe. Bine, am trișat și am citit pe net ce-i place omului, ok? Ok. Ca să nu mă prefac că sunt critic. Mă rog, m-am lungit, literatură bună, tati, atâta zic. Asta e prima recenzie pe care i-o las unui român și i-o las că vreau să fie citit. Eu am ajuns din întâmplare la cartea asta. Cu siguranță nu m-a convins coperta urâtă în draci. Dar m-a convins prima pagină, și a doua, și a treia și a 526-a.
Profile Image for Tiberiu.
51 reviews
May 20, 2025
Frica mea inițială în legătură cu cartea asta a fost numărul de pagini. E foarte greu să menții tensiunea și interesul cititorului pe un spațiu așa mare, dar romanul ăsta mi-a întrecut orice așteptări. E dens, dar e plin de situații tensionate, la limită, care te fac să întorci și să continui să întorci paginile. În a doua jumătate am înțeles și de ce a fost nevoie să fie așa de mare: avem două personaje principale, un el și o ea. Și ni se prezintă viețile amândurora, separate, dar intersectându-se în mai multe puncte. Mă bucur că nu am avut parte doar de una dintre ele și că nu au fost doar schițate, așa cum citesc în romanele de 100 și ceva de pagini, ci dezvoltate în toată diversitatea și complexitatea lor. Mi-ar fi plăcut ca colecția să aibă și informații despre autor, dar am aflat de pe coperta a 4-a că e debutant, ceea ce e foarte surprinzător, că zici că e scris de cineva la a treia carte.
Profile Image for Victoria Pătrașcu.
Author 24 books44 followers
February 23, 2026
2.5. De încurajare. Cu mare ciudă pentru ce ar fi putut să fie. Ar fi putut să fie un roman foarte bun. Dar a fost distrus de lăcomia de a pune în el tot, tot, tot. Trauma transgenerațională, parentificarea, viața la țară și viața la bloc, pseudostiința, constelațiile familiale, feminismul, abuzul, problemele scolii românești, holocaustul și sclavia romilor. Lungi discursuri pe aceste teme, puse cu mâna în gura sau în mintea unor personaje (care veci pururi nu ar vorbi ori gândi așa) distrug țesatura narativă și șubrezesc construcția romanului. Păcat de talentul care strălucește pe distanțe scurte și de povestea care răsuflă greu sub tot balastul.
Profile Image for Maria.
36 reviews
November 4, 2026
Am scris o, o, o bestie de cârnat, foarte bun, dar un animal de cârnat, că gâfâi, de-abia gâfâi și de-abia respir și de-abia tastez.

Major spoilers ahead! Am dat multe citate, că am subliniat o droaie.

O să sar peste semnificația laică a titlului, deja comentată de alții. Aș vrea să remarc că „pământul” e un motiv care capătă mai multe valențe de-a lungul cărții. Mama lui Iulian „s-a născut pe nisip” și a fost îngropată „în pământu’ ăsta jegos”. Fiul ajunge „grădinar autodidact” al unui petic de 2,5 pe 1,2 metri care se scufundă lună de lună și pe care trebuie să-l umple cu pământ furat. Magda mușcă țărâna roșie a curții în noaptea în care tatăl ei face accidentul vascular. Numele mamei ei e Leontina, dar toți o numesc Tina (=noroi/lut/pământ). Despre deportarea în Transnistria, străbunicul Magdei zice: „Ne-au spus că ne dau pământ și ne-au dat subpământ”. Iulian a terminat, de altfel, Facultatea de Geografie. Florina, șarlatana romanului, îl întreabă dacă e o coincidență că „un tânăr care nu a avut niciodată un loc de care să aparțină” a ales tocmai asta. Superb.

Teza romanului o rostesc, în capitolele trei și șase, chiar personajele pe care cartea le ridiculizează (în aparență). Florina, „îndrumător pentru persoane care caută desăvârșirea spirituală”, care lovește un diapazon de un cristal pentru a stabili tariful ședinței, spune: „Tot ceea ce nu este spus este transmis. Tot ceea ce nu este conștient va fi trăit ca destin”. Apoi adaugă: „Copiii neglijați, ignorați sau abuzați ajung să se transforme în agresori, care creează noi victime”. Andrei Gogu e șiret și construiește o arhitectură de o mare ironie structurală. Teza morală a romanului e pusă într-o gură (aparent) nedemnă de încredere, pentru ca apoi să-i confirme adevărul timp de patru sute de pagini. Jos pălăria, maestre.

Confirmarea nu e doar tematică, ci formală. Prima jumătate a cărții e plină de simptome, ticuri și detalii aparent decorative, pe care a doua jumătate le decodează unul câte unul. În capitolul întâi, Lică are „dinții albi de la punguța cu bicarbonat” și un deget „strivit în tinerețe de un calorifer”. Obiceiul lui de a-și clăti mereu gura provoacă amuzament. Abia la pagina 444 aflăm că bunicul Magdei l-a legat de ieslea grajdului, i-a îndesat o cârpă jegoasă în gură și i-a tăiat inelarul cu foarfeca de vie: „Să nu mai aibă un’ să pună inelu’”. Clătitul compulsiv al gurii devine retroactiv o cicatrice a traumei. Iulian își recită în gând țări și capitale în fiecare moment de criză („Zimbabwe Harare, Zambia Lusaka”). Ticul pare simplu umor, până când o scenă din copilărie arată că mama îl trimitea la „țări și capitale” ca să-l ferească de comportamentele la bețivăneală ale tatălui. Că tot suntem la el, filmele de acțiune pe care Narcis le urmărea din pat se explică abia când aflăm că tatăl lui îl bătea mereu, cu excepția momentelor în care se uita la un film.

Construcția macro a romanului o imită pe cea micro a unei constelații familiale: îți arată comportamente fără cauză și te lasă să trăiești, cu întârziere, momentul în care „întreaga poveste e acum vizibilă”, cum spune Florina. În constelația lui Iulian din capitolul șase, Mircea joacă rolul necunoscutului tată al Cristinuței. Spune că îl doare degetul, „inelarul”, și că îi e „drag” de Narcis. Iulian ridică din umeri: „Acest tată necunoscut pare că nu știe nimic”. După sute de pagini, aflăm că tatăl Cristinuței (adică al Magdei) e Lică, cel cu inelarul tăiat, colegul de armată al lui Narcis! Romanul nu spune nicăieri explicit că metoda Florinei „a funcționat”. Lasă însă detaliul să stea acolo, iar după ce-ți dai seama, dacă îți dai seama, fiindcă eu l-am citit de două ori, atâta mi-a plăcut, te lasă cu gura căscată. Deci Andrei Gogu îți spune de la început toate secretele, doar că le îmbracă în mai multe straturi de satiră și discreditare. După ce ți le confirmă, iar tu vezi că adevărul a fost sub ochii tăi în tot acest timp, te face să te întrebi de ce ai râs inițial. Băi! Băi, ce te-ai jucat cu noi, domnule autor. Cred că și la a treia lectură aș descoperi chestii noi. Mai citesc interviuri cu scriitori care își scriu romanele în 2-3 luni. Cred că aici se vede cel mai bine diferența între astea și cel de față, scris, după cum ne zice autorul, în 2 ani. Nici pe speed dacă ai fi și n-ai putea să creezi conexiunile din Tatăl meu care ești pe pământ în două luni. Arhitectura lui e în straturi peste straturi, fascinante la lectură, șocante la relectură.

M-am întrebat dacă prețul acestei arhitecturi este coincidența. Am avut tendința să cred asta în vreo trei momente, dar nu și ulterior. Tot ceea ce inițial mi-a părut melodramă de „Du-te, bă, că-i prea de tot!” mi s-a dezvăluit treptat a avea fundamente verosimile în biografiile personajelor. Fiecare revelație funcționează și structural, dar și emoțional, fiindcă e plătită cu o scenă dureroasă. Autorul folosește și autoironia pentru a justifica legăturile ascunse, face referințe către emisiuni precum „Iartă-mă”, „Schimb de mame”, „Surprize, surprize”. Ce au în comun toate? Se bazează pe oameni reali, nestilizați, chiar dacă aleși de producători. Aș fi vrut ca producătorul (autorul, în cazul de față) să aleagă oameni plictisitori, care nu prea fac nimic? Aș fi citit un Murakami sau un Knausgaard atunci. Personajele lor se lasă purtate și observă, ale lui Gogu acționează și izbucnesc. Avem nevoie de toate în literatură, dar în cea română am cam simțit nevoia ultimei categorii după câteva decenii de personaje naratori intelectuali apatici și mizerabiliști (misogini nu mai spun). Și ar mai fi un motiv. Rușinea, în cazul celor doi scriitori menționați, e îndreptată spre interior. Personajele lui Gogu refuză să moștenească rușinea transmisă de părinții lor. Rup ciclul rușinii.

Dacă ar trebui să aleg un singur lucru care să situeze romanul azi, ar fi felul în care vorbesc personajele despre ele însele, în limba cabinetului de psihoterapie: „codependență ca la carte”, „evitanta și anxiosul, a match made in trauma”, „acceptare”, „copilul din tine”. Cartea își afișează și bibliografia în lista cărților furate de Iulian. Romanul nu e totuși o apologie a terapiei. E o investigație a modului în care limbajul terapeutic poate deveni, la fel de ușor, vindecare sau escrocherie. Iar escrocii nu sunt doar ceilalți. Partea a doua a poveștii lui Iulian e o ironie crudă la adresa propriului narator. Ateul care a disprețuit cristalele Gabrielei își face un cont de „Terapia Tibetan Creștină” și începe să consilieze non-etic câteva femei ale Cartierului Roșu. Faptul că Iulian e conștient de sine („ce conta că eu nu cred în zei, atâta timp cât mă comportam exact ca Florina?”) nu m-a lăsat să mă plictisesc. Cartea nu-l absolvă. Îl trimite la Psihologie, unde plătește „atâtea mii de lei” tocmai ca să nu se mai simtă Florina.

Magda reproduce același model din poziția de profesoară-meditatoare. Face cu elevii ei, în lipsa terapeuților, terapie de urgență. Discursul ei despre dublul standard sexual în fața lui Damian e curajos și corect, dar riscant. Romanul are însă onestitatea de a o supune unui proces de auto-chestionare: „Poate l-am transformat într-un Răzvan: aceleași scopuri, discurs cizelat”. Aceasta e, cred, cea mai matură observație etică a poveștii: limbajul corect poate fi un instrument periculos în gura persoanei nepotrivite. De aceea, cartea nu crede naiv în puterea cuvântului. Dimpotrivă, e plină de oameni care nu pot fi vindecați prin cuvinte. Leontina reacționează la sugestia unui psiholog cu „Adică io sunt nebună, sau cum?”. Lică, după accident, își povestește viața într-o limbă pe care nu o mai înțelege nimeni. Mama Magdei, pusă în fața întregului adevăr, se apucă să adune cioburile ghivecelor în loc să se reconcilieze cu fiica sa. Formula terapeutei, „Iertare e un cuvânt puternic. Puțini oameni ajung la iertare. Acceptare, da”, devine un fel de limită a poveștii. Romanul are încredere în terapie, dar nu în miracol. Cred că aceasta e diferența dintre el și literatura de dezvoltare personală pe care o parodiază.

Prima jumătate a cărții e, la suprafață, despre un tată alcoolic. Ce o ridică deasupra genului „fiul alcoolicului” e că refuză să trateze alcoolismul ca pe o tragedie privată. Îl tratează ca pe o instituție socială. Iulian observă că alcoolul e „singurul drog de pe pământ pe care dacă nu-l consumi, tre’ să dai explicații”. Tot el face o litanie al cărui imperativ („Bea”) alternează cu sloganuri din reclamele la bere: „Bea! Probabil cea mai bună bere din lume. Bea, nu meriți afecțiunea celor din jur. E limpede că-i bună. Bea, soția nu te-a-nțeles niciodată. Prietenii știu de ce. Bea, nimeni nu va vindeca tot ce ți-au făcut. Prețuiește fiecare pahar. Bea, cine crezi că te va accepta fără să-ncerce să te schimbe? Trăiește viața nefiltrată. Bea, gândurile acelea te vor obseda mereu. Îți merge mintea la rece. Bea, oamenii care au murit nu se vor întoarce. Trăiască berea!” E una dintre cele mai bune pagini ale cărții. E colaj pur, fără niciun comentariu auctorial.

O vocație serioasă și ironică a romanului e urmărirea violenței în circuit. Iulian, băiatul blajin care n-a lovit pe nimeni din clasa a opta, îl bate pe Ciprian în timpul constelației, pe ritmul unei propoziții. Apoi îl strânge de gât pe Guță, un copil sărac din cimitir. Magda, copilă în Jegălia, sugrumă un fazan în brațe, apoi îngroapă și dezgroapă un pisic: „Mâinile mele: […] au înșfăcat pisicul, l-au strâns de gât, l-au vârât în groapă”. Lică îi pune piedică fiului deasupra unui foc „ca să-l dreseze”, iar Iulian vede pe chipul copilului „o umilință expectativă”, certitudinea că într-o zi rolurile se vor inversa. Explicația pentru toată această perpetuare a violenței o dă Magda la adolescență: „te-ai răzbunat pe omul de azi pentru ceea ce ți-au făcut cei de ieri”.

Romanul se confruntă cu o dilemă morală reală și, spre meritul lui, nu o rezolvă în favoarea uneia dintre părți. Pe de o parte, îmbrățișează contextualismul. În visul „wendatist” al lui Iulian, „Răul unui om avea origini colective, nu se năștea niciodată lipsit de context”. Magda formulează aceeași idee ca teză civică: „Furia ar trebui direcționată către context, nu către om”. Pe de altă parte, când e vorba de propriul tată vitreg, aceeași Magda strigă: „Cine știe ce traumă are nenorocitul în spate […] dar știi ceva? Nu-mi pasă! Mă fut pe circumstanțele lui!”. Iulian primește pentru tatăl lui toată explicația sociologică posibilă: ereditate, beta-endorfine, condiționare. Vocea îi spune „Nu a avut nicio șansă […] Iubește-l!”, iar răspunsul e un singur cuvânt: „Degeaba”. Această tensiune nerezolvată între a înțelege și a ierta mi se pare cea mai onestă linie a romanului. O carte care ar fi transformat contextualismul într-o absolvire generală ar fi fost un pamflet. Una care l-ar fi respins ar fi fost o răzbunare.

Miza cea mai riscantă a romanului, și cea care cred că îl deosebește cel mai clar, e felul în care integrează istoria romilor într-o poveste de dragoste și de familie din Bucureștiul de azi. Integrarea se face în trei etape, iar prima e o capcană întinsă cititorului. Mai întâi, Lică ne e prezentat prin ochii lui Iulian, care își recunoaște clișeele („Mă așteptam la o scenă din Inimă de țigan”), dar nu scapă de ele. Lică e povestitorul pitoresc, „reclama care întrerupe” documentarul vieții tatălui lui Iulian. Povestește că a lucrat în Londra la un ceasornicar evreu, iar Iulian conchide: „mai inventează și că-i ceasornicar”. Cititorul e invitat să zâmbească împreună cu naratorul. În a doua etapă, Magda răstoarnă lucrurile. Ceasurile au fost reale. Furturile, nu. „Știe că romii sunt văzuți ca hoți, așa că se preface că e unul, doar ca să vă confirme vouă prejudecata”. Corecția îl lovește pe Iulian („Fuck. Nici nu știu ce să zic”), dar îl lovește și pe cititorul care a acceptat versiunea lui. E, cred, cea mai inteligentă mișcare politică a cărții. În loc să predice despre prejudecată, îl face pe cititor să o comită și apoi îi arată că a comis-o. De aceea îi vedem pe unii cum dau un sfert de stea ca recenzie cărții ăsteia. Nu le convine faptul că le-a demontat propriile prejudecăți după ce mai întâi i-a mângâiat pe cap pentru ele. Tot în această logică se înscrie repararea nedreptății făcute soției lui Lică, odată ce Magda e pregătită să recunoască că nu-i poate ignora povestea doar fiindcă a perceput-o ca pe o competiție pentru dragostea tatălui. „Țiganca fără nume” din prima parte devine Serbia. Magda îi dedică un paragraf reparator și șterge înregistrarea cu „Taci, fă!” pe care Lică o folosea ca să-i acopere vocea: „E timpul să fii ascultată”. Romanul își recunoaște astfel propriul unghi mort și îl corectează sub ochii cititorului.

În a treia etapă vin cele mai devastatoare pagini ale cărții: monologul lui Lică de după accidentul vascular. Lică povestește pentru prima oară ce i-a spus bunicul lui despre deportarea familiei în Transnistria. E vorba de bunicul Dilu (Crocodilu), violonist din Slobozia, de soția lui, Luba, și de fetița de patru ani după care avea să fie numită Magda. Poliția le intră în casă la trei dimineața. Urmează vagoanele de vite, omul împușcat pentru că își făcea nevoile, gropile din cariera de piatră și „Valsul florilor” cântat cu cizma unui soldat român pe capul copilului. Apoi tifosul, sterilizarea Lubei și fuga înapoi acasă. Geniul formal al pasajului nu stă însă în document, ci în adresare. Lică povestește după un accident vascular care i-a distrus vorbirea. Magda, singura persoană căreia îi e destinată mărturia, nu înțelege nimic: „Te rog eu, tată, nu te mai lovi în cap, că știi că nu înțeleg”. Textul ne dă nouă povestea întreagă, în graiul lui Lică, în timp ce personajul pentru care există o aude ca pe un șir de silabe dezlânate, indescifrabile. Afazia devine imaginea exactă a unei istorii care există, dar nu ajunge la urechea celor care ar trebui să o primească. Cu câteva pagini înainte, Magda spusese despre sclavie: „Identitatea lor era de obiecte […] iar obiectele nu vorbesc”. Aici obiectul vorbește, dar nu îl poate auzi nimeni în afară de cititor. Am plâns o jumătate de oră. Să-mi dau seama că Magda nu va cunoaște niciodată tragica poveste a bunicii sale m-a făcut să mă învelesc în plapumă și să plâng jumătate de oră.

În capitolul paisprezece, romanul face gestul cel mai curajos al construcției sale: îi ia cuvântul lui Iulian și i-l dă Magdei. Schimbarea nu e doar de perspectivă. Prima jumătate fusese a unui bărbat care numără gesturile femeilor. Romanul avusese deja grijă să submineze această contabilitate. Mesajul Gabrielei inversează imaginea lui Iulian: „Vrei sex prea mult, vrei intalniri prea multe […] EU NU simt ca eu contez”. E un contra-discurs scurt, dar suficient cât să-l facă pe cititor să nu mai aibă încredere deplină în victima-narator din primele capitole. A doua jumătate merge mai departe și arată lumea dinspre corpul care a fost numărat.

Ador că Gogu pare că pe parcurs se plictisește să nareze clasic și mai introduce jocuri formale, cum e cel cu listele de notițe ale Magdei și ale chelneriței vietnameze Bian. Prima, „Magda’s notes”, adună frazele stricate și blânde ale chelneriței vietnameze: „Foalte felicită tu, stălucești!”. A doua, „Bian’s notes”, adună tot ce i-a spus Răzvan, iubitul toxic, Magdei la mesele acelui restaurant, consemnat de femeia despre care el credea că „nu înțelege asta nimic din ce vorbim”. Lista evoluează de la seducție la izolare, apoi la constrângere, și se termină cu încercarea de a o prostitua pe Magda pentru o datorie și cu o umilință finală pe care nu o mai citez fiindcă mi-a venit să-l omor. Chelnerița, o martoră presupus mută, ca și Lică mai târziu, e de fapt arhiva. Iar alarma banală a unui telefon („E timpul să bei apă”) devine, retroactiv, semnalul traumei. Mi-a fost greu să citesc paginile astea, mai ales că am avut prietene cu „Răzvani” drept iubiți.

Scrisoarea din capitolul optsprezece e, poate, vârful emoțional al cărții. Magda adultă, la sugestia terapeutei, îi scrie Magdei adolescente, la persoana a II-a. Asta îi permite vocii să știe viitorul și să-l anunțe cu o tandrețe inconfortabilă: „Ce nu știi tu este că, până te vei întoarce, nenea Gabi va fi așezat în sicriu”. Magda pică intenționat proba sportivă a liceului militar („Nu le arăta imensa putere din spatele alegerii de a eșua”), iar scrisoarea se încheie cu adulta care își scoate copilul din cadă: „Am crescut prea mari pentru cada aceea, Măgduță. Ieși din ea. Dă-mi mâna. Îmbrățișează-mă. Nu te uita că ești doar sânge și muci. Lipește-te de mine. Găsește-ți respirația. Sunt aici. Am întârziat. Te iubesc.” Scrisoarea către copilul interior e o tehnică terapeutică cunoscută, transformată aici în literatură de primă mână. E cel mai bun argument că romanul nu doar vorbește despre terapie, ci o traduce în formă.

Am apreciat, ca femeie, paragrafele despre menstruație, disociere și viol. Jurnalul în care Magda notează zilnic, „în două cuvinte”, ce ar spune vaginul ei e simultan comic, tandru și programatic. Formula revine la final, cu „Omoară-l”, în cazul agresorului sexual, și „În sfârșit”, în cazul iubitului.

Lovitura de grație e că după ce e atacată pe stradă, Magda strigă triumfătoare „Mă salvez singură!”, în timp ce îl lovește pe agresor. Cu câteva minute înainte, însă, cel care o eliberase din mâinile lui, lovindu-l cu o sticlă în cap, fusese Sandalin, boschetarul pe care ea îl alungase din curte (bine, îi și dăduse de mâncare) și pe care cartierul îl disprețuia. Romanul nu înlătură această contradicție, ci o lasă vizibilă. Emanciparea Magdei e reală, dar nu e solitară. A depins, în momentul decisiv, de cel mai neajutorat om din cartier. Well played, *claps hands*, well played.

Să zic și ceva de rău? O să zic. Romanul are o tendință enciclopedică, dar pe care și-o asumă explicit. Există digresiuni despre wendat, despre originea agriculturii în bere, monogamie ca „copilul proprietății private”, Ivan cel Groaznic și alcoolul ca instrument politic, TikTok și dopamină, programa de bacalaureat, scriitorii canonici și drogurile lor, legislația anti-romă, obiectificarea femeii. Unele sunt integrate excelent. Altele însă opresc acțiunea și transformă personajele în purtători de cuvânt. Cartea se salvează pe de-o parte fiindcă digresiunile sunt relevante și, pe de alta, fiindcă e conștientă de acest risc și îl ironizează de cele mai multe ori. Când Iulian îi explică Magdei de ce e ateu, cu „bacteria unei bacterii” și trilioanele de planete, ea râde: „mi-ai explicat-o ca unui copil” și „tot ce ai spus tu mai devreme a spus-o Nietzsche acum un secol și jumătate”. E mișto să faci mișto de propriul raisonneur și de aceea declar că nu am citit vreo carte care să mă păcălească de mai multe ori decât asta. E ca o ruletă a perspectivelor și nu știi decât în ultima clipă cu care vei rămâne, dacă vei rămâne, pentru că în cazul unora ruleta nu se oprește niciodată.

Dacă ai ajuns până aici, cititorule, „E timpul să bei apă!” E cel mai mare review pe care l-am scris în viața mea și aveți să-i mulțumiți unui Covid care mi-a dăruit concediul medical necesar. Unii fac Covid după 5 ani, nu la timpul lui. Bine că șefa mea nu citește, deși i-aș da cadou cartea asta ca un wink wink de la Iulian pentru cât mă exploatează.

Tatăl meu care ești pe pământ rămâne cea mai inteligent construită carte a unui debutant român de azi (din cei citiți de mine). Că te face să plângi de câteva ori vine ca un bonus.







Profile Image for Ria.
17 reviews1 follower
February 1, 2026
A fost foarte promițătoare în primele pagini, chiar am tras de mine să termin cartea sperând să se reîntoarcă la stilul inițial și să lase în spate toate subiectele controversate care se discută astăzi doar de dragul de a demonstra ceva, probabil faptul că e politically correct, ori astăzi e doar o modă să înghesuim cât mai multe de dragul de a fi punctate. Nu le-am simțit rostul. Cartea s-a stricat din momentul în care a început să atingă toate controversele din ziua de azi, dar discutate într-o manieră de TikTok și de dorit intelectualism, când de fapt am recitit aceleași probleme de care mă tot lovesc și pe internet fără însă a își găsi vreun loc în această poveste. Nu sugerez că o carte care abordează astfel de subiecte pleacă garantat cu premisa de a „impresiona”, dar aici clar acesta a fost scopul. Și nu înțeleg cum a putut fi atât de recomandată, ori să câștige premiul „book to screen”, ori din nou mi se demonstrează că dacă vrei să fii relevant în ziua de astăzi poți spune nimic în 500 și ceva de pagini, dar folosindu-te de o dorită gândire feministă, o problematizare a romilor, plus un limbaj contemporan printre tinerii de 14-17 ani (o romgleză peste care n-am putut trece) și vei fi slăvit și îngropat de premii.
Profile Image for Alexandra.
55 reviews
September 29, 2026
L-am ascultat pe Andrei Gogu în decembrie la evenimentul Book to screen de la Cărturești. Am știut că o să câștige fiindcă ne-a făcut să râdem de mai multe ori în timp ce vorbea despre tragediile de pe lume și nu și-a citit discursul de pe telefon. Aviz celor care aplică, nu poți să citești de pe tel când faci un pitch. De ce ai mai venit atunci? Puteai să trimiți un mail și era același lucru. I-am citit romanul la scurtă vreme și l-am ascultat recent pe Voxa în lectura lui și a Andreei Hristu. Am crezut că din moment ce am plâns când am citit cartea, doar n-o să plâng și când o ascult, că doar știu tot ce urmează să se întâmple, apoi a plâns autorul când plângea personajul Iulian și m-a luat și pe mine.

S-au spus atâtea despre cartea asta încât e puțin probabil să spun ceva original. Lui Andrei Gogu îi spun că îl voi citi până când voi fi prea bătrână pentru a-mi opri nepoții din a-mi vinde cărțile la anticariat. I-aș spune și ce mi-ar fi plăcut să fie altfel, foarte puține lucruri, dar le-a enumerat el într-un interviu. Revigorant să vezi un scriitor care își face autocritica. Are interviuri cam lungi, mai faci de-o carte dacă aduni interviurile lui, dar măcar nu plictisesc, te țin acolo prin inteligență, transparență și blândețe. Lumea se hăhăie la cuvântul ”vulnerabilitate”, poate aceiași care se hăhăie la cuvântul ”terapie”, dar e ceva să poți să arăți răni din tine știind că mediul online e înțesat de unii care vor urina pe ele cu boltă. Autorul e profesor și i s-a reproșat tendința didactică din personajele sale. To this I say: ”Și ce?” Eu nu vreau să trăiesc într-o lume în care lucrurile pe care Andrei Gogu le semnalează nu sunt adresate, nu vreau să mă înconjor de oameni care perpetuează durerea și ignoranța din carte. Unul dintre protagoniști e un guru spiritual, celălalt e o profesoară. Sorry, but not sorry, people. What did you expect? Intri într-o sală de clasă sau într-o ședință de constelații și nu vrei o lecție? Tough luck, kiddo! You`re gonna get one. You`re gonna get many. Dar să nu ne prefacem că Andrei Gogu e George Bernard Shaw, care crea personaje doar pentru a le pune opinii în gură. Opiniile sunt ceva secundar în cartea asta. Am citit toate recenziile pe care le-am găsit pentru a vedea dacă doar eu am plâns. E epidemie de plâns cu romanul ăsta, iar opiniile nu provoacă epidemii de plâns, acțiunile și sentimentele o fac. Haters gonna hate, but readers gonna cry, baby.

Am plâns pentru neputința lui Narcis de a ține doliu, am plâns pentru abuzul Gabrielei de către tatăl ei, am plâns la moartea Anei și la mormântul ei săpat cu mâna, am plâns când Iulian a băut doar pentru a putea să se conecteze cu taică-su, am plâns la eșecul ales de Magda la liceul militar, la baia ei în clor, și la adevărurile cu care și-a strivit părinții, am plâns la povestea nespusă a Crocodilului și am plâns când, la sfârșit, autorul i-a mulțumit motanului său. Deja din enumerația asta pare că plâng dacă văd un pisic pe stradă, dar am avut ani în care nu am plâns la nicio carte. E ceva contagios pe care nu pot să-l definesc în felul în care personajele plâng în cartea asta. O cronică a caracterizat romanul ca un tratat de traumatologie. Eu l-aș numi un tratat al plânsului. Din păcate limba română e cam săracă cu definirea diferitelor tipuri de plâns. Îmi vin în minte bocetul, jelania, tânguirea, scâncetul, smiorcăiala. De unde vin eu se mai zice și frăsuială. Romanul ăsta nu are toate tipurile de plâns, dar fiecare se simte diferit în manifestare, intensitate și cauză. Pentru că situațiile te fac de multe ori și să râzi, ne-ar trebui un cuvânt pentru ”râsu-plânsu”, dar nu cred că avem în română. ”Nakiwarai” din japoneză are un sens mai bogat, de a râde în timp ce plângi, de bucurii amestecate cu necazuri, de plâns de fericire.

Ar trebui să avem în limba română și un cuvânt pentru obiceiul de a amâna terminarea unei cărți fiindcă se simte ca o despărțire de un prieten sau de un membru al familiei prin care nu vrei să treci. Ne ajută tot japoneza cu ”nagori-oshii”, adică despărțirea dureroasă și prelungită de ceva de care ți-a rămas sufletul agățat. Sufletul mi-a rămas agățat de Tatăl meu care ești pe pământ.

6 reviews
October 27, 2026
E o carte care te trece prin toate starile, am empatizat cu Iulian si Magda si am stat cu sufletul la gura ca sa aflu despre finalul lor, spoiler, nu am fost dezamagita.
Profile Image for Alexia Trocaru.
34 reviews
June 25, 2025
3.75 stars

În primul rând, vreau să spun că această carte este foarte importantă, abordează foarte multe subiecte sensibile pentru societatea română și povestește într-un fel ușor de înțeles aceste aspecte legate de traumă, spiritualitate, religie, rasism etc. Afli unele lucruri pe care nu le știai sau poate pe care încă nu le-ai conștientizat până acum.

Însă mi se pare că a vrut să abordeze foarte multe subiecte și nu a avut destul spațiu să se desfășoare. Ca să vorbești despre atât de multe lucruri îți trebuie mult timp și multe pagini, și pe lângă asta, autorul a vrut să integreze aceste discursuri într-o ficțiune, un fir narativ. Mi s-a părut pe alocuri foarte greu de înțeles în ce timeline mă aflu, sau al cui este POV-ul. Mai întâi a început cu Iulian, cu povestea lui și cu referințe din trecut, apoi a trecut la Magda cu referințe din viitor.

Nu mi s-a părut că au fost bine delimitate scenele, mai ales în partea Magdei. Într-un singur capitol a trecut de la viitor la prezent fără nicio atențiune, a trebuit să recitesc câteva pagini ca să-mi dau seama că de fapt ne-am întors în prezent. După iar s-a dus în viitor și iar a trebuit să recitesc paginile ca să înțeleg ce se întâmplă. Din punctul ăsta de vedere mi s-a părut foarte haotică lectura. De asemenea, după ce a început partea Magdei, Iulian a dispărut aproape cu totul. Tot ce se vorbise până în punctul respectiv despre spiritualitate, furia lui față de tatăl său s-a evaporat, și pe lângă asta s-a și împăcat cu el brusc, fără nicio atenționare, niciun context. Devenisem foarte interesată și invested în povestea lui, dar simt că după ce a început partea Magdei s-a schimbat total, și stilul de scris și povestea, de parcă sunt două cărți diferite.

Mi-a plăcut mult cartea, a avut un ending mișto, însă putea să fie un pic mai bine organizată. Îți trebuie foarte multă atenție și răbdare pentru a citi și înțelege tot.
This entire review has been hidden because of spoilers.
Profile Image for Zoe.
11 reviews
January 30, 2026
Am vrut foarte mult să mi placă acest roman, dar pe măsură ce înaintam mi-a lăsat senzația de carte scrisă special pentru a demonstra ceva, pentru a aduna laude și premii. Tonul și mesajul mi s-au părut foarte fake și din păcate nu au reușit să mă convingă. Personajul principal e insipid, povestea se mișcă foarte greu, și e foarte foarte preachy.
Nu mă mai miră faptul că toate colecțiile de autori români de la Litera sunt anulate înainte să se usuce cerneala pe ele când vârful de lance e format din volume precum cel față.
Profile Image for Ion.
Author 7 books61 followers
October 6, 2025
Ce debut? Nici vorbă, este romanul unui scriitor versat cu o construcție amplă și multe pasaje memorabile. Mi-ar fi plăcut să fie totuși mai puțin tezist, de parcă și-ar fi propus să bifeze o listă întreagă de teme.
11 reviews1 follower
August 24, 2026
Este atât de plină de clișee, propagandă woke-progresistă, blasfemie și dramă gratuită încât i-aș da zero stele. Temele sunt special alese pentru a șoca și a vinde. Premiile câștigate și viitoarea ecranizare sunt fără doar și poate ștampila CTC a ideologiei pe care se dorește a o promova.
Displaying 1 - 29 of 29 reviews