Și văile șopteau numele tău

by Andreea Sepi

Doi frați înstrăinați. O singură femeie. Un tată autoritar răpus de un cancer galopant. O cununie pe repede înainte.
Sosită de urgență din Canada alături de Mircea, Ina sfidează stereotipurile în care Silviu, viitorul cumnat, încearcă s-o încadreze. Mircea, acaparat de afaceri, o neglijează. Rămași singuri în Munții Făgăraș, Silviu și Ina se tatonează pe un traseu periculos de creastă. Magnetismul e palpabil. Când stihiile se dezlănțuie, cei doi se prăbușesc într-o intimitate care-i fragilizează. Peste impasul moral se așterne pandemia. Viața e un potop de neprevăzut, iar din proximitatea morții răzbate, irepresibilă, întrebarea: A trăda sau a te trăda, la nesfârșit, doar pe tine?
O poveste de dragoste plină de emoție profundă și autentică, dar și un roman filosofic despre rivalitate și resentiment, credință și scepticism, vindecare și cruzime, tehnologie și experiența nemijlocită. Radiografia unei societăți fracturate și o alegorie despre viziuni opuse care au nevoie una de cealaltă ca să se completeze.
#philosophicalromance #upmarket #beyondgenre #poetic #love #society #ideas

538 pages, Paperback

Published March 1, 2025

About the author

Andreea Sepi (https://andreeasepi.com) has always enjoyed playing with words and tossing ideas around. She wanted to write from a very young age, but the complicated relationship between language and propaganda gave her pause for thought.
She chose to study International Relations, roam two continents and work in marketing and the translation industry instead. During the pandemic, on the brink of burnout, she started digging tunnels through her imagination; she soon hit a vein and began to extract novels, short stories, travel essays and lots of poetry.
In the meantime, she has stopped resisting her destiny: she has obtained a BA in English from the University of London, is studying toward an M.A. in Creative Writing, and publishes in online and print magazines in Romania and abroad.
Her first novel was picked up by Datagroup Publishing in 2024 and she is already working on two more.

Reviews

[Camelia]

Pe Andreea Sepi o ştiu de ani buni, de pe vremea studenției mele la Regensburg. Ne-am cunoscut într-un grup de români, printr-o foarte bună prietenă comună, Maria. Ne-am împrietenit şi i-am făcut chiar şi o vizită cu Maria, după ce Andreea devenise proaspăt mămică de bebelină. Apoi i-am descoperit textele faine în engleză de pe "ink4thought" și-mi plăcea tare mult s-o citesc. După un timp s-a mutat la München, ne-am auzit din ce în ce mai rar, spre deloc, până când, într-un târziu, ne-am regăsit pe facebook și-am reînnodat firul prieteniei. Aşa am aflat de cărțile pe care le-a scris. Am rugat-o să-mi trimită cu dedicație cărțile ei și-astfel am descoperit-o în postura de romancieră. "Icoană în urmărire generală" m-a prins de la primele pagini, probabil și fiindcă protagonista era tot venetică, tot din Argeș, de pe meleagurile mele natale. Nu mă dădeam neapărat în vânt după romane polițiste, dar cartea Andreei m-a prins bine și nu mi-a mai dat drumul până nu m-am dumirit de-a binelea unde se-ascundea buclucaşa icoană. Când am aflat că i-a apărut al doilea roman, ştiam deja că-i musai clasa-unu-marca-urs, cum îi plăcea tatei să catalogheze ceva de mare clasă. Zice-se că nu trebuie să judeci o carte după copertă. Ei bine, mie grafica romanului mi s-a părut cireaşa de pe tort, cum ar veni, fiindcă, pentru mine una, ceva ce-mi şi gâdilă nițeluș retina e mai cu vino-ncoa, ce mai calea-valea sau „văile”, vorba romanului.
M-a prins din prima jocul de-a perspectivele naratoriale. Mai întâi, Andreea m-a luat de mânuță și m-a zvârlit direct în lumea lui Silviu şi-n dinamica familiei lui. Şi când credeam c-am dat lovitura şi-am intrat zdravăn în pielea personajului, câteva pagini mai încolo m-a pus iute-a-mi lepăda pielea aia, ca să o-mbrac pe-alta, și tot așa, rând pe rând, m-am încotoşmănat cu toate pieile, ba a lui Silviu, ba a Arinei/Inei, ba a călugăraşului pustnic Marian, ba a lui Mircea, ba a Danei, pe care le-am tot lepădat şi reîmbrăcat tot romanul, ca-n vestita poveste a porcului a lui Creangă. Cred că un pic am fost până și câinele de pripas Azor, ba chiar și bebelușul Ștefan. E meritul Andreei de-a fi ticluit acțiunea, astfel încât să mă transpună pe mine, cititoarea, în lumea interioară a personajelor ei, să mă poarte prin toate cotloanele, prin tenebrele și luminişurile ființei lor, prin spațiul mioritic al sufletelor lor, pe cărările nestatorniciilor, îndoielilor, certitudinilor, prea-plinul sau prea-golul existenței lor, să mă facă să mă îndoiesc și eu de partea cui sunt, lângă cine-aleg să intr-un horă. Doar că mi-a fost imposibil să nu dănțuiesc alături de fiecare-n parte şi să-i țin isonul în jocul destinului. Am tot pendulat de colo-colo, între-ai ține partea unuia sau altuia, fiindc-am simțit pe rând și ditai pietroiul mustrărilor de conştiință, şi apăsarea îndatoririlor de familie, a moralei, a gurii lumii, sfredelul vinovăției şi fiorul erotic, și pe cel al trădării, și-ncercarea de-a întinde masca normalității peste tina durerii bine-ascunse sub preş, başca neliniştile şi-ndoielile veneticului în căutare de rădăcini trainice în care să-şi împlânte zdravăn certitudinile. Textul e dăltuit cu grijă, fără siropoşenii sau vorbe-aruncate-n vânt. Ici-colo m-am surprins, minunându-mă ca de-o ditai găselnița: „Tii, bată-te norocul să te bată, Andreea, cum mi-ai luat tu vorba din gură!“, de parcă-n paginile romanului mi-aș fi dibuit propriile păreri:

"Privesc pe geamuri, cu gândul la deșeurile care nu mai încap în tomberoane și zac maldăr într-un colț al parcării, în ditai zona natural protejată; la cocenii de porumb fiert, molfăiți pe jumătate și abandonați lângă lac; la staniolul de șaorma îndesat subo piatră. Îmi vin în minte și puberii care, în zori, răcniseră apocalyptic minute în șir doar ca să testeze ecoul, în timp ce mucurile de țigară se așterneau covor pe lângă autobuze. Îmi amintesc de flora fragile călcată în picioare de oameni cu burți și începe să mă doară stomacul. În cele din urmă, dezgustul mi se coagulează în gură și câștigă bătălia."(p.100-101)

Mai anii trecuți mă burzuluisem toată și m-apucase lehamitea, când băiețelul meu de doar câțiva anișori pe-atunci mă întrebase cătrănit: „Mami, dar de ce e atâta mizerie aici? De ce unii oameni nu aruncă gunoiul la coș și îl lasă peste tot? Nu e frumos deloc să facă așa.” Atunci m-au apucat toate pandaliile de mamă revenită pe meleagurile natale să-i arate copilului ei toate minunățiile copilăriei ei și ieșită cu orgoliul șifonat de-a binelea și cu retina zgâriată vârtos de munții de gunoaie, lăfăindu-se-n voie lângă coșuri de gunoaie pe jumătate goale. Așa c-am răbufnit cu obidă: „Din nesimțire.“ Apoi m-am mai repliat nițel, încercând să le găsesc totuși o scuză: “Poate că nu a avut nimeni răbdare să-i învețe cum se face.“ La Barajul Vidraru, ce-l știam din fragedă pruncie cu măreția lui sălbatică, ditai cocenii de porumb stăteau îndesați prin despărțiturile parapetului, peturile pluteau nestingherite la baza barajului, în iarbă se răscăbăiau pungi zdrențuite de cipsuri; la Sâmbăta de Sus, în ditai parcarea mănăstirească și-n pădurea de lângă, la tot pasul plasticurile, pungile și șervețelele zburătăceau de colo-colo purtate de vânt, că vorba aia, pseudo-evlaviosul leit-poleit se curăță de zoaie și la ușa bisericii; pe Valea Oltului așișderea, mormane de mizerii lângă indicator și coș de gunoi cu „Vă rugăm păstrați curățenia!” Parcă-l auzeam pe soțior, explicându-mi că dorurile mele de fătucă venetică nu prea mai au legătură cu realitatea cea crudă a zilelor noastre, iar România amintirilor mele rămâne doar o iluzie deșartă, întocmai cum Silviu îi răspundea Arinei:

"Ce te-așteptai? Asta-i țara. România profundă îi zicem noi aici. Eternitatea s-a născut la sat și a murit tot acolo. Nouă în vene ne curge mediocritate. Ne împăunăm cu oamenii ăștia de seamă atunci când au success afară, dar, la o adică, valorile de care ținem ca orbul de bâtă noi, pe aici, sunt neștiința, nepăsarea și neglijența. Asezonate frumos cu sentimentalisme de doi bani și cu polonice de retorică. Îi dăm cu trecutul glorios fiindcă nu suntem în stare să construim un prezent acătării și un viitor asumat. Ce știm noi să producem sunt anacronisme, sărăcie, lipsuri… Politica, școala, biserica, toate dau chix. Tu în biserică ai sperat să găsești refugiul?! Biserica e cazinoul cel mai mare." (p.101)

Andreea scrie tare bine, frazele curg fain, graiul se potrivește mănușă firescului situației, uneori se strecoară pe nesimțite și neprevăzutul, tocmai când te culcaseşi pe-o ureche că gata, asta e. Te jelești, te hlizești, râzi pe-nfundate sau te iei la trântă cu demonii durerilor, cu dorurile neostoite, tragi aerului muntelui adânc în piept, te bucuri de privelişti ce-ți taie respirația, sui vitejește, pieptiş, dar şi-o iei la vale de-a berbeleacul de nu te vezi, când ți-e lumea mai dragă; stai cu inima cât un purice c-o fi, c-o păți, te trec fiorii dragostei și te-apucă toți dracii geloziei, "are, dălacului, toate halea, bre", cum zicea hâtru mama-mare.
Ca un făcut, s-a-ntâmplat să termin romanul în vacanța de Rusalii, taman ca-n finalul cărții, „Rusaliile. Deznodământ“, ca să fie treaba, treabă. Mulțumesc din suflet, Andreea, pentru romanul tău bine ticluit, pentru rândurile meșteșugit aduse din condei, pentru cugetări numai bune de rumegat mai pe-ndelete şi pentru o scriitură cu dichis. Am mers cu teleguța firului epic doldora de emoții care mai de care, m-ai hurducat bine pe toate hârtoapele lumilor văzute și nevăzute ale eroilor tău, așa că „Și văile șopteau numele tău” și-a câștigat un loc de cinste pe raftul sufletului meu de cititoare-mpătimită. Trece-mă, rogu-te, la catastif, mă-ncumet cu dragă inimă să purced și pe cărările următoarelor tale tomuri!

[Mircea · Rating 5 out of 5]

„Și văile șopteau numele tău" este un roman care explorează teme profunde prin intermediul unor personaje complexe și al unui cadru natural descris cu lux de amănunte. Contrastul dintre mediul urban românesc - prezentat ca fiind dezolant, respingător, repulsiv - și peisajul montan cu alternarea sa între creste și văi funcționează ca o metaforă pentru divizarea emoțională pe care o trăiesc mulți români în raport cu locul natal. Această dualitate geografică reflectă tensiuni interioare mai profunde.

Povestea se concentrează în jurul lui Silviu, care în primele pagini ale cărții întâlnește în vârful unui munte un personaj enigmatic - un „înțelept" ascuns în trupul unui tânăr călugăr. Relația dintre cei doi se dezvoltă gradual, prin munca comună la construirea temeliei unei biserici din zona unei sihăstrii. Această prietenie se construiește organic, prin experiențe comune și destăinuiri mutuale.

Un element central al romanului este relația disfuncțională din familie. Frații Silviu și Mircea sunt prezentați pe baricade diferite, iar părinții lor îl favorizează pe Mircea, considerându-l fiul „câștigător" în viață, în ciuda faptului că el este cel care a plecat departe de ei. Autoarea prezintă acest conflict fraternal ca pe un laitmotiv care transcende generațiile, oferind în același timp o perspectivă asupra valorilor tradiționale de lectură și educație.

Prima parte a romanului se caracterizează prin dezvoltarea graduală a acțiunii, cu numeroase ramificații filozofice și momente de intensitate emoțională. Partea a doua adoptă un ritm mai alert și se orientează mai mult spre acțiune, creând un contrast care poate părea anticlimatic. Această structură reflectă încercarea autoarei de a îmbina elemente ale romanului clasic cu tehnici narative moderne. Probabil că prima parte se potrivește mai bine gusturilor amatorilor de literatură clasică, în timp ce cea de-a doua se potrivește mai mult celor care apreciază un stil rapid și tranșant.

Romanul își câștigă caracterul romantic prin intermediul personajului Ina, care se remarcă prin verticalitatea sa etică și prin dragostea „sisifică" pe care o nutreşte pentru soţul ei. „Switch-ul" emoțional a fost unul din elementele aşteptate cu nerăbdare, deoarece o premisă bună de declanşare a acţiunii într-o carte este întotdeauna apreciată, cu precădere atunci când se folosește un pretext sensibil. Autoarea nu a dezamăgit și a reușit să prezinte elegant și firesc atașamentul dintre Ina și noua ei dragoste. Această relație evocă conceptul de „dor" definit de Lucian Blaga, aducând în prim-plan nostalgia și aspirația metafizică specifice literaturii române.

Totuși, ar fi greșit să considerăm cartea ca fiind una de dragoste. Este o poveste de viață care aduce la un loc posibilitatea mai multor tragedii personale și, mai ales, confruntarea omului cu neîmplinirea.

„Și văile șopteau numele tău" este o operă complexă care abordează teme universale prin prisma specificului cultural românesc. Dualitatea constituie un fir roșu care traversează întreaga narațiune, manifestându-se în multiple planuri ale poveștii. Romanul se adresează cititorilor dispuși să se angajeze într-o lectură care solicită atât implicarea emoțională, cât și reflecția asupra temelor prezentate.

[Patricia Popa · Rating 5 out of 5]

Pentru prima data in experienta mea de cititor, imi vine dificil sa scriu o recenzie unui roman care mi-a placut enorm. Inca din primele pagini, “Si vaile sopteau numele tau” m-a izbit ca genul acela de carte rara, care trebuie savurata cuvant cu cuvant si pe care, daca incerci sa o explici altcuiva, ajungi inevitabil sa “strivesti corola de minuni a lumii”, cum zicea poetul.

Ce imi permit insa sa articulez este ca aceasta carte ridica literatura la rang de arta si este de un rafinament si de o eleganta sublime, fara insa a cadea in pacatul pretentiozitatii. Limbajul este unul liric, bogat in nuante si in figuri de stil inedite, care, asemeni unei picturi, resusesc sa redea realitatea intr-un mod aparte, prin ochii artistului, mai degraba decat prin lentila rece a unui obiectiv. M-a dus un pic cu gandul la literatura romantica din perioada victoriana, mai ales ca am gasit in Ina nobletea si consideratia dragei mele Jane Eyre. Mai mult, l-am simtit ca pe o gura de aer proaspat in mijlocul curentului care pare sa fi cuprins literatura romaneasca contemporana, care, de prea multe ori, alege sa sacrifice complet frumusetea cuvantului in numele unui dialog cat mai autentic ca limbaj.

In ceea ce priveste personajele, nu pot sa zic ca m-am amorezat sau am detest vreunul in mod special, si asta tocmai datorita faptului ca Andreea Sepi reuseste sa creeze niste personaje atat de nuantate si de realiste incat ele ajung sa transceada limitele tiparului si sa devina oameni reali, ale caror reactii m-au lasat de multe ori perplexa. Paradoxal poate, favoritii mei au fost cele doua personaje secundare, calugarul Marian si ciobanul, pe care Andreea a reusit atat de bine sa ii aduca la viata dandu-le niste voci cat se poate de neaose si de distinctive.

Mi-a placut mult si alternanta perspectivelor personajelor si a naratorului, care, pe langa faptul ca prezinta evenimentele din mai multe unghiuri, confera si un dinamism care previne plictiseala.

Un alt aspect care m-a surprins placut a fost naturaletea cu care se dezvolta idila dintre cele doua personaje principale. Mi-a placut ca nu a fost ceva brusc sau fortat, ci, din contra, s-a simtit ca un proces organic, care se construieste treptat, din minuscule si numeroase episoade de tensiune.

Per total, un portret cat se poate de viu si de realist al complexitatii relatiilor interumane, redat intr-un limbaj poetic si plin de rafinament, presarat cu dezbateri filosofice despre religie, societate si conditia emigrantului, cu care am rezonat puternic, de multe ori din ambele perspective. O recomand cu toata caldura!

[Cristian Ionescu · Rating 5 out of 5]

Felicitări autoarei pentru una din cele mai bune realizări literare contemporane. Lucrarea este un roman de dragoste, ale cărui personaje sunt construite arhetipal și exemplar, a cărui intrigă și desfășurare este universală, dar a cărui scriitură este proaspătă, cultă, îndrăzneață și modernă. Stilul autoarei este „pe voci”, alternând punctele de vedere între personaje și povestitor într-un carusel extrem de interesant și deloc obositor, determinându-ne să petrecem timp alături de gândurile fiecărui personaj, pentru a înțelege mai bine ansamblul. În subsidiar, autoarea glosează pe marginea unor teme recurente din prezentul românesc într-un mod deloc superficial, punând în gura personajelor sale idei filosofice și politice tratate cu seriozitate și putem aprecia documentarea, experiența și nivelul cultural precum și perspectiva sinceră și frustă a doamnei Andreea Sepi. Lucrarea este atât de bine construită încât te ține cu sufletul la gură pe parcursul celor peste patru sute de pagini și practic, nu poți să o lași din mână, până când nu o termini. Singurul minus – în opinia mea – este aspectul fizic al personajelor. Dacă arhetipalul și exemplarul s-ar fi oprit la trăsăturile de caracter, personalitate și nivelul ideatic al acestora, totul ar fi fost perfect, însă autoarea a simțit nevoia ca personajele sale să exceleze și fizic, astfel încât cele feminine sunt splendide (Arina) sau frumoase peste medie (Dana) iar cele masculine sunt frumoase la nivel de fotomodel (Mircea) sau de atlet/sportiv (Silviu). Povestea câștigă prin adâncimea ideilor, profunzimea trăirilor și ineditul situațiilor, dar pierde prin situarea lor într-o lume a oamenilor superbi fizic. Sentimentul insuflat cititorului este acela că lui nu i se poate întâmpla, că nu este o poveste cu și despre oameni obișnuiți, iar mesajul acesta face ca romanul să pară un pic livresc, să aibă o notă falsă într-o simfonie, de altfel, foarte armonioasă și grandioasă. În dorința vizibilă de excelență, autoarea a supralicitat. Strică acest lucru ansamblul? Nicidecum. Cartea rămâne o capodoperă din foarte multe puncte de vedere, dar ne ține la distanță, interzicându-ne imersiunea totală într-o lume care rămâne doar a autoarei.

[Iosiv Basarab · Rating 4 out of 5]

a new twist on the legends of the fall situated in the romanian carpathians featuring (too much) philosophy.. I mostly liked this book, however, I could have lived without the philosophical exchanges (too many, too long).. otherwise, the story is well-written and I enjoyed it.. by the way, the book looks amazing

[Claudia Tanasescu · Rating 5 out of 5]

Nu doresc să dezvălui prea mult din acțiunea romanului, pentru a-i lăsa pe cititor să savureze meandrele poveștii care te poartă în ritm alert în road trips prin sate românești, drumeții pe munții Făgăraș și Cernei (se simte din text că sunt locuri iubite și bine cunoscute de autoare), plimbări prin Timișoara sau Herculane, apartamente îmbâcsite, universități, librării, orașe, spitale, trenuri, aeroporturi, cărți, idei și conflicte, pendulând între România și Canada. Prin alternări de planuri între trecut și prezent, Andreea ne lasă indicii despre cursul acțiunii încă din primele pagini ale romanului, crescând tensiunea așteptării întâlnirii fatale dintre Silviu și Ina, al cărui deznodământ îl așteptăm vreme de cinci sute de pagini cu sufletul la gură.
Am apreciat inserțiile de monolog interior ale personajelor, care mi le-au făcut mai reale, mai apropiate și oferirea de perspective diferite asupra poveștii prin vocea personajelor. Mi-a plăcut mai ales vocea interioară a Inei, care se distinge prin multă poezie, sensibilitate, profunzime. M-a mișcat și am citit de câteva ori jurnalul ei, care a fost lovitura de grație și pentru Silviu.
Prin intermediul personajelor sale, Ina (absolventă de litere, cu doctorat în antropologie), Silviu (profesor de filosofie), Marian (călugăr), Cosmin (sociolog), Dana (biolog) autoarea pune în scenă o adevărată maieutică. Conversațiile sunt deliciile acestei cărți, prin care se confruntă idei și principii contrare despre religie, divinitate, creștinism, filosofie, moralitate, tehnologie, maternitate și chiar acel subiect de care ne apropiem cu sfială, căutarea sensului vieții. Mi-au plăcut mult dialogurile prelungi purtate pe crestele munților de Silviu și Ina, poate pentru că mi se pare că oamenii au tot mai puțin timp și răbdare să le poarte în prezent în realitate, față către față.
Romanul este împărțit în două părți care au o atmosferă diferită. Prima parte se desfășoară la înălțime, atât fizic, pe potecile munților Făgăraș, dar și simbolic, la înălțimea idealurilor. A doua parte stă mai mult sub semnul corporalității și a rutinei vieții care târăște personajele în situații despre care spunem de obicei: „viața merge înainte”. Dar oare cum merge înainte viața după pârjolul unei mari iubiri neîmplinite? Recunosc că mi-a plăcut mai mult prima parte a romanului (poate datorită idealismului meu). Drumeția în Făgăraș e senzațională, am trăit-o intens, precum și episodul secundar al construcției schitului din munții Cernei.
Pot vedea o asemănare între primele două romane ale Andreei, în ceea ce privește temele abordate. Regăsesc tema emigrantului prins între lumi, atracția și respingerea pe care o exercită țara natală, o temă pe care autoarea o infuzează cu experiența personală a emigrării în Germania, unde trăiește de aproape douăzeci de ani. Totodată, apare tema credinței sau a absenței ei, cearta omului cu Dumnezeu și cu religia, căutarea divinului în realitate. Și am lăsat la urmă poate tema recurentă cea mai importantă: iubirea. Această iubire care e ca un axis mundi pentru personaje.
Andreea Sepi construiește romanul „Și văile șopteau numele tău” în jurul unei iubiri interzise, care, conform normelor morale și sociale, nu ar trebui să existe. La un moment dat, autoarea își exprimă probabil propriile dubii (și posibil pe ale cititorului) prin intermediul unui personaj: „Bă, prea e telenovelă!”. Este un tabu care dă bătăi de cap personajelor, dar și cititorului. Ne ridică întrebări ca: Ce este iubirea adevărată? Este posibilă o dragoste de tip agape între un bărbat și o femeie? Cât este ispită și cât dragoste în apropierea dintre un bărbat și o femeie? Ce cale trebuie să urmezi: rațiunea sau simțirea? Dar o dată ce ai lăsat frâu liber simțirii, mai este posibilă calea rațiunii? Ce este posibil/acceptabil în numele iubirii?

[Mugur Ioniță · Rating 4 out of 5]

Nu știu unde a stat ascunsă până acum Andreea Sepi. Deși este doar la o doua carte, cu o scriitură sigură și variată, dovedește că încă are multe de spus (scris).
Ar fi putut ieși două volume solide (în ambele sensuri): o colecție de eseuri pe diverse teme (credință, dragoste, singuratate, astronomie, mitologie, literatură, economie, covid, comunism, poezie, societate, chiar si matematică) și o poveste de dragoste, însă autoarea a ales să le pună pe toate într-o singură carte. Eseurile sunt scrise sub forma unor dialoguri pe cărări de munte, ceea ce poate da impresia că acțiunea se urnește mai greu, însă odată ce triunghiul amoros prinde contur, nu mai poți lăsa cartea din mână. Foarte frumos descrise mecanismele și subtilitățile atracției, ale rivalității și asumarea relațiilor.
Felicitări!

[Armand Csordas · Rating 5 out of 5]

Mi-a plăcut foarte mult această carte și mai ales limbajul și felul în care autoarea "pictează" scenele cu cuvinte.
Iubirea dintre Arina și Silviu e atât de autentică încât te absoarbe în interiorul ei. M-au pasionat si dialogurile filozofice și frământările lor. Romanul are o autenticitate aparte și te ține în priză până la final. Personal, m-au atras mult și scenele cu munți și dinamica psihologică dintre personaje.

[Andreea]

Mai multe recenzii, aici: https://andreeasepi.com/testimonial/r...