What do you think?
Rate this book
De ce nu iau românii premiul Nobel
De ce rivnesc romanii la premiul Nobel fara sa il obtina? Raspunsurile Alinei Mungiu-Pippidi din aceasta antologie dezvolta o intreaga critica a societatii romanesti de azi, de la un sistem de educatie care si-a pierdut busola la o fractura care a aparut intre merit si succes, fie ca e vorba de politica, mari averi sau profesii intelectuale. Plastic si elocvent, oscilind de la sarcasmul plin de umor la imagini a caror sensibilitate ne aduce lacrimi in ochi, stilul publicistic al Alinei Mungiu-Pippidi nu poate lasa pe nimeni indiferent si dezvaluie personaje ca Elisabeta Rizea, Monica Lovinescu, Vasile Paraschiv sau George Pruteanu, care ne apar stralucind intr-o lumina noua. Editorialele Alinei Mungiu-Pippidi au atras sute de mii de cititori si mii de comentatori dupa anul 2000. Volumul de fata ofera conceptia de la baza acestui succes de presa.
„Cred ca aceasta carte si actiunile doamnei Mungiu-Pippidi sint un exemplu pentru ceea ce ar trebui sa faca intelectualii publici romani la nivelul dezbaterii, sa reinventeze dezbaterea si sa-si reinventeze participarea la dezbatere.” (Emil Hurezeanu)
„Cred ca aceasta carte si actiunile doamnei Mungiu-Pippidi sint un exemplu pentru ceea ce ar trebui sa faca intelectualii publici romani la nivelul dezbaterii, sa reinventeze dezbaterea si sa-si reinventeze participarea la dezbatere.” (Emil Hurezeanu)
- GenresRomanian Literature
408 pages, Mass Market Paperback
First published January 1, 2012
1 person is currently reading
39 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 7 of 7 reviews
March 26, 2018
„Alina Mungiu are o luciditate înspăimântătoare, al cărei fascicul îl plimbă asupra ţării, aşa cum plimbă un gardian lumina reflectorului asupra curţii unei închisori“ declară ritos Alex Stefănescu într-o scurtă recenzie din Evenimentul zilei, în care comparaţia cu un gardian e doar punctul de plecare în crearea unei imagini nemiloase, de harpie neiertătoare a scriitoarei, pe care articolul la moartea lui Pruteanu, continuă criticul, în care scriitoarea ar fi dat dovadă nu numai de impietate, ci de-a dreptul de opacitate, nu face decît s-o întărească: „George Pruteanu a făcut (cel puţin) operă de pedagogie, învăţându-i pe români să vorbească mai bine româna. Asta nu contează?“
Îmi pare rău să spun, dar nu prea. Alex Stefănescu nu face decît să cadă în vechea meteahnă a românului pe care autoarea o denunţă neîncetat: aceea de a închide ochii la defecte, imposturi, micime de caracter, pe principiul unei îndoielnice compensaţii valorice, care nu face decît să ducă la halucinanta promovare a unor personaje care n-ar fi trebuit altfel să scoată vreodată capul din anonimat.
Si iaca aşa ne procopsim cu cîte un Adrian Severin, „acest Dr. Faustus de Dîmboviţa“, cu cîte un Alexandru Paleologu care „a scris la Secu mult mai mult decît a recunoscut, şi i s-a trecut cu vederea, pentru că un anumit snobism frivol îl plasase deja în vogă.“, cu cîte un Băsescu, al cărui stil personal este lipsa de consultare şi cu multi alţii, toleraţi sau chiar admiraţi de publicul larg din cauză că
De ce? Pentru că talentul incontestabil al românului este mereu dublat de lipsa lui de caracter şi nu de azi de ieri, ceea ce ar putea explica de ce personalităţi ca Herta Muller sau Eugène Ionesco s-au dezis de orice formă de românism, şi de ce Saul Bellow (însurat cu o româncă!) a lăsat „o descriere a lui Eliade ca un om fără caracter“. Lucru deloc de mirare dacă ne gîndim că un Ion Antonescu este considerat încă erou naţional, iar cei blamaţi pentru greşelile sale politice sînt Regele şi partidele istorice, şi că (poate nu ştiati) noi sîntem „singura ţară în care disidenţii după 1989 au fost persecutaţi, nu recompensaţi“, sau că, iarăşi specific românesc, în frunte sînt mereu „oameni cărora le lipsesc fundamentele educaţiei şi a căror ură se îndreaptă cu deosebire contra celor care le posedă.“
Iarăşi, de ce? Pentru că sîntem un popor „de chibiţi cu organ moral zero“ (îmi place asta!), în care „trădarea intelectualilor“ nu se mai referă nici măcar la abandonarea planului metafizic în favoarea celui practic al existenţei, ca la Julien Benda, ci la abandonarea imparţialităţii şi a spiritului critic, la incapacitatea dovedită de a deveni o clasă specialistă, la atitudinea ruşinos de antiiluministă şi antioccidentală, la care se adaugă (sau poate e justificată de) materialismul vulgar (adică clientelismul, corupţia, nepotismul).
În fine, de ce? Pentru că sîntem complici prin indiferenţă şi/ sau nepăsare la falimentul tuturor instituţiilor fundamentale ale statului, începînd cu educaţia şi terminînd cu justiţia, pentru că ne mişcăm dezinvolt şi fără remuşcări în zona gri a lui „şi ce dacă“, lipsindu-ne perspectiva, de unde „nevoia de identificare cu o categorie atît de mare, de autoritară, de atotcuprinzătoare, încît asemenea alegeri (stînga-dreapta) să dispară implicit, să fie rezolvate de la sine.“
Si atunci e nevoie de cîte o voce nemiloasă care să ne repună cu picioarele pe pamînt, să ne aducă aminte că pretenţiile noastre nu sînt justificate nici de o înaltă ţinută morală, nici de un susţinut spirit civic, nici de vreo îndreptăţită pretenţie intelectuală. Si ce voce mai bună decît a Alinei Mungiu, care să ne forţeze să ne dăm seama, măcar în ceasul al doisprezecelea, că ne înecăm (ca să închei cu aceeaşi imagine a lui Alex Stefănescu) numai şi numai din vina noastră? Altfel spus, că nu primim premiul Nobel sau alte semne de recunoaştere a valorii pur şi simplu pentru că nu merităm.
La urma urmei,
Îmi pare rău să spun, dar nu prea. Alex Stefănescu nu face decît să cadă în vechea meteahnă a românului pe care autoarea o denunţă neîncetat: aceea de a închide ochii la defecte, imposturi, micime de caracter, pe principiul unei îndoielnice compensaţii valorice, care nu face decît să ducă la halucinanta promovare a unor personaje care n-ar fi trebuit altfel să scoată vreodată capul din anonimat.
Si iaca aşa ne procopsim cu cîte un Adrian Severin, „acest Dr. Faustus de Dîmboviţa“, cu cîte un Alexandru Paleologu care „a scris la Secu mult mai mult decît a recunoscut, şi i s-a trecut cu vederea, pentru că un anumit snobism frivol îl plasase deja în vogă.“, cu cîte un Băsescu, al cărui stil personal este lipsa de consultare şi cu multi alţii, toleraţi sau chiar admiraţi de publicul larg din cauză că
... ambiguitatea, ca să nu spun promiscuitatea trecutului nostru în regimul poststalinist (...) face ca un personaj ca Păunescu să poată fi interpretat simultan şi ca un propagandist al regimului şi ca un rezistent cultural.
De ce? Pentru că talentul incontestabil al românului este mereu dublat de lipsa lui de caracter şi nu de azi de ieri, ceea ce ar putea explica de ce personalităţi ca Herta Muller sau Eugène Ionesco s-au dezis de orice formă de românism, şi de ce Saul Bellow (însurat cu o româncă!) a lăsat „o descriere a lui Eliade ca un om fără caracter“. Lucru deloc de mirare dacă ne gîndim că un Ion Antonescu este considerat încă erou naţional, iar cei blamaţi pentru greşelile sale politice sînt Regele şi partidele istorice, şi că (poate nu ştiati) noi sîntem „singura ţară în care disidenţii după 1989 au fost persecutaţi, nu recompensaţi“, sau că, iarăşi specific românesc, în frunte sînt mereu „oameni cărora le lipsesc fundamentele educaţiei şi a căror ură se îndreaptă cu deosebire contra celor care le posedă.“
Iarăşi, de ce? Pentru că sîntem un popor „de chibiţi cu organ moral zero“ (îmi place asta!), în care „trădarea intelectualilor“ nu se mai referă nici măcar la abandonarea planului metafizic în favoarea celui practic al existenţei, ca la Julien Benda, ci la abandonarea imparţialităţii şi a spiritului critic, la incapacitatea dovedită de a deveni o clasă specialistă, la atitudinea ruşinos de antiiluministă şi antioccidentală, la care se adaugă (sau poate e justificată de) materialismul vulgar (adică clientelismul, corupţia, nepotismul).
În fine, de ce? Pentru că sîntem complici prin indiferenţă şi/ sau nepăsare la falimentul tuturor instituţiilor fundamentale ale statului, începînd cu educaţia şi terminînd cu justiţia, pentru că ne mişcăm dezinvolt şi fără remuşcări în zona gri a lui „şi ce dacă“, lipsindu-ne perspectiva, de unde „nevoia de identificare cu o categorie atît de mare, de autoritară, de atotcuprinzătoare, încît asemenea alegeri (stînga-dreapta) să dispară implicit, să fie rezolvate de la sine.“
Si atunci e nevoie de cîte o voce nemiloasă care să ne repună cu picioarele pe pamînt, să ne aducă aminte că pretenţiile noastre nu sînt justificate nici de o înaltă ţinută morală, nici de un susţinut spirit civic, nici de vreo îndreptăţită pretenţie intelectuală. Si ce voce mai bună decît a Alinei Mungiu, care să ne forţeze să ne dăm seama, măcar în ceasul al doisprezecelea, că ne înecăm (ca să închei cu aceeaşi imagine a lui Alex Stefănescu) numai şi numai din vina noastră? Altfel spus, că nu primim premiul Nobel sau alte semne de recunoaştere a valorii pur şi simplu pentru că nu merităm.
La urma urmei,
...devine un gest patriotic să tragi românilor cîte un şut în stima lor colectivă, mai ales că atunci cînd e vorba să facă ceva concret se dovedesc periodic a fi nu un mare popor, ci o mînă de oameni.
September 17, 2012
[Note: This review is in English because I find it a first step in getting this book translated, because it forces me to purge much of the sentimental touch from what I've just read, and, not the least but perhaps childish, because it is my choice.]
I found this book through, I believe, author Alina Mungiu-Pippidi's self-reference in one of her online articles; if memory does not fail, it was an article about (failed) education policy in Romania. To get it, I went through a Romanian tradition (book distribution there being what it is): I asked someone, then another, and found somebody who could ... send somebody else, who mailed the book via a slow service, which ... long story, but the package arrived intact in my mailbox. Many thanks to everyone involved.
I liked this book. It's been a while since I've read a good book about Romanian politics, either analysis or confession (Zbor in bataia sagetii), so reading Alina Mungiu-Pippidi's De ce nu iau romanii premiul Nobel made me feel rusty. And energized. In just one volume, Mungiu-Pippidi fights neanderthalian politics and policies in Romania with gusto, moves around a million different topics, and compares Communist regimes at high speed and altitude. Truth be told, she gets away with all this just because the book is actually a collection of articles she wrote over the past five years for 22, Dilema Veche, etc. (the outlets of democratic opinion in Romania.) Despite the time range, the articles still read fresh.
The book has five parts: about talent and how it is wasted in Romania; about how Roamnia is neo-European without losing touch with Communism, including a nationalist approach that few Communist regimes have taken (among them, North Korea); about the failure of the education system in Romania; about deep mores in the Romanian society, including sexism and anti-semitism; and about the perversion of the new democracy (through the same Communism). I liked several of her opinions, among which (not in order):
The book provides numbers for a number of topics, such as the fraction of Romanians who participate in public activities; the demographics of modern Romania (hint: we have twice the rural population of any other European country); the post-Communist economic growth (hint: we're at less than a third of the post-Communist growth in Poland); the fraction of Romanians who read daily newspapers; etc. I would have liked some sources with these numbers, but it's a start. I also liked that the author explains politics to the novice with real expertise, that she writes from an expressed feeling of longing for her vision of Romania, and that she maintains her activism because of a sense of having missed from action during Romania's 1989 revolution.
There are several aspects that may not be to the liking of everyone. I, for one, liked several but was not enthusiastic about others; paraphrasing Alina Mungiu-Pippidi, I will let you guess which is which. The author sees everything through the lens of Communism. She is also, perhaps because of the dark years she spent in Romania, really cynical, way beyond the claim of being a "realist". She gives an opinion, probably educated enough, about a broad range of topics, from politics to education, from civic society to the remnants of Communism in villages. She is passionate about each subject, taking it very personal about each nuance. She writes with a distinct feeling of guilt about many aspects related to Communism. Although she denounces it in this work, she also errs and crosses the hazy line between critic and snob; among others, in her desire to legitimize her opinions, she often quotes her previous work (aren't there others who have perhaps formulated the same opinion, but before Alina Mungiu-Pippidi?), claims to have made a proposal to the president or other high officials, and resorts to the vain bean counting of "and my academic reach is much larger than your party's".
Overall, I found myself liking this book, although I recognized in it the rhetorical elements that make many of my Romanian friends ask me if I dislike their country.
I found this book through, I believe, author Alina Mungiu-Pippidi's self-reference in one of her online articles; if memory does not fail, it was an article about (failed) education policy in Romania. To get it, I went through a Romanian tradition (book distribution there being what it is): I asked someone, then another, and found somebody who could ... send somebody else, who mailed the book via a slow service, which ... long story, but the package arrived intact in my mailbox. Many thanks to everyone involved.
I liked this book. It's been a while since I've read a good book about Romanian politics, either analysis or confession (Zbor in bataia sagetii), so reading Alina Mungiu-Pippidi's De ce nu iau romanii premiul Nobel made me feel rusty. And energized. In just one volume, Mungiu-Pippidi fights neanderthalian politics and policies in Romania with gusto, moves around a million different topics, and compares Communist regimes at high speed and altitude. Truth be told, she gets away with all this just because the book is actually a collection of articles she wrote over the past five years for 22, Dilema Veche, etc. (the outlets of democratic opinion in Romania.) Despite the time range, the articles still read fresh.
The book has five parts: about talent and how it is wasted in Romania; about how Roamnia is neo-European without losing touch with Communism, including a nationalist approach that few Communist regimes have taken (among them, North Korea); about the failure of the education system in Romania; about deep mores in the Romanian society, including sexism and anti-semitism; and about the perversion of the new democracy (through the same Communism). I liked several of her opinions, among which (not in order):
The book provides numbers for a number of topics, such as the fraction of Romanians who participate in public activities; the demographics of modern Romania (hint: we have twice the rural population of any other European country); the post-Communist economic growth (hint: we're at less than a third of the post-Communist growth in Poland); the fraction of Romanians who read daily newspapers; etc. I would have liked some sources with these numbers, but it's a start. I also liked that the author explains politics to the novice with real expertise, that she writes from an expressed feeling of longing for her vision of Romania, and that she maintains her activism because of a sense of having missed from action during Romania's 1989 revolution.
There are several aspects that may not be to the liking of everyone. I, for one, liked several but was not enthusiastic about others; paraphrasing Alina Mungiu-Pippidi, I will let you guess which is which. The author sees everything through the lens of Communism. She is also, perhaps because of the dark years she spent in Romania, really cynical, way beyond the claim of being a "realist". She gives an opinion, probably educated enough, about a broad range of topics, from politics to education, from civic society to the remnants of Communism in villages. She is passionate about each subject, taking it very personal about each nuance. She writes with a distinct feeling of guilt about many aspects related to Communism. Although she denounces it in this work, she also errs and crosses the hazy line between critic and snob; among others, in her desire to legitimize her opinions, she often quotes her previous work (aren't there others who have perhaps formulated the same opinion, but before Alina Mungiu-Pippidi?), claims to have made a proposal to the president or other high officials, and resorts to the vain bean counting of "and my academic reach is much larger than your party's".
Overall, I found myself liking this book, although I recognized in it the rhetorical elements that make many of my Romanian friends ask me if I dislike their country.
February 7, 2017
01/24 "Doamna Alina Mungiu-Pippidi este un personaj controversat, nu din cauza parerilor dumneaei, ci pentru ca da impresia ca "face pe desteapta".
Calitatatea argumentelor dumneaei este indiscutabil, una demna de un intelectual desavarsit, insa nu pot sa nu simt o "acreala" a lá Mircea Badea cand iese din contexte abstracte si aminteste de evenimente personale.
As fi vrut ca articolele sa fie datate."
Read
January 15, 2014Cartea Alinei Mungiu-Pippidi, De ce nu iau românii premiul Nobel, grupează în cinci secţiuni diferite, articole publicate de-a lungul a şapte ani. Dacă nu am şti asta, fie pentru că îi urmărim comentariile în presa scrisă, fie pentru că informaţia apare la începutul volumului, prea puţine lucruri ar trăda faptul că respectivele texte au fost scrise pentru jurnale perisabile, urmărind agenda, şi ea efemeră a zilei.
Lucrul e şi de toată lauda, dar şi de mai mare tristeţea, pentru că subiectele ei, în perfect termen de garanţie, urmăresc, în linii mari, puncte nevralgice ale politicului şi socialului care ne rod încet şi sigur: carenţele din educaţie, ascensiunea contravalorilor, clientelismul politic, imposibilitatea societăţii civile de a presa mai ferm decizia politică, fatalmente tributară variilor interese de grup, situaţia intelectualilor uşor arondabili tot după interese, imposibilitatea acţiunii colective, derapaje civice de tot felul ş.c.l. (recenzie: http://bookaholic.ro/alina-mungiu-pip...)
Lucrul e şi de toată lauda, dar şi de mai mare tristeţea, pentru că subiectele ei, în perfect termen de garanţie, urmăresc, în linii mari, puncte nevralgice ale politicului şi socialului care ne rod încet şi sigur: carenţele din educaţie, ascensiunea contravalorilor, clientelismul politic, imposibilitatea societăţii civile de a presa mai ferm decizia politică, fatalmente tributară variilor interese de grup, situaţia intelectualilor uşor arondabili tot după interese, imposibilitatea acţiunii colective, derapaje civice de tot felul ş.c.l. (recenzie: http://bookaholic.ro/alina-mungiu-pip...)
January 10, 2021
Avem un discurs și păreri bine susținute și argumentate.
Deși unele dintre articole (mi-ar fi plăcut să fie datate) au zece ani, sunt de mare actualitate.
Mi-a plăcut curajul de a spune lucrurilor într-un mod foarte direct, chiar cu riscul de a deveni ,,nesuferită", căci prea zice cu subiect și predicat din ce cauză societatea românească nu reușește să evolueze, în ciuda multor oameni de succes care își au rădăcinile prin aceste locuri.
Deși unele dintre articole (mi-ar fi plăcut să fie datate) au zece ani, sunt de mare actualitate.
Mi-a plăcut curajul de a spune lucrurilor într-un mod foarte direct, chiar cu riscul de a deveni ,,nesuferită", căci prea zice cu subiect și predicat din ce cauză societatea românească nu reușește să evolueze, în ciuda multor oameni de succes care își au rădăcinile prin aceste locuri.
January 17, 2015
Este o carte în mare parte de critică. Procentul de oameni sau instituții criticate este de vreo 80-90%.
Sunt și câțiva lăudați, dar mai puțin.
Și aș mai remarca, că autoarea într-un mod sublim, mai face și reclamă. Fie portarului ei romaniacurata.ro, fie filmului fratelui ei, fie cărții soțului...
Sunt și câțiva lăudați, dar mai puțin.
Și aș mai remarca, că autoarea într-un mod sublim, mai face și reclamă. Fie portarului ei romaniacurata.ro, fie filmului fratelui ei, fie cărții soțului...
March 24, 2021
4.5*
Dacă erau scoase toate numele proprii sau măcar să apară în note de subsol, cartea era de 5*
Doar citirea acestor nume creează o repulsie inconștientă care pur și simplu enervează cititorul (din mine.)
Am un respect deosebit pentru Adrian Marino și Monica Lovinescu; prin extrapolare pot spune că sunt de aceeași parte a baricadei cu Alina M-P (chiar dacă nu sunt de acord că new york times este cel mai bun ziar din lume! Sau chiar ft! Printre cele mai bune, ar fi fost mai corect spus!)
Dacă erau scoase toate numele proprii sau măcar să apară în note de subsol, cartea era de 5*
Doar citirea acestor nume creează o repulsie inconștientă care pur și simplu enervează cititorul (din mine.)
Am un respect deosebit pentru Adrian Marino și Monica Lovinescu; prin extrapolare pot spune că sunt de aceeași parte a baricadei cu Alina M-P (chiar dacă nu sunt de acord că new york times este cel mai bun ziar din lume! Sau chiar ft! Printre cele mai bune, ar fi fost mai corect spus!)
Displaying 1 - 7 of 7 reviews