Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti

by Constantin Noica

„Ne-am obişnuit să spunem că Eminescu este un geniu. Cu aceasta nu spunem nimic chibzuit şi spunem în schimb două lucruri proaste: că Eminescu este, în fond, dincolo de orice explicaţie; că noi, oamenii de rând, suntem în definitiv dincolo de orice răspundere. Înainte însă de a socoti un creator geniu, este bine să vezi ce anume a făcut el spre a fi unul sau ca să-şi slujească geniul. Şi, înainte de a te scuza că tu nu eşti un geniu – sau alteori de a da vina pe împrejurări că n-au favorizat genialitatea ta ascunsă –, este bine să vezi care-ţi sunt răspunderile, în spiritualitatea şi chiar în animalitatea omului de cultură din tine. În amândouă privinţele, caietele lui Eminescu sunt o binecuvântare. Cu un câştig în plus: acela de a demitiza pe Eminescu.“ (Constantin NOICA)

Genres: Romanian Literature

176 pages, Paperback

First published January 1, 1975

About the author

Constantin Noica s-a născut la 12 iulie (stil vechi) 1909 în comuna Vitănești, județul Vlașca (în prezent în județul Teleorman).

Începe gimnaziul în București; în perioada 1924-1928 urmează Liceul „Spiru Haret”, unde îl are ca profesor de matematică pe poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu (Dan Barbilian). Obține bacalaureatul în 1928.

Ca licean, debutează în revista liceului, Vlăstarul, în 1927 cu eseuri care au fost publicate în anul 1934 în volumul „Mathesis sau bucuriile simple”.

Se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licență Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu. Din 1965 se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanți se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de Logică (Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu).

În 1976, Constantin Noica îl întâlnește, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Nicolae Steinhardt despre cele văzute la Rohia, știind gândul acestuia de a se retrage într-o mănăstire.

Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi (vezi Jurnalul de la Păltiniș de Gabriel Liiceanu). Între 1974 și 1987 a deținut un apartament în blocul OS6, la Romancierilor în Drumul Taberei.[7] Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormântat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărților lui Noica.

Reviews

[Valeriu Gherghel · Rating 3 out of 5]

O carte despre caietele lui Eminescu și despre ceea ce a rămas nepublicat din ele multă vreme. Constantin Noica a militat ani buni pentru tipărirea în facsimil a acestor caiete. Considera că orice tînăr ar trebui să le răsfoiască pentru a sesiza setea de cultură a poetului. Dorința i s-a realizat abia post-mortem. În schimb, în opinia lui N. Manolescu, „nici un rînd din [caiete] nu prezintă vreun interes literar”.

Formula lui Noica „omul deplin al culturii românești” (care e un superlativ și nu spune mare lucru) s-a așezat alături de celelalte clișee vehiculate în școală: „poetul nepereche”, „Luceafărul poeziei românești”, „românul absolut” etc.

O lectură negreșit utilă.

[Irina Constantin · Rating 4 out of 5]

Caietele lui Eminescu sunt mai mult niște exerciții de volițiune, reprezentând categoria unui act de voință umanist pe fondul „chaosului” instalat din nimic și pretutindeni. Adulându-l pe Schopenhauer și savurând anticii, trecând desculț ca un Socrate, câte am putea spune despre Eminescu, dincolo de poezia lui studiată de decenii în școală, mereu aceași parcă desprinsă dintr-o rutină concretă a didacticii literaturii române.
Dar cine este Eminescu?
Noica l-a descoperit altfel, nici urmă de poezie aici, pentru că totul a rămas în umbra unei ”spaime împeitrite„ al unui ” vis încremenit„...
Acesta e un vers descoperit în unul dintre caietele lui Eminescu, fără nimic altceva, fără nicio continuare.
Eminescu este pentru cultura românească ceea ce este Goethe

pentru cea germană. Până la nașterea lui Eminescu, omul deplin era doar Goethe. Dar acum, oare ce am făcut să îl merităm pe Eminescu, eram oare pregățiti în nimicnicia noastră să primim geniul născut din praf stelar, din coliziunea milenară a două comete? Ceea se întâmplă atât de rar. Am număra astfel de evenimente în ani lumini și tot nu ar ajunge. Și noi ca niște mișei ieșiți dintr-un act de procreție eșuat, cum am putea să-i mai primim, dacă se nasc atât de rar?
În viziunea lui Noica, Goethe și Eminescu sunt două figuri universale ce parcă nu ar fi fost născute din acest proces animalic de acuplație, pentru că ei străbat universul de milenii și acum suntem atât de norocși să-i aveam atât de aproape, ca niște fântâni de pe un drum de sat la care nu s-a mai adapat nimeni, dar știm că ele sunt acolo, trăim cu conștința deplină. Am fi mai săraci fără de ei, în trândăvia noastră.
A invoca un nume al unui geniu ori de câte ori are chef un minuscul apartenent al culturei naționale pe care o împarte cu geniul respectiv, doar pentru că s-a născut în aceeași patrie, înseamnă a tâvăli iar și iar bunul renume al întregului popor de unde a provenit geniul respectiv.
Numele lui ”Eminescu„ a fost prea de multe ori ”stâlcit„ pe buze nepotrive pentru că auzului îi e lene să mai repete și alte nume, destul! Doar prin simpla lui rostire a ”Eminescu„ de către lichele și diletanți care nu au înțeles marile opere, chiar dacă, scopul acestor opere nu este doar de a fi înțelese sau contemplate, ci de a trezi un gram de omenie în tine, tu – cel mare și ahtiat după ”celebritate„ obscură.
Până la Eminescu, doar Goethe mai era umanistul complet în lumea germană, dar ce bine suprem oare am săvârșit noi ca să ni-l se dea pur și simplu pe Eminescu, fără nici un preț, sau noi am plătit mai mult decît orice popor prin ignoranța ce va să vină?...
Tot ce știm e că funcția lui Eminescu în cultura românească are sensul universalului. Un titanic renume ce străbate spațiul danubian finit cu toată nimcnicia sa, arborând vastitatea secualară a stejarului.
Geniul este ultima stea care va răsări târziu pe cerul nopții, dar vom străbate încă milenii până atunci, vom fi demult dispăruți...
”La steaua care a răsărit e o cale atât de lungă...”

[Ioan Alexandru · Rating 5 out of 5]

Nu mi-a plăcut niciodata ideea de Eminescu, cuvântul Eminescu, l-am auzit de atâtea ori în școala generală încât am “căpătat” un soi de repulsie inocentă față de el, înainte să încep măcar a-l descoperi, a-l citi și înțelege cu adevarat, pe cel mai mare poet național, om de geniu, pe “omul deplin” cum foarte frumos îl descrie Noica. Lecturând această carte am realizat cât de ignorant am fost…

Cartea de față este absolut fascinantă, îți captează toată atenția încă de la început,. “Capul unui om de talent e ca o sală iluminată, cu pereți și oglinzi. De afară vin ideile într-adevăr reci și indiferente - dar ce societate, ce petrecere găsesc!” spunea Eminescu pe unul din cele 44 de caiete cu notițe/manuscrise aflate la Academia Română.

Recomand cu căldura!