Odiseea adriatică

by Mugur Ioniță

„Odiseea adriatică” este mai mult decât o aventură pe mare – este o poveste despre explorare, despre necunoscut și despre acea prezență enigmatică ce poate schimba totul. Doi frați timișoreni pornesc într-o călătorie plină de promisiuni, dar Adriatica le rezervă surprize pe măsură: pericole neprevăzute, întâlniri neașteptate și o muză rebelă, exuberantă, imposibil de ignorat. Mugur Ioniță scrie cu o finețe care surprinde lumina și umbra, creând un golden hour literar unde aventura, ironia, umorul și dorința se împletesc în valuri. Un roman de aventuri marine, care te poartă departe, cu briza libertății pe piele.

„Al treilea roman al lui Mugur Ioniță e cel mai reușit. Opțiunea sa tematică s-a îndreptat acum spre aventura marină, dar cu un evident upgrade contemporan. Și nu e ușor să scrii o asemenea poveste, evitând șabloanele unui gen atât de bine stratificat în literatura lumii. Autorului pare că i-a ieșit, cu tot cu ceva topping romantic inclus, deloc reticent la autoironie, livresc și umor.

Doi frați timișoreni închiriază un velier pentru prima lor ieșire pe mare, după ce unul dintre ei a primit certificatul de skipper. Periplul sinuos printre insulele și porturile Adriaticii nu le aduce doar mult dorita adrenalină și plăcerea unei excursii memorabile, din care să posteze mândri poze exotice pe rețelele sociale. Surprizele neplăcute se țin lanț, unele provocate de propria lor naivitate și crasa lipsă de experiență, altele – de neprevăzutul atât de specific zonei balcanice. Căci – nu-i așa? – socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, iar cu problemele „de-acasă” te poți întâlni și la sute de mile marine distanță. O fată misterioasă, un primar corupt, mafia albaneză, carabinierii italieni, un borcan de zacuscă și câțiva maneliști locali fac parte din decor. Savoarea apelor de azur ale mării și prezența la orizont a crestelor dalmate sunt tulburate subit de furtuni, de răpiri, urmăriri, împușcături și alte violențe. Când totul pare pierdut, salvarea pică din cer, exact ca-n zilele de sailing adevărat.

Cu ecouri din Radu Tudoran, Hugo Pratt și Arturo Pérez-Reverte, asezonate din plin cu atmosfera filmelor lui Kusturica, romanul lui Mugur Ioniță se citește pe nerăsuflate, eventual cu un zâmbet atârnat de colțul gurii. Dacă adaug și stilul reținut, perfect pliat pe poveste, atunci avem tot ce i se cere unui roman bun.” (Adrian G. Romila)

186 pages, Paperback

First published January 1, 2025

About the author

Mugur Ioniță este meteorolog aeronautic și scriitor.
A absolvit Școala de Ofițeri de Aviație „Aurel Vlaicu” - secția meteorologie, din Boboc, județul Buzău, Facultatea de Geografie din cadrul Universității din București precum și Școala de Înalte Studii Europene Comparative din cadrul Universității de Vest din Timișoara.
Vara, când nu scrie sau nu scrutează norii, îl găsiți pe mare. Începând cu anul 2015 - când a descoperit navigația cu vele – a acumulat câteva mii de mile parcurse pe mările Europei, în calitate de skipper sau de membru al echipajului.
2021- „Ultimul meteorolog” roman (Editura Lebăda Neagră).
2022- „Regele imobiliarelor” proză scurtă în cadrul volumului colectiv „UNDERGROUND TM - Orașul care nu se vede” (Editura Brumar)
2023- „Scrie-mi!” roman (Editura Lebăda Neagră)
2025- „Odiseea adriatică” roman de aventuri marine (Editura Lebăda Neagră)

Reviews

[Cristina Lazăr · Rating 4 out of 5]

https://carti.blog/2025/07/18/odiseea...

[Casiana]

Doi frați din Timișoara se hotărâsc să închirieze un velier și să plece în prima lor aventură pe mare. Scapă ei de corupție și violență? Dar de iubire? Este vorba despre multe căutări în acest roman, despre ce înseamnă siguranța și despre cum ajungem să ne dorim mereu ceea ce ne lipsește.

“Mi-e dor de pământ când sunt pe valuri în aceeași măsură în care îmi lipsește marea atunci când sunt în siguranță. Dar care este definiția siguranței? Patru pereți în jurul nostru? Pământul ferm sub picioare? Dorul de ducă este echivalentul dorului de viață și facem toate acestea pentru că, pur și simplu, atunci simțim că trăim.”

La nivel de poveste, avem două personaje cât se poate de naturale. Doi tipi normali, care în prima zi au făcut cel puțin o sută de fotografii pe care să le posteze pe Instagram. Tot ei au plecat cu borcane de zacuscă printre provizii și și-au cumpărat haine frumoase, în defavoarea practicului. Pe parcurs își fac apariția Ana, un primar corupt, maneliști locali, mafia albaneză, urmăriri, violențe, răpiri și împușcături. Un roman foarte echilibrat. Singurul meu regret este că nu l-am citit vara.

Hai pe asasunt.eu ca să citești mai multe

https://asasunt.eu/odiseea-adriatica-...

[Cynthia Orszag · Rating 5 out of 5]

Un alt autor timisorean pe care l-am descoperit anul trecut.

Mugur Ionita scrie si se inspira din ce traieste, dar iese un mix reusit intre realitate si fictiune in cartile sale.
Odiseea Adriatică spune o poveste care se desfasoara pe o barca. Doi frati se aventureaza pe mare, fara prea multa experienta, dar cu foarte mult (prea mult) optimism.

La un moment dat stationeaza si se mai aleg cu un pasager: o femeie pe nume Ana, atipică, care nu are ”moliciunea pufoasă specifică fetelor care stau toată ziua degeaba”. Recunosc că m-am uitat în oglindă. Sunt cam moale, ce-i drept, fără să stau degeaba:D
Am interpretat situatia cu umor, pentru că personajele lui Mugur Ionită sunt pline de umor usturător, mai ales unul la adresa celuilalt. Cred că faza mea preferată a fost cum au salutat nemții: Gutu-te-n-tag (sper că am scris bine).

Cartea e atmosferică și parcă aș fi preferat s-o citesc vara, pe mare, Dunăre, Mureș, ce o fi - apă să fie.
La final acțiunea e chiar foarte alertă, avem parte și de o întorsătură de situație legată de identitatea și scopul Anei, iar lucrurile pentru mine au luat o întorsătură neașteptată.

[Lady's Books · Rating 4 out of 5]

Îmi amintesc că înainte să apară această carte, stăteam cu Mugur la o cafea și povesteam despre ce urmează să scrie, iar atunci când mi-a spus că vrea să scrie un roman de aventuri pe mare am fost surprinsă pentru că în mintea mea sailingul nu era la ordinea zilei. Ei bine, acum am în mâinile mele cartea pe care am asteptat-o din timpul verii, atunci când urmăream cu interes story-urile de pe Instagram ale autorului care se afla pe Adriatică și completa "Jurnalul de Bord".

Este prima carte de genul pe care o citesc, dacă nu luăm în calcul "Busola către Nova Scoția" de @agapewrites și alte romane, in principal de fantasy, care mai aveau legătură. Totuși cred că spre deosebire de acelea, cartea aceasta este o ficțiune cât mai aproape de realitate și am simțit pe parcursul ei notele de realism și faptul că autorul își cunoștea velier-ul. Citind-o mi-am adus aminte de filmele "Toate pânzele sus" făcute în anii 1976-1978 pe care le-am urmărit cu mare interes când eram mai mică și care mi-au demonstrat că există cinematografie română bună, așa cum există și autori români foarte buni. (Preconizez că o să mă reuit la toate episoadele).

Modul de scriere mi-a plăcut foarte mult, fiind unul mai personal și presărat cu umor. Atunci când citești, parcă îl auzi pe Cristi cum îți povestește. Aventurile prin care au trecut protagoniștii sunt credibile, chiar daca o anume parte pare puțin exagerată dar până la urmă exista mafioți și gangsteri peste tot. De unde știm noi că nu și pe mare? Relația platonică dintre Cristi, Ana și Virgil mi-a plăcut cel mai mult, pentru că nu era nevoie de o poveste de dragoste in afară de cea pentru mare și a păstrat umorul și realul la cote înalte.

Dacă vă place marea, filmele sau desenele cu pirați și aventuri pe corabie lectura aceasta este 100% pentru voi. Dacă nu, eu zic totuși să îi dați o șansă pentru că vă poate trezi un interes ascuns pentru astfel de activități.

[Patricia Popa · Rating 5 out of 5]

Odiseea Adriatica este un roman pe care l-as putea vedea cu usurinta ecranizat intr-un film de comedie, sau, de ce nu, adaptat intr-o piesa de teatru. Are cate putin din toate - aventura, suspans, drama, satira si chiar si un strop de auto-ironie.

Trebuie sa recunosc ca m-am ratacit de cateva ori in termenii tehnici, insa nu m-am blocat in ei si intuitia imi spune ca, pentru un impatimit de navigatie, ei fac tocmai deliciul cartii.

Mi-a placut, in schimb, simplitatea si fluiditatea frazelor, care confera limbajului o naturalete revigoranta, facand experienta de lectura foarte similara cu un dialog intre prieteni.

Personal, m-au incantat mai ales ultimele capitole, cand suspansul si actiunea ajung la cote maxime, iar eroii nostri se gasesc intr-o situatie care ii pune la incercare, pe toate planurile.

Mai jos am sa las si un mic fragment, care pe mine m-a amuzat teribil si care mi se pare ca sumarizeaza la perfectie umorul savuros al acestei carti si, implicit, al autorului.

“Cum naiba l-am ales tocmai pe el? […] Pe pontonul unde era andocata barca lui era un afis simplu: „Navigati cu Vasile". Mi-a inspirat o oarecare familiaritate. Barca se numea „Facaletul vesel, in totala contradictie cu firea intunecata a capitanului.”

Per total, mi s-a parut o carte numai buna de citit vara in concediu, al carei farmec consta tocmai in faptul ca nu se ia atat de in serios si alege sa abordeze cu umor si lejeritate aceasta aventura maritima, plina de surprize!

[Alexandra Samoila · Rating 5 out of 5]

Aș dori să încep prin a spune ca Ana e poate una dintre cele mai reale (?) versiuni ale unei fete dintr-o carte scrisă de un bărbat. Și știu ca pare ciudat, dar uneori autorii nu reușesc să pună în scris cum este, de fapt, o femeie sau o fată. Aici e altceva, Ana e frumoasă, curajoasă (sau cel puțin așa pare) și autentică în toate formele ei, în ciuda faptului ca se află , pe tot parcursul cărții, în prezența a doi bărbați extrem de ușor seduși de ea. E așa cum e, nervoasă câteodată, enervantă fix când nu trebuie, mândră de ea însuși și asumată în același timp. E descrisă nu ca fiind doar femeie (în toată splendoarea și magnetismul ei) dar ca om, cu sentimente, țeluri, trăiri și frici reale. E propriul ei personaj, nu doar iubita/amanta/sotia/sora/prietena unui tip. Mi-a plăcut ca, fiind bineînțeles apreciată din toate puncetele de vedere de cei 2, rămâne totuși neutră între ei și sigură pe propriul ei destin, pe care ea îl scrie în cerneală proprie, evident. Cheers to that! Si cu asta as vrea sa închei despre ea, dedicându-i o melodie, și anume: “femme fatale” a trupei The Velvet Underground. (Si nu, nu insinuez ca e o tipa care are bărbații la degetul mic, ci doar faptul ca e efectiv femeia pe care nu o uiți niciodată pentru ca te marchează originalitatea ei, nu e doar o tipă, e Ana).

OK, moving on. Cei doi frați Cristi și Virgil sunt evident genul de copii pe care orice părinți și i-ar dori. Nedespărțiți, la bine, la rău, la beție, la dezastru sau înec. Mereu mi-am dorit un frate mai mare, ce e drept, și știu ca dacă l-aș fi avut, aș fi vrut să fim exact așa cum sunt ei doi.

Cunoscându-l pe Radu Balașiu, unul dintre instructorii care apar la secțiunea de mulțumiri în carte, și amintindu-mi ca la 8 ani am mers pe un velier de același fel cu cel din carte, nu pot să nu îmi imaginez ca unele dintre întâmplările de aici nu s-au întâmplat (sau nu i s-au întâmplat), adevărul este ca… inspirația de obicei o găsim în cei mai imprevizibili oameni. Nu știu dacă am intuit bine sau nu, dar citind cartea, vocea din cap semăna cu a sa, povestind :)

Cartea e un mix între aventură băiețească și dragoste la prima vedere, cu tonuri de speranță găsită sporadic în ceva ce îți place, chiar și în cele mai grele momente. Asta a fost destul să mă convingă ca romanul e unul ce trebuie citit măcar o dată, în special dacă ești fan al marii și al sailing-ului.

L-am citit dintr-o suflare (aproape), tematic, pe un velier în mijlocul Mării Egee și am sesizat ca e OK să faci ceea ce-ți place chiar dacă nu ești prea orientat sau nu ai măcar o idee cum să ieși din încurcături. E OK să nu știi unde te duc valurile sau vântul, dar să îți placă sarea pe față și mâinile pe cârmă.

Sunt unele lucruri la care sufletul nu te lasă să renunți, oricât de aspre ar fi. Iar pentru asta, cartea merită cele 5 stele. Le merită pentru curajul de a da dovadă de frică în momentele când nu știi ce să faci, dar totuși răzbești să surâzi de plăcere.

Mulțumesc pentru o lecție marinărească, Mugur, și anume: oricât de puternice ar fi valurile, unele bărci sunt făcute să plutească deasupra lor, chiar dacă sunt sparte și iau apă în cantități industriale.

“Apa mă biciuiește, vântul îmi pătrunde în oase, dar nu aș da acest moment pentru niciun fotoliu confortabil dintr-o sufragerie, în fața serialului preferat. Simt ca trăiesc, ca a meritat, chit ca vom plăti despăgubiri de mii de euro, ca voi fi arestat pentru complicitate, ca barca se va distruge sau ca poate nu voi mai face asta niciodată”

[Geo Moisi · Rating 5 out of 5]

Acest al treilea roman al lui Mugur Ioniță poate fi companionul perfect în orice moment, dar poate cu atât mai mult în timpul sezonului cald!
Mirosul de apă sărată, de briză, de cremă de soare, sunetul valurilor, totul e în cartea aceasta încât face cinste oricărei povești cu aventuri la și pe mare.
Mi-a plăcut foarte mult, probabil și pentru că Mugur Ioniță știe să seteze cadrul și atmosfera, dar și pentru că a ales să spună o poveste într-o manieră lejeră, astfel încât e la alegerea cititorului dacă vrea să savureze doar aventura sau vrea să rumege dilemele personajelor.
E un lucru important să știi să spui o poveste fără pretentiozitate, s-o spui de dragul poveștii, iar acest lucru, împreună cu celelalte la care m-am referit, fac din Odiseea Adriatică o carte pe o vei citi cu mare plăcere!

[Andreea Laura · Rating 5 out of 5]

Se simte pasiunea cu care a fost scrisă această carte și stilul umoristic te face să râzi în hohote încă de la primele pagini. Aventurile celor doi sunt memorabile.
Eu am simțit din scrierea autorului și descrierile vivide ale unor peisaje care îți taie respirația, iubirea pentru mare și a reușit să-și transpună pasiunea atât de bine, încât a izbutit să-mi transmită prin acest roman dorința de a trăi asemenea aventuri.

[Ioana Zaharia · Rating 5 out of 5]

In “Odiseea Adriatică”, Mugur Ioniță construiește o poveste autentică despre aventură și camaraderie, frumoasă prin simplitatea și naturalețea ei și intrigantă prin nenumăratele situații limită în care își pune protagoniștii, fapt care te face să citești fără întrerupere până la final în căutarea deznodământului. Am citit-o cu plăcere și o recomand.

[Dan Obejdeanu · Rating 4 out of 5]

Usurica, de vacanță

[Bogdan Piticariu · Rating 5 out of 5]

Într-o reţetă care nu poate să dea greş, Mugur Ioniţă scrie despre ce-l pasionează. Vremea şi vremurile, în Ultimul meteorolog, dragostea şi Timişoara în Scrie-mi, şi în fine, marea şi velierele aferente, în Odiseea adriatică. Iar când faci ceva cu pasiune, se vede, chiar şi de la distanţă, oricât de clişeistic ar suna această sintagmă.
Ca într-un „Toate pânzele sus!” modern, autorul creează un volum de „aventuri marine”, care e însă mult, mult mai mult de atât. Da, povestea care urmăreşte peripeţiile adriatice a doi fraţi reuniţi de aceeaşi pasiune a navigatului cu pânze, se citeşte foarte uşor fără să fie uşoară, e legată, fără divagaţii inutile, de umplutură, şi te ţine în priză şi pe frecvenţă de la un capăt la altul.
Şi, da, ai mai putea spune că în Odiseea lui Mugur, Circe apare pe parcurs, sub forma Anei, un personaj feminin complex care face şi desface, după modelul Albertinei din Scrie-mi, iar Polifem e un contrabandist-pirat-mafiot albanez înfulecător de dorade într-o peşteră rococo. Dar ai schematiza descrierea unei cărţi care, pe alocuri aminteşte de spiritul balcanic din filmele lui Kusturica, altădată de nepăsarea, uneori iresponsabilă, alteori boemă, molipsitoare şi bucuria necenzurată a vieţii după modelul Zorba, din scrierile lui Kazantzakis.
Şi, la fel ca în Scrie-mi, lui Mugur Ioniţă îi iese un personaj feminin fabulos, devenit deja marcă înregistrată. Auto-ironia, o altă marcă definitorie a scrisului său, e aici prezentă de la un capăt la altul, cu rezultate mai mult decât remarcabile, în cel mai zâmbitor mod cu putinţă. Mugur Ioniţă refuză însă tiparele, şi vine mereu cu inovaţii, care prind foarte bine: de exemplu în „Odiseea”, are ideea de a-şi denumi capitole ca zile ale săptămânii şi prologul, foarte bine gândit, pe lângă frumosul desen cu „Velier – părţile componente”, are rolul unui movie trailer, oferind fără zgârcenie o mostră din auto-ironia ce va să vină şi punând în gardă cititorul cu privire la elementele de neratat din naraţiune: politicianul corupt, mafia albaneză, şi aşa mai departe.
Pasajul meu preferat este însă, pe departe, cel dinspre final, în care personajele plutesc în derivă spre Italia, iar Cristi îşi descoperă adevărata pasiune şi plăcere de a naviga, redescoperă marea, lupul de mare reprimat şi ceea ce-l adusese pe el, de fapt, în acea situaţie aparent la limită. Iar aici, Mugur scrie cam cum navighează personajul: „Like no one's watching”. Cuvânt cu cuvânt, paragraf cu paragraf, pagină cu pagină, Mugur dedică una dintre cele frumoase descrieri-introspecţii citite unei teme fără început şi sfârşit: omul şi pasiunea sa.
Una peste alta, volumul mi-a plăcut mai mult decât „Scrie-mi”. Şi mi-a plăcut mult „Scrie-mi”. Felicitări, Mugur Ioniţă!