"Să trăiască partizanii până vin americanii!"

by Aristina Pop-Săileanu

O epopee a partizanilor din Munţii Maramureşului povestită de Aristina Pop-Săileanu, unul din ultimii supravieţuitori ai rezistenţei anticomuniste din România. Caracteristica acestei cărţi este faptul că aproape fiecare personaj al istorisirii sale este ilustrat cu documente scrise şi fotografice selectate de editori din Arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Academiei Civice – Memorial Sighet.

192 pages, Paperback

First published May 1, 2008

Reviews

[teodosia · Rating 3 out of 5]

Doamnă Aristina, ați trecut prin atâtea suferințe, sunteți supraviețuitoarea atâtor dezastre. Autorii lor, autorii crimelor pretindeau că servesc prin ele o cauză nobilă, dedicată dreptății, egalității sociale. Credeți că, măcar teoretic, acest experiment avea vreo șansă de realizare? Credeți că, de partea dumneavoastră, această rezistență morală a fost o victorie în fața barbariei comuniste?

A fost o victorie pentru toți cei care și-au păstrat normalitatea. Eu mă consider unul dintre ei. Țarancă, am fost și am rămas un om normal, nici eu, nici rudele mele, nu am avut complexe de inferioritate. […] Noi nu am suferit de complexe de inferioritate. Întotdeauna am crezut că este în beneficiul țării să fie cât mai mulți intelectuali. De la noi au plecat la liceu o sumedenie de băieți și fete, pentru că țăranul vroia ca și copilul său să ajungă să învețe carte. Ori, ura asta „de clasă” a fost ceva de neînțeles, a exploatat tot ce putea fi mai rău în om. Ea a distrus atâtea destine, a lăsat în urmă numai suferință și moarte, a vrut să-l despartă pe om de Dumnezeu. Să-i ia credința, speranța și iubirea. Experimentul de care vorbiți s-a sfârșit cu un ocean de nedreptăți. Eu sunt doar o picătură din acel ocean.

o carte fascinantă pornind numai de la titlu! de altfel, până și povestea din spatele acestuia merită evocată, tocmai pentru a ne face o imagine despre realitățile acelor ani: pe când se ascundea de Securitate, Aristina a auzit mai mulți agenți cântând „Să trăiască partizanii până vin americanii!”. am întâlnit ideea aceasta și în cartea de memorii a Lucreției Jurj (Suferința nu se dă la frați), cum că de cele mai multe ori în prima linie a brigăzilor desemnate să-i „vâneze” pe partizani se aflau soldați tineri, recrutați din rândul țăranilor, care nu împărtășeau ideile partidului. o părere justificată (privită cel puțin din perspectiva actuală): este oare legitim un regim care investește atâtea resurse în trimiterea a zeci de brigăzi prin păduri pentru a captura o mână de oameni? poate. în condițiile în care acei oameni ar fi reprezentat o reală primejdie pentru regim, aceste acțiuni și-ar fi găsit justificarea lor. însă trebuie să ne gândim: ce amenințare poate constitui o tânără de 18 ani care alege calea munților pentru a-și urma tatăl?
Aristina era deci cu un an mai mică decât mine când a devenit, vrând-nevrând, partizan! iată dimensiunea pe care o capătă acest om! cu familia deportată în Bărăgan după îndelungi anchete, fără posibilitatea de a mai afla ceva despre ei, viața pe munte capătă un caracter aproape sacru: slujbele oficiate de părintele Oniga, la care se adaugă și programul de rugăciune zilnic, rozariul, citirea Bibliei, toate acestea o determină pe Aristina să mărturisească: duceam o viață… poate că nu de invidiat, pentru unii, dar, în ceea ce privește credința, au fost niște clipe unice.. Ori, câți dintre noi (printre care mă număr și eu) am considera toate cele enumerate mai sus drept „clipe unice”? poate prea puțini. nu e de judecat, doar mă folosesc de astfel de întrebări pentru a atrage atenția asupra a ceea ce au reprezentat acești oameni.
dincolo de mărturiile legate de viața din munți, cartea este valoroasă și prin prisma evocării vieții din închisoare: la 22 de ani este condamnată la 20 de ani de muncă silnică. medicii încearcă același sentiment când o văd: „Ce caută puiul ăsta aici?”. nu este vorba despre nimic altceva decât despre o traumă: Sechele, desigur, sunt pentru că, în primul rând, acei 15 ani, cei mai frumoși, de la 18 până la 33, petrecuți în munți și în temniță sunt o viață furată.. 11 ani petrecuți prin închisori: se îmbolnăvește de TBC și nu de puține ori este la limita supraviețuirii; soarta ei stă de cele mai multe ori fie în mâinele colegelor de detenție, fie în mâinile medicilor - „Mâncare nu mă lăsați să-i dau - pentru că a vrut să mă treacă la un regim TBC -, la spital nu mă lăsați s-o duc, dați-mi un revolver s-o împușc.”. Doamnă, când l-am auzit am început să plâng, parcă l-am auzit pe tata…
e o carte cu caracter exclusiv memorialistic. fără un studiu introductiv, îți faci numai o idee de ansamblu a grupului Pop-Oniga din care a făcut parte Aristina. dar este o carte care îndeamnă: la a citi mai mult, la a rememora: Nicolae Pop alege să se predea singur Securității, pentru a pune capăt suferințelor cauzate susținătorilor, familiei, lui însuși poate - și nici până în prezent nu se cunoaște locul în care a fost înmormântat după împușcarea fără judecată. ori astfel de nedreptăți trebuie aduse la lumină, nu pentru a acuza, ci strict pentru a rememora.

[Gruia · Rating 5 out of 5]

O bucată de istorie brută. Este de fapt un interviu cu cea care la numai 18 ani s-a refugiat în munți pentru că familia ei ajutase niște partizani. La 22 de ani a fost arestată și a petrecut următorii zece ani ca deținut politic. În prima parte descrie ororile de început ale instaurării comunismului: execuțiile sumare din curțile caselor, bătăile tuturor celor bănuiți că au ajutat partizani, jafurile, deportările în Bărăgan. Partea a doua este povestea suferințelor din închisoare, în care documentează și nume și istorii ale celor pe care i-a întâlnit acolo. În partea a treia vorbește despre viața de după eliberare.

[Marcica Movileanu · Rating 5 out of 5]

O istorie a rezistentei morale in fata colosului comunist.

[Georgeta Ghilă · Rating 5 out of 5]

Le suntem datori tuturor acestor înaintași ai noștri să nu mai lăsăm să se întâmple asemenea atrocități.