Surprinsă între o religie abia descoperită și corupția care inundă fiecare feliuță de realitate, România lui George Moise ia forma unei mașinării uriașe de produs credințe. Fie că sunt autentice, fie fabricate la comandă, ele conturează un peisaj ca de sfârșit de lume, în care apariția lui Boran, zeitatea cu rădăcini incerte, dă peste cap malaxorul deja fragil în care suntem prinși cu toții.
Pe de-o parte distopic și pe de alta familiar, romanul ne ridică întrebări despre societatea spectacolului în care trăim. Ce este adevărat și ce ne alienează, care sunt limitele coerciției și cât de departe ajunge manipularea sunt doar câteva dintre dilemele propuse de romanul caustic și neortodox al lui George Moise.
Am debutat la Curtea Veche Publishing cu ”Iertați-mă că nu sunt japonez” (2011). A urmat ”Kanashibari – povestiri japoneze pe jumătate visate” (2023). Am mai publicat proză scurtă și non-ficțiune în volumul colectiv Scrisori din Cipangu (Trei, 2016) și în revistele iocan, Familia și Matca Literară. ”Boran, dumnezeul subteran” este romanul meu de debut. Locuiesc în Japonia din 2008.
O carte excelentă, cu un umor nebun care m-a destins de fiecare dată când am deschis-o. Nu am avut mari așteptări, trebuie să recunosc asta, însă cartea e una care m-a surprins plăcut din toate punctele de vedere: stil, originalitate, dezinvoltură și cursivitate în exprimare, lipsă de perdea (a se citi lipsă de pudibonderie inutilă) și descrieri scurte și la obiect. 😍 O lectură perfectă pentru vacanțe sau pentru perioade când aveți nevoie de o pauză de la lecturi mai serioase și obositoare.
Eu cred că nu există bucurie mai mare pentru un cititor decât atunci când descoperă cu încântare o carte bine scrisă și ce mai carte!! Și pentru asta am să mulțumesc! Boran-dumnezeul subteran este ultima ispravă a lui George Moise și reprezintă debutul lui în roman, un debut în forță aș zice pentru că nu doar că este grozavă, ci este impecabil scrisă. Autorul poveștilor japoneze pe jumătate visate-Kanashibari, ne propune cu această nouă carte o distopie care se împletește cu felii mari de realitate, cu un umor de-a dreptul nebun, un montagne russe în care se împletesc trei planuri narative și trei lumi care nu doar că există și ne sunt familiare, dar nici măcar nu au nimic în comun până la punctul la care, râdem, glumim dar nu părăsim incinta. Ce crezi atunci când vrei să crezi ceva? Chiar este distopie povestea asta în care știm că există un Boier, un primar, nebunul satului fără de care satul nu e complet, o mamă care își pierde mințile și o farsă care se rostogolește ca un bulgăre de zăpadă deformând realitatea? Și ce este realitatea de fapt? Ce vedem? Ce știm? Ce ni se spune? Dincolo de poveste, de umor, de ironia fină, am iubit modul în care se strecoară detaliile în mintea mea de cititor, frazele care te lasă fără suflare, acele firimituri care le lași ca să regăsești drumul înapoi dacă ceva nu merge bine și personajele atât de bine conturate, vocile, lumina, nebunia. Scrisul impecabil. Spuneam anul trecut că, dintre toate cărțile de proză scurtă citite, Kanashibari mi-a plăcut cel mai mult pentru delicatețea oglindită în lucirea ca de sabie și acum, cu Boran, cred că George mânuiește cel mai bine tăișurile acestea, este semnătura lui. Și mai cred că este doar începutul. Pentru toate acestea, pentru felul în care m-ai luat de mână și m-ai făcut să te cred și să te urmez în poveste, îți mulțumesc cu admirație. O, mamă Boran, ce carte!!! Se va vorbi mult despre ea în acesta an.
Am ales-o la întâmplare în Cărturești și a fost una din cele mai plăcute surprize din ultima vreme. O carte ascuțită, tupeistă, amuzantă și fix atunci când crezi că e doar atât, te lovește cu o profunzime poetică absolut înduioșătoare.
De asemenea, mi se pare o poveste aproape plauzibilă în anotimpul politico-cultural prin care delirează Romania în ultimii ani.
O carte fresh, ca un limonadă cu mentă, jur, m-a răcorit.
Un roman pentru toate categoriile de cititori. O plăcere pentru cei cărora le place să meargă, în lectură, pe mai multe fire si planuri. Politică, credință, rural și urban. Scris cu sensibilitate, condimentat cu umor ❤️
Primul roman al lui George Moise - Boran, dumnezeul subteran - este o scriere umoristică. Nu avem evoluție de personaje, prea multe lucruri la care te gândești: primești exact ce citești. Dacă n-ar fi fost subiectul (o satiră usturătoare a bisericii ortodoxe române) nu mi-ar fi plăcut prea mult pentru că nu gust ficțiunea bazată exclusiv pe acțiune, un stil de scriere adolescentin, naiv sau de-a dreptul prost.