Ca să-și țină unită familia, un potcovar de etnie romă din Basarabia se mută în Galați, în apropiere de cel de-al Doilea Război Mondial. Cu toate că reușesc să pună pe picioare o gospodărie și o afacere care să le asigure traiul, vremurile întunecate ale acelei perioade lovesc pe oricine fără milă. Tatăl este nevoit să meargă pe front, iar singura lui fată și odrasla ei de numai câțiva ani sunt trimiși la Bug. Un roman înduioșător și dur în aceeași măsură despre supraviețuire, dragoste și credință, atunci când totul devine o ruină.
”Tată, vremea lui Antonescu o să mai vină și oamenii habar nu au ce s-a întâmplat atunci”. ”Lumea trebuie să știe, Gelu, tată.”
Asta îi spunea tatăl sociologului Gelu Duminică atunci când a terminat această carte și și-a rugat fiul s-o dea la o editură spre o eventuală publicare. Doar că fiul se temea, credea că lumea nu va fi interesată de această bucată de istorie (nici măcar nu pot să scriu ”a romilor”. Pentru că e a noastră, a tuturor.) De dragul lui, tatăl a schimbat numele lui real, cel cu care semnase cartea: Duminică Tănase în ”Mircea Tănase” (Mircea de fapt era numele sub care îl știau toți, inclusiv mama spunându-i așa). Apoi tatăl s-a stins și, vreme de aproape 20 de ani, manuscrisul a rămas undeva închis pentru că nici măcar fiul lui nu a avut puterea să-l citească câțiva ani după.
Cartea e sfâșietoare. E despre deportarea romilor din perioada celui de-al doilea război mondial de către noi, românii. NU altcineva. NOI. Holocaustul romilor în România. Despre care nu vorbim că, deh, nu se încadrează la faptele de maaaaare vitejie ale curajosului neam românesc ca să se califice la accesul în cărțile de istorie.
Tatăl autorului este trimis pe front iar sora lui, Anica, împreună cu copilul ei de doar câțiva ani, ajung la Bug. Anica trăiește vreme de doi ani alături de alte 1000 de suflete, în niște bordeie, în condiții greu de imaginat. Și greu de citit. Ți se face sufletul ghem și se strânge carnea pe tine la fiecare frază. Nu o să vă povestesc amănunte pentru că am convingerea clară că toată lumea TREBUIE să citească această carte și să afle pe propria simțire ce s-a întâmplat atunci.
Dincolo de multe altele, ce m-a ARS pe mine pe suflet a fost următoarea frază:
”- Fă, surioară, răspunde Anica cu înțelepciune, așa ne-a fost și așa ne va fi nouă, țiganilor, soarta! Și ce-am tras până acuma și câte încă mai avem de tras aici, la Bug, ne este dat de la Dumnezeu și de la cei ce ne-au adus aici. Noi suntem țigani și întotdeauna vom fi alungați de cei ce spun că ne sunt stăpâni. Noi de ei nu suntem socotiți oameni, spun că noi suntem pleava ce cade pe pământ după treieratul grâului și ne lasă să ne ia vânturile, ducându-ne aiurea”.
Poate dacă vorbim despre asta mai ștergem un pic din rușinea pe care fiecare dintre noi, ”românii”, ar trebui s-o simțim. 😔 Și să facem în așa fel încât oamenii SĂ ȘTIE și să nu mai voteze oameni care consideră RĂUL un model. 😔
Finalul anului 2024 a fost cel care l-a făcut pe Gelu Duminică să simtă că manuscrisul tatălui său trebuie să fie tipărit și să ajungă la oameni. Și a avut dreptate.
Și încă ceva important. Toate încasările din vânzarea acestei cărți se vor duce în burse pentru copiii dezavantajați. Pentru că doar lipsa de educație ne face, aparent, să repetăm greșelile istoriei.
O restituire obligatorie. Am citit cartea pe nerăsuflate. O poveste emoționantă despre deportarea romilor la Bug, în Transnistria celui de-al doilea război mondial. Pe alocuri sfâșietoare, cartea ne dezvăluie un episod rușinos și foarte trist din istoria României, acela al prigonirii romilor de pe pământul românesc. Suferința și discriminarea unei minorități va rămâne o pată grefată în pielea și sufletul unor oameni care și-au dorit o viață mai bună. Sinceritatea povestitorului care recunoaște tarele unui popor de năpăstuiți este cutremurătoare. El recunoaște faptul că mama lui cerșea împreună cu sora Anica, deportată la Bug dintr-o confuzie a numelui și o răutate. Dar și faptul că tatăl său, venit din Basarabia la Galați, era cel mai mare gospodar al satului, om vrednic și foarte cinstit. Un rom simplu care povestește viața familiei sale și care ne face să ne aplecăm mai mult asupra unor probleme existențiale care au schimbat cursul istoriei.
acum 10-15 ani când citeam cărți cu/despre holocaust, mi se păreau cumva povești îndepărtate dintr-o lume care are prea puțin în comun cu țara asta ("ce, niște ani de război doar cu niște întors de arme at some point?").
nu știm destul și o să mai dureze până o să știm. până atunci, e un punct de plecare.
În primul rând, aș vrea să îi mulțumesc lui Gelu Duminică pentru publicarea acestei cărți la momentul potrivit. Poate că acum 15 ani ar fi trecut neobservată, dar trăind cu pericolul extremismului în această perioadă de frământări politice, este atât de necesară. Și apoi aș vrea să mulțumesc (postum) autorului, care s-a încăpățânat să o scrie. A avut un talent de povestitor incontestabil. Nu cunoșteam acest episod din viața romilor (ca atâtea altele din istoria noastră) și este o minune că au existat supraviețuitori care să ne spună ce orori au trăit. Am terminat-o ieri și încă sunt cu gândul la Anica și frații ei, mi-ar fi plăcut să știu măcar pe scurt cum a fost viața lor în continuare. Cu siguranță extrem de grea, pentru că a urmat ocupația sovietică și apoi s-a instalat regimul comunist. Da, vremea unuia ca Antonescu se poate întoarce oricând dacă nu suntem atenți. Și vom suferi cu toții consecințele, nu doar o etnie sau o categorie socială. Am avut noroc de data asta, vom avea și data viitoare? Depinde numai de noi... Citiți cartea și dați-o mai departe.
O carte care trebuie. Rasismul în România e un lucru firesc și rușinos, în același timp. Ne întâlnim cu el zilnic, dar puțini i-am căutat vreodată rădăcinile. “Primăvara la Bug” nu este doar o poveste prin ochii inocenți de copil ai autorului, ci o relatare istorică a oribilelor fapte săvârșite de noi, românii. O realitate sumbră, ce a avut loc acum nici o sută de ani, de care refuzam să discutăm azi.
Vremea lui Antonescu a venit, iar eu sper că oamenii nu știu ce s-a întâmplat atunci.
"Tată, vremea lui Antonescu o să mai vină, iar oamenii habar nu au ce s-a întâmplat atunci."
O poveste pe cât de tristă, pe atât de necesară în societatea românească, mai ales în contextul actual. Cred că toată lumea ar trebui să citească Primăvara la Bug pentru a înțelege cât rău poate să existe în lumea asta și ce forme poate să aibă.
Fascinantă carte. Stilul este al unui basm popular, din păcate povestea este reală și cruzimea celor întâmplate ți se întipărește în creier. Să sperăm că asemenea vremuri și ideologii nu se vor mai repeta…
O carte care ar trebui inclusă în programa școlară. Aceasta reprezintă o parte din istoria romilor, din România, pe care mulți nu o cunosc și nu trebuie uitată.
Auzeam adesea la școală citatul: „Cine nu își cunoaște istoria este condamnat să o repete.” Deși mi se părea că are greutate și sens, rămânea pentru mine doar o frază bine formulată, greu de aplicat în viața de zi cu zi.
Abia când am început să citesc povești reale, istoria a început să se simtă, nu doar să fie. Cărți precum aceasta mi-au deschis ochii către durerea ascunsă în spatele cifrelor și evenimentelor seci din manuale. Este o carte devastatoare și revelatoare în același timp. Faptele sunt extrem de greu de acceptat și citit, dar autorul a știut cum să spună povestea astfel încât durerea să nu copleșească, presărând puțin umor și descrieri care să mai atenueze din greutatea faptelor.
Sunt recunoscătoare că o astfel de mărturie a ajuns la cititori. Sper din suflet ca această carte să fie, cândva, parte din programa școlară – atât la limba română, cât și la istorie.
Această carte nu merită doar a fi citită, ci ar trebui să facă parte din poveștile care fac parte din noi, povești care nu ne dau voie să închidem ochii in fața nedreptății, abuzului și a violenței, chiar și când nu ne privesc direct.
Auzeam adesea la școală citatul: „Cine nu își cunoaște istoria este condamnat să o repete.” Deși mi se părea că are greutate și sens, rămânea pentru mine doar o frază bine formulată, greu de aplicat în viața de zi cu zi.
Abia când am început să citesc povești reale, istoria a început să se simtă, nu doar să fie. Cărți precum aceasta mi-au deschis ochii către durerea ascunsă în spatele cifrelor și evenimentelor seci din manuale. Este o carte devastatoare și revelatoare în același timp. Faptele sunt extrem de greu de acceptat și citit, dar autorul a știut cum să spună povestea astfel încât durerea să nu copleșească, presărând puțin umor și descrieri care să mai atenueze din greutatea faptelor.
Sunt recunoscătoare că o astfel de mărturie a ajuns la cititori. Sper din suflet ca această carte să fie, cândva, parte din programa școlară – atât la limba română, cât și la istorie.
Această carte nu merită doar a fi citită, ci ar trebui să facă parte din poveștile care fac parte din noi, povești care nu ne dau voie să închidem ochii in fața nedreptății, abuzului și a violenței, chiar și când nu ne privesc direct.
O carte care te lumineaza si iti povesteste o istorie trista, putin stiuta a tragediei traite de atatia romi deportati in timpul celui de-al doilea razboi mondial. O carte necesara, pentru ca istoria care nu se cunoaste, se repeta.
Un scris autentic, care te apropie de personaje si te transpune in pielea lor, transmitand durerea si necazul lor.
Despre atrocitățile naziste s-a scris mult, dar ce am făcut noi, românii?
În România, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aproximativ 25.000 de romi și peste 150.000 de evrei au fost deportați în Transnistria sub regimul lui Ion Antonescu, și nu la ordinele Berlinului, ci prin decizii proprii, asumate și semnate. Între paginile unei istorii mari, se pierd uneori adevărurile despre complicitate, despre victimele pe care le-am ignorat, deși erau „ale noastre”.
✤ Povestitorul spune istoria propriei familii; o familie de etnie romă din Basarabia care după ce se mută în România nu scapă de atrocitățile din lagărul de la Bug.
✤ E nevoie să citim Primăvara la Bug nu ca să dormim mai bine noaptea, dar din datorie față de cei de dinaintea noastră și cei de după.
✤ Uităm că uneori, ar fi mai important să ne onorăm victimele și să spunem clar și răspicat, că regretăm trecutul, fără să alunecăm în promisiuni goale în ceea ce privește viitorul.
„Primăvara la Bug” acoperă fapte aproape ireale și, din păcate, foarte puțin cunoscute de marea masă a populației, despre deportarea romilor din perioada antonesciană. Mascată sub forma unui roman, scris la persoana I, acțiunea se concentrează pe destinul familiei lui Mircea Tănase (1939-2009), nimeni altul decât tatăl bine-cunoscutului sociolog Gelu Duminică, aplecându-se de fapt asupra sorții crunte a peste 25.000 de suflete, cel puțin, din date oficiale. Un roman care reușește să dezvăluie realitatea dură la care au fost supuși romii la Bug, fără însă a cădea nici în capcana jelaniei ori, cum motivat ar fi fost, a învinovățirii de tip naționalist. Din contră, este o istorisire care, împotriva tuturor celor care se petrec, clocotește de umanitate și speranță, căutând un răspuns cât se poate de real de la divinitate:
„Oare, Doamne, cât de mult nu te-am ascultat, eu, Ivan, robul tău, de m-ai adus în halul ăsta?, (…) Și dacă eu ți-am greșit atât de mult, copiii ăștia, și se uită cu lacrimi în ochi la noi, ei cu ce ți-au greșit?”
Ivan, fierar de meserie, este capul acestei familii, care se mută din Basarabia la Galați, în anii ’30, la insistențele neveste-sii, care oricât de bine o ducea alături de bărbatul ei harnic și chibzuit în satul Comrat, nu se poate lepăda de obiceiurile neamului ei, de a cerși. Ivan și ai lui își ridică o gospodărie frumoasă, ajutat și de doi prieteni români, și își sporesc averea din comerțul cu porci. Viața însă nu are milă de ei, căci al Doilea Război Mondial vine ca un tăvălug. El este trimis pe front, iar o parte din familie, deși n-ar fi trebuit – tocmai pentru că el era în armată – ajunge să fie deportată. Astfel de cazuri au tot fost, nu este singular – și există dovezi care să le susțină, Gelu Duminică mi-a arătat parte din arhive. La fel cum nu au fost trimiși la Bug numai infractorii sau cei fără acte. Și chiar de-ar fi fost așa, să zicem, după cum încearcă unii sau alții să justifice hotărârile de atunci, în ce lume normală la cap putem veni cu argumente în favoarea crimei? Pentru că asta a fost și ne-o arată cu vârf și îndesat „Primăvara la Bug”.
Din acest punct al poveștii, avem un roman extraordinar despre supraviețuire și camaraderie feminină – în centrul lui fiind Anica (sora mai mare a povestitorului nostru) și Iftinca, cea mai bună prietenă a ei. Alături de ele pătrundem în lagăre și ajungem până la Bug, unde romii sunt lăsați de izbeliște, fără hrană și fără resursele de bază pentru a trece măcar peste iernile grele de acolo. Dacă se-ntorc, sunt împușcați de ai noștri. Dacă înaintează înspre Răsărit, sunt împușcați de ruși sau de partizani în gropi comune, pe care tot ei sunt puși să și le sape. Dacă sunt prinși că fură din satele ucrainene, la fel. Se moare pe capete de foame și de tifos. Se moare apoi iarna, când toți stau închiși în adăposturile lor, fără să știe luni întregi care mai e viu și care mort. Nenumărați sunt găsiți abia după dezgheț, morți și îmbrățișați.
(...)
Învățăm de la Mircea Tănase o bucată de istorie pe care de prea multe ori fie am negat-o, fie nu i-am dat prea multă importanță. Despre Bug s-a vorbit de la prea puțin spre deloc și în majoritatea cazurilor doar din cifre și fel și fel de statistici „lemnoase”. Acum însă avem „șansa” să retrăim acel coșmar, pentru a lua învățămintele necesare și a nu lăsa vremurile să se repete. Pentru că extremismul și naționalismul de tip fanatic acolo duc: către violență, către dezbinare, către ură și, inevitabil, către atrocități. Este o carte care te face poate să fii puțin mai atent la mesajele din jur și să te alarmezi când auzi din gura unora, proclamați și salvatori de neam, cuvinte atât de asemănătoare cu cele de atunci. Cuvinte care au dus – și din nefericire, cred că vor mai duce – la prea mult sânge nevinovat vărsat.
Nu i-am dat 5 stele pentru cum e scrisa, am inteles ca nu e o carte scrisa de un autor experimentat, dar si ca a avut parte de editare minima din respect pentru el, post mortem.
Am dat 5 stele pentru curajul de care a avut nevoie sa fie scrisa, fiind foarte foarte personala.
Deportarile romilor din '42-'43 au insumat 10% din populatia minoritatii la vremea respectiva, care au fost efectiv rupti din lumea lor de soldati care "doar urmau ordinele" unor patrioti falsi si oameni fara coloana, si lasati sa moara. Doua paragrafe dintr-un articol Europa Libera:
> Deportarea de noi romi avea să fie oprită în octombrie 1943, printr-o decizie a Consiliului de Miniștri. Motivul a fost în fapt dificultatea stabilirii originii etnice, potrivit lui Furtună.
> De altfel, masa populației, în special țăranii, dar nu numai, nu au susținut deportările și în numeroase situații au transmis memorii către autorități pentru sistarea deportărilor sau pentru ca unii membrii ai comunității să nu fie deportați.
Absenta educatiei istorice legate de aceasta perioada nu e justificata, mai ales ca in comunitatile rome s-a format o stigma in jurul ei - nu ar trebui sa fie asa. Apreciez ca Gelu Duminica s-a decis sa respecte dorinta tatlui sau si sa-i publice cartea.
Pentru mine această carte a fost deopotrivă un coșmar și o gură de aer proaspăt. Nu pot să nu observ atenția asupra personajelor și a construcției lor în parcursul lor, trecând prin suișuri și coborâșuri atât prin evenimentele hărăzite lor de soartă, dar și totodată în dimensiunea lor molară. În acest sens, se alocă o porțiune semnificativă expozițiunii și intrigii tocmai pentru a seta cât mai aproape de adevăr contextul în mintea cititorului expunând deopotrivă stereotipurile și virtuțiile unei categorii stigmatizate. Personal, dacă ar fi să mă opresc asupra conținutului, am simțit o rușine profundă citind rând pe rând paginile acestei cărți. E ușor să te vezi superior moral, daca te compari cu Antonescu când vezi ororile prin care trece sora naratorului, dar dacă te oprești asupra bunătății prietenilor familiei naratorului sau chiar a bătrânei rusoaice lucrurile stau cu totul altfel. În astfel de momente realizăm fiecare dintre noi cât de puțin îi ajutăm pe ceilalți și cât de puțin ajutor necondiționat oferim, ascunzandu-ne după argumentul: "nu merită". O poveste extraordinară în care, scriitorul împletește atât de abil binele cu răul provocând în orice cititor onest o introspecție serioasă și o concluzie simplă: ajută mai bine, judecă mai prost(ideal deloc).
Am început cartea în perioada alegerilor și am citit mai bine de jumătate pe nerăsuflate. Apoi a trebuit să iau o pauză din cauza subiectului. De obicei, poveștile despre Holocaust mă ating și mă emoționează, dar rămân totuși povești, chiar dacă, de multe ori, sunt menționați romi sau evrei de pe teritoriul României. Totul pare că se întâmplă undeva departe, într-o țară pe care nu o cunosc, cu oameni despre care nu știu nimic. Mai grav este că am terminat școala fără să știu nimic despre sclavia romilor, despre deportările lor și cu impresia greșită că Antonescu a fost un erou. A trebuit să mă documentez, să recunosc că este greșit și să înțeleg că trăim într-o societate profund rasistă. Cartea a fost o lectură dificilă. Subiectul și informațiile prezentate m-au oripilat. Stilul de scriere nu este genul meu, dar având în vedere că domnul Tănase nu a fost scriitor de profesie, am decis să las ratingul de 5. O lectură absolut necesară, mai ales pentru că acest tip de informație este necunoscut pentru majoritatea și, în același timp, pentru a înțelege cât de periculoasă este direcția greșită spre care ne îndreptăm ca societate.
Nu e o carte foarte dur scrisa. Am citit carti mult mai 'greu de digerat' cu actiunea petrecandu-se in Al doi-lea Razboi Mondial ... dar daca in celelalte 'povesti' actiunea se petrece in alte tari, ei bine aici e vorba de Romania si de oamenii din Romania. Cumva m-am simtit usurata sa citesc de romani, vecini ai rromilor care i-au ajutat la nevoie si le-au fost prieteni. Astfel, parca decizia de a duce la pieire sute de oameni cu femei si copii, familii intregi, a fost un pic indulcita de ideea ca oamenii simpli, vecinii lor erau oameni buni, cu suflet.
Tocmai am dat peste o statistică care m-a cutremurat: Raportul Wiesel (Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, 2004) afirmă că
„România este responsabilă pentru moartea a cel puțin 270.000 de evrei, fiind a doua după Germania în amploarea și brutalitatea acțiunilor genocidare.”
Cu atât mai mult ar trebui să ne cunoaștem istoria. Iar această carte este, fără îndoială, o lectură obligatorie!