„Totuși, există un antidot împotriva abisului: Literatura!“
Între umorul lui Welsh și imaginația jucăușă a lui Palahniuk, Radu Găvan creează societăți absurde, unde toate frustrările și orgoliile scriitorilor ies la iveală și dezlănțuie haosul. Pe de altă parte, oricât de exagerate ar fi lucrurile, reiese o radiografie cinică, dar cât se poate de reală, a lumii literare. Oricine a cunoscut un scriitor român îl va regăsi într-unul dintre personajele de aici, cu toată candoarea sau, mai ales, „geniul” său neînțeles.
Radu Găvan s-a născut pe 29 decembrie 1978, la Bucureşti. A publicat cinci romane, un volum de proză scurtă și un volum de poezie.
A debutat în 2014 cu Exorcizat, roman inspirat din perioada în care a lucrat ca agent imobiliar, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut, „Mircea Ciobanu“ și a fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry pentru cel mai bun roman de debut.
În 2015 a publicat romanul Neverland, tradus în germană (2018) și spaniolă (2025), pentru care a primit Premiul I la Festivalul Alexandru Macedonski în 2016 și a fost finalist la Book to Screen în 2024.
În 2017 a publicat Diavoli fragili, nominalizat la Premiile Colin, iar în 2019 a apărut volumul de poezie Bestia obișnuinței.
În 2021 a publicat romanul Isus din întuneric, pentru care a primit Premiul „Nicolae Balotă“ al revistei Apostrof, iar în 2023 a publicat Câine negru, porumbel rătăcitor.
În 2025 a publicat volumul de proză scurtă Efectul Jumanca.
"Totuși, există un antidot impotriva abisului: Literatura."
După ce am închis cartea lui Radu Găvan, am rămas cu o senzație amestecată: pe de-o parte am râs (un râs amar, recunoscător, aproape vinovat), iar pe de altă parte, m-a lovit o melancolie crudă legată de starea reală a lumii literare din România. "Efectul Jumanca" nu e o simplă colecție de povestiri, ci un spectacol grotesc al vanității, al ridicolului și al disperării care se ascunde adesea în spatele măștii artistului.
Umorul său este, într-adevăr, necruțător, dar nu pentru că vrea să fie scandalos, ci pentru că refuză să îndulcească realitatea. E acel gen de umor care te face să râzi doar ca să nu începi să urli. Stilistic, se simte influența lui Palahniuk în modul în care construiește personaje absurde și situații halucinante, dar în același timp e ceva profund românesc în tot acest haos. Găvan nu râde doar de ceilalți, râde și de sine, acest lucru făcând cartea și mai autentică.
Povestirile sunt scurte, tăioase, nu toate sunt egale în intensitate. Unele m-au prins mai tare decât altele, dar împreună creează o atmosferă de carnaval bolnav, în care grotescul și umanul se contopesc. Dacă ar fi să numesc câteva preferate, acestea ar fi: "Sindromul Zeului Decăzut", "Baba în iarnă" și "Inimă de tată".
"Efectul Jumanca" de Radu Găvan este un volum de proză scurtă spumos, cu umor de toate culorile ✍️ Scriitorul ia multe fețe, de la vampir, la exorcist, criminal sau salvator, toate expuse într-o lumină sinceră și vulnerabilă ✍️ Cade cortina din fața sufletului de scriitor și ies pe scenă demonii săi, care îl torturează pe artist în fel și chipuri ✍️ Mai multe despre lectura electrizantă am scris într-un articol publicat pe blog ✍️ "Totuși, există un antidot împotriva abisului: Literatura!"
De obicei nu sunt un mare fan ar povestirilor pentru ca imi place sa am timp sa empatizez cu personajul sau, macar, sa ajung sa imi pese putin de ce i se întâmplă. Ei bine, poveștile de aici mi s-au parut suficient de lungi încât sa înțelegi ce se întâmplă si suficient de scurte încât sa le termini imediat si sa vrei sa treci la următoarea.
Recunosc faptul ca am ramas usor surprinsa de limbajul mai vulgar care apare în cateva povestiri, mai mult din cauza faptului ca nu ma asteptam sa vad expresiile auzite zilnic pe afara într-o carte, poate si din cauza prejudecatii ca literatura trebuie sa fie într-un anume fel, dar nu m-a deranjat, ba chiar am ras sanatos la unele pasaje.
În câteva cuvinte, avem aici povești cu vampiri, cu hateri, cu influenceri, cu demoni, cu super-babe si, mai ales, scriitori contemporani usor dereglați 😅
Mie mi-a placut, a mers foarte repede, cred ca merge la fix pentru plimbare cu trenul ca sa mai anime situația sau cate o poveste pe zi pentru doze scurte de cinism si umor.
Radu Găvan (R.G.) și-a găsit (definitiv) o modalitate “a lui” de expresie: despodobită, curată, curgătoare, foarte aproape de oralitate - pe care foarte puțini dintre “scriitorii români contemporani” (tema povestirilor de față) o îmbrățișează, gândind ei că literatura stufoasă, adjectivată până la greață, e o cale garantată către succes.
Povestirile cele noi ale tovarășului meu de conștiință au zvâc, au miezul viu. Chiar și cele impregnate cu o doză de fantastic par rupte din (și nu de) realitate. Un râs înăbușit, interior, din diafragmă, însoțește lectura acestor pagini. Se vede treaba că autorul nu le-a dat tiparului imediat ce le-a născocit, încântat de el însuși. N-a scris doar ca să umple niște file.
Recunosc că nutresc un drag narcisic față de R.G. - el este eu într-o copleșitoare măsură. Deci pot fi subiectiv, prezentându-i cărțile. Pot garanta, însă, că instinctul de vechi cititor nu mă înșală.
Fiecare proză e un spectacol în sine. În ansamblul său, volumul este surprizător de egal - comparat cu alte asemenea, se arată ca niște dinți de fierăstrău. Bineînțeles că am favoritele mele, dar n-am să le pomenesc aici, cu excepția uneia: “Jurnal din epoca pietrei”. Asta e ceva ce nu mi-a mai fost dat să văd. Un experiment. Și mă declar încântat că scriitorul a avut curajul să-l publice în acel format telegrafic (o să vedeți citind).
Într-o lume mură-n gură, Găvan are îndrăzneala elipselor și a misterului bine dozat, a suprarealului. Nu-și mângâie deloc pe creștet cititorul. Nu-i face concesii ieftine. Sarcasmul - un adevărat fir roșu al acestui volum - e dublat de profunzime, iar întregul nu este doar o altă paradă de scriere creativă. Citim o carte polemică, născută din pătimiri încercate la prima mână.
Infatuata admiratoare-de-buric-propriu gașcă literară românească presupun că se foiește ulcerată pe scaunul șubred de vedetism, luând la ochi cea mai recentă creație a lui R.G.
V-ați gândit ce se întâmplă cu un autor atunci când cea mai iubită și muncită operă a lui este desființată fără milă de cel mai îndârjit critic literar? Acesta este efectul Jumanca.
O radiografie cât se poate de reală a lumii literare.
Aș citi un întreg roman despre un univers în care scriitorii ajung să prescrie cărți oamenilor. Nu de puține ori am simțit că am și eu nevoie de “Crimă și pedeapsă” de trei ori pe zi sau de câte un poem seara, înainte de culcare. Mi-aș dori să găsesc librării la fiecare colț de stradă, și dacă autorii de pe rețetă nu sunt de găsit, atunci să mi se recomande alții.
Eram sigură că povestirile pe care le voi descoperi în această carte vor fi atipice. De ce? Fiindcă în momentul în care am citit “Câine negru, porumbel rătăcitor” am intrat în zona unui scriitor care pare că dorește să iasă din tipare. Și atunci am citit ceva altfel. Și acum am citit ceva altfel.
În această colecție tema principală este cartea și lumea scriitorilor. Sunt povești pline de umor, chiar dacă la multe dintre ele am rămas cu un gust amar. Reacție provocată de adevărul care cumva ieșea din pagini.
Se întâmplă lucruri exagerate, duse la extrem. Te lasă de multe ori în aer și îți oferă șansa de a o continua în imaginația ta, după placul tău.
Cel mai mult m-a captivat “Sindromul Zeului Decăzut”. A fost o plăcere să îmi închipui o lume în care oamenii primesc pe rețetă, pentru diverse afecțiuni, titluri de carte. Aici a fi scriitor este egal cu doctorii de astăzi ca studii și prestanță. Aici un scriitor poate provoca moartea unui indiv sau să o salveze. Și până la urmă…oare de câte ori nu ne-au salvat cărțile chiar și în zilele noastre?
Vă invit să intrați în lumea autorilor români contemporani prezentată într-un mod comic, tragic și autentic.
4,5 steluțe Un volum surprinzător, la granița dintre uman si fantasy, așa cum îi șade bine unui autor contemporan conectat cu realitatea! Mi-au plăcut mult poveștile mici din viața personajelor din povestirile mari, mi-aș dori ca unele dintre ele să devină romane de sine stătoare. La fiecare final, am stat și m-am gândit puțin cum ar continua acțiunea inchipuită de autor. Iartă-mă Radu, dar am râs cu lacrimi la Jurnal din epoca pietrei și la a doua citire, chiar dacă stiu că este inspirată din viața ta reală. Nu mă așteptam la un limbaj atât de franc și visceral, dar nu mi-a displăcut, m-a făcut să văd mai departe de masca eternă a scriitorului sobru și suferind de angoase.
Povestiri în care lumea literară e pusă la rotisor: scriitori plini de vanități, critici care decid vieți și destine printr-o frază, personaje care se iau prea în serios și devin ridicole fără să vrea. Radu Găvan scrie cu un umor tăios și prea multe vulgarități pentru gustul meu, pe alocuri îți dă impresia că face mișto de cititor. Personajele sunt caricaturi reușite, unele povestiri mi-aș fi dorit să fie măcar un micro-roman. O carte dură și haioasă, care s-ar putea să le dea unora arsuri la stomac.
3,5* Este o „joacă" literară în proză scurtă, creativă și inedită. Stilul lui Radu Găvan este ușor de recunoscut în multe dintre texte. Volumul în sine mi se pare o satiră la adresa lumii scriitorilor, cu multe subtilități specifice. Concluzia după ce am citit acest volum este că îmi place mai mult Radu Găvan în romane decât în proză scurtă. Asta deocamdată, pentru că este primul său volum de proză scurtă.
O lectura suprinzatoare si delicios de neserioasa.
In autenticul spirit romanesc, Radu Gavan reuseste sa faca haz de necaz despre conditia scriitorului roman contemporan cu o luciditate care te loveste ca un tren japonez. Avand in vedere ca asta a fost principalul selling-point al cartii, am fost incantata sa descopar ca se achita de promisiune.
Ce m-a luat pe nepregatite insa a fost absurditatea povestilor. Sunt atat de halucinante incat uneori am ras pur si simplu pentru ca nu stiam cum sa reactionez. Autorul are un stil foarte spumos de a povesti si de a fraza lucrurile, mai ales in dialoguri.
Singurul aspect care nu m-a prea incantat au fost cuvintele porcoase. Nu am o problema per se cu ele, dar fiind atat de tari, am simtit de multe ori ca umbresc talentul de povestitor al autorului. Umorul in sine e atat de hilar incat, din punctul meu de vedere, injuraturile nu fac decat sa ii taie din stralucire.
Mai jos va las si un exemplu, ca sa vedeti despre ce vorbesc:
“ - Eram pe cale sa o pierd. Nu puteam indura gandul, asa ca mi-am taiat mana. - Poftim?! - Am scapat de mana cu care scriam si… - Pai nu puteai sa scrii cu stanga? - Nu, ca nu-mi place cu stanga.
“
Asadar, daca sunteti in cautarea unor povestioare lejere si care nu se iau deloc in serios, s-ar putea sa va placa si voua. Iar daca mai sunteti si scriitori, atunci cu siguranta va veti distra copios.