What do you think?
Rate this book
forma tăcerii
Spune Proust undeva: „citești pentru a te citi pe tine însuți“. Reinventându-se din nou (a câta oară?) cu forma tăcerii, Cristian Fulaș pare să scrie pentru a se scrie pe sine până la capătul unei înmormântări care nu e reală, dar nici ireală nu e.
Un salt stilistic și o declarație estetică; un bocet și în paralel un țipăt care scapă cuvintelor și ne transpune în alt loc și timp, atunci când și acolo unde nimic nu se mai supune normalului și nimic nu mai e cu adevărat perceptibil. O frază infinită și totuși măsurabilă.
Mai abisal ca liniștea nu e nimic.
„n-am înțeles nimic din ce mi-a spus, că cine știe ce scandal îi făceam, dar tu cum ai putut să le lași să-i bage o andrea în piept în noaptea în care murise, ce ți-o fi trecut prin minte, când am ieșit din subsolul spitalului mă simțeam moartă, am stat rezemată de mașină, eram moartă în suflet, am stat, eram moartă, când am ieșit moartă din subsol am stat, din subsol, mă simțeam, moartă, da, i-ai lăsat să-i bage o andrea în piept, eram moartă când am ieșit din subsolul spitalului, moartă când am din subsolul spitalului ieșit, nu înțeleg ce facem, au așezat sicriul pe asfaltul ud și te plouă și lor nu le pasă, popa cu ale lui, oamenii (era să zic invitații) cu ale lor, nu înțeleg pentru că mormântul e mai încolo și logic ar fi fost să mergem acolo și să se spună ceva cu întoarcerea în țărână, când de fapt tu te întorci lângă tata“ forma tăcerii, Cristian Fulaș
Un salt stilistic și o declarație estetică; un bocet și în paralel un țipăt care scapă cuvintelor și ne transpune în alt loc și timp, atunci când și acolo unde nimic nu se mai supune normalului și nimic nu mai e cu adevărat perceptibil. O frază infinită și totuși măsurabilă.
Mai abisal ca liniștea nu e nimic.
„n-am înțeles nimic din ce mi-a spus, că cine știe ce scandal îi făceam, dar tu cum ai putut să le lași să-i bage o andrea în piept în noaptea în care murise, ce ți-o fi trecut prin minte, când am ieșit din subsolul spitalului mă simțeam moartă, am stat rezemată de mașină, eram moartă în suflet, am stat, eram moartă, când am ieșit moartă din subsol am stat, din subsol, mă simțeam, moartă, da, i-ai lăsat să-i bage o andrea în piept, eram moartă când am ieșit din subsolul spitalului, moartă când am din subsolul spitalului ieșit, nu înțeleg ce facem, au așezat sicriul pe asfaltul ud și te plouă și lor nu le pasă, popa cu ale lui, oamenii (era să zic invitații) cu ale lor, nu înțeleg pentru că mormântul e mai încolo și logic ar fi fost să mergem acolo și să se spună ceva cu întoarcerea în țărână, când de fapt tu te întorci lângă tata“ forma tăcerii, Cristian Fulaș
- GenresFiction
256 pages, Paperback
Published March 28, 2025
About the author
Cristian Fulaș
36 books65 followersCristian Fulaș a absolvit Litere, apoi studii aprofundate de teoria literaturii. Debutează în 2015 cu Fîșii de rușine (Gestalt Books; Premiul Observator cultural pentru debut; Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu”; Premiul revistei Accente; nominalizat la Premiile USR pentru debut; nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iași). Fragmente din roman au fost traduse în franceză, italiană, germană, engleză, bulgară, croată, suedeză, maghiară. În 2015 publică Jurnal de debutant (Editura Tracus Arte), iar în 2016 După plîns (Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books; nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iași). A tradus aproximativ cincizeci de titluri din engleză, italiană și franceză, dintre care amintim: Visul lui Machiavelli (Christophe Bataille), Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți (Mathias Énard), Mituri clasice (Jenny March), Igitur • O aruncare de Zaruri (Stéphane Mallarmé).
De același autor, la Editura Polirom au mai apărut volumul de proză scurtă Cei frumoși și cei buni (2017) și romanele Fîșii de rușine (2018) și După plîns (2019). În 2018 publică Povestea lui Dosoftei la Editura Muzeelor Literare Iași, în cadrul unui proiect FILIT. Din 2019 traduce Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut.
De același autor, la Editura Polirom au mai apărut volumul de proză scurtă Cei frumoși și cei buni (2017) și romanele Fîșii de rușine (2018) și După plîns (2019). În 2018 publică Povestea lui Dosoftei la Editura Muzeelor Literare Iași, în cadrul unui proiect FILIT. Din 2019 traduce Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 14 of 14 reviews
April 25, 2025
am crezut ca e o carte despre tăcere și liniște, dar citind o am descoperit o gălăgie greu de învins, o gălăgie din mine și din personaje. e ca o problemă de matematică această carte pentru ca te face foarte tare să vrei să vezi perspectiva fiecărei variabile, puterea ei de a rezolva ecuația și de a și justifica valoarea. cred ca dacă o citești la câte un moment important din viata ajungi sa rezonezi cu câte un alt personaj. în rest, te temi ca ai putea fi pus in ipostaza celorlalte și îți pare rău ca ai fost și tu cândva ca cei care au greșit, dar adevărul este ca nimic nu se schimbă și în cazul unei înmormântări rămâi acolo în mijlocul “spectacolului” și tot la tine te gândești, la viitorul tău cu ce se va întâmpla și la trecutul cu ce s ar fi putut întâmpla. foarte puțin la prezentul mortului, care de fapt nici nu mai contează. e trecut deja. de asta nici nu există punct în cartea asta, nimic nu se termină, e o tăcere continua cu toate vocile ei. o tăcere din interior care face prea mult zgomot. mi se pare nedrept să pun punct ideilor mele acum, dar nici nu vreau să copiez stilul lui fulas. totul trebuie citit și zis dintr o răsuflare
December 30, 2025
Cristian Fulaș e un mare scriitor. Iar cartea asta...e ca un suspin.
May 28, 2025
"... și ei i-e frig și-i e frică de moarte, o frică pe care la început n-a înțeles-o, era, așa, ca un sentiment pe care-l ții la distanță și-l amâni, nu vrei să te gândești la el, dar cu care la urma urmelor trebuie să dai ochii, un sentiment nu al morții, că n-ai cum să simți sau să știi moartea, cât al neînțelegerii, al unei neînțelegeri întregi, fără nimic în jurul ei, cum adică să mori, să nu mai fii, te duci undeva, mai e ceva dincolo sau într-o bună zi totul se termină și rămâi doar în amintirea celorlalți, o amintire din ce în ce mai ștearsă de la un an la altul și apoi nici măcar atât, pur și simplu nimic, ca și cum n-ai fi fost (...)
toată treaba asta cu lumea cealaltă e singura speranță, deși nici asta nu e sigur, de unde știi că dincolo de lumea cealaltă nu e tot așa o lume cealaltă și dincolo de lumea cealaltă a lumii celeilalte nu e iarăși o lume cealaltă și dincolo de lumea cealaltă a lumii celeilalte a lumii celeilalte nu e o lume cealaltă care la rândul ei are o lume cealaltă și o lume cealaltă a lumii celeilalte și o lume cealaltă a lumii celeilalte a lumii celeilalte și tot așa, de nici nu-ți mai dai seama dacă trăiești sau dacă mori și oricum nu mai contează sau tocmai, contează, pentru că-n fiecare dintre lumi nu știi de lumea următoare și nu ți-o amintești nici pe cea dinainte și te ia amețeala numai când te gândești că tu trăiești aici cu frica și întrebările și la fel vei trăi și în alte lumi (...)"
toată treaba asta cu lumea cealaltă e singura speranță, deși nici asta nu e sigur, de unde știi că dincolo de lumea cealaltă nu e tot așa o lume cealaltă și dincolo de lumea cealaltă a lumii celeilalte nu e iarăși o lume cealaltă și dincolo de lumea cealaltă a lumii celeilalte a lumii celeilalte nu e o lume cealaltă care la rândul ei are o lume cealaltă și o lume cealaltă a lumii celeilalte și o lume cealaltă a lumii celeilalte a lumii celeilalte și tot așa, de nici nu-ți mai dai seama dacă trăiești sau dacă mori și oricum nu mai contează sau tocmai, contează, pentru că-n fiecare dintre lumi nu știi de lumea următoare și nu ți-o amintești nici pe cea dinainte și te ia amețeala numai când te gândești că tu trăiești aici cu frica și întrebările și la fel vei trăi și în alte lumi (...)"
February 19, 2026
Această carte este fenomenală! Este viață, este moarte, este trăire și simțire într-o frază nesfârșită. Nu știu cum ar fi fost dacă o citeam în format fizic, dar ascultată pe Voxa, narată de doamna Maia Morgenstern a fost fabuloasă! Nu am destule cuvinte să o recomand, dar atenție că nu e ușor de ,,dus". Una dintre cele mai bune cărți de literatură română contemporană citite de mine vreodată! 10*, daca s-ar putea ..
May 24, 2025
Forma tăcerii este fiecare dintre noi. Forma...o vedem, se mulează pe fiecare om care tace. Însă tăcerea este cea care țipă tot mai tare. Tăcerea este cea care te asurzeşte. Tăcerea este cea care produce răul, durerea, vinovăția și dreptatea.
Mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu stilul în care și-a scris Fulaş această carte - toată o frază, de la început până la sfârșit. Dar mi-e clar de ce, așa se desfășoară tăcerea...când tăcem, gândurile sunt cele care ne atacă, vin avalanșă peste noi, ne îngrămădesc, ne asaltează, curg, ne dor, ne rănesc...
Un roman greu, apăsător, dar bine scris! Un roman care deschide răni, arde...Nu mi-a fost ușor să-l citesc. Am tras aer în piept de vreo câteva ori, mi s-a oprit respirația...
Jos pălăria!
Mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu stilul în care și-a scris Fulaş această carte - toată o frază, de la început până la sfârșit. Dar mi-e clar de ce, așa se desfășoară tăcerea...când tăcem, gândurile sunt cele care ne atacă, vin avalanșă peste noi, ne îngrămădesc, ne asaltează, curg, ne dor, ne rănesc...
Un roman greu, apăsător, dar bine scris! Un roman care deschide răni, arde...Nu mi-a fost ușor să-l citesc. Am tras aer în piept de vreo câteva ori, mi s-a oprit respirația...
Jos pălăria!
August 15, 2025
romanul unei morți care amplifică stările protagoniștilor și în care liniștea se regăseste doar în spațiile dintre ei, nicidecum în interiorul lor.
August 11, 2025
O carte fără puncte, la propriu, deși este vorba despre cel mai mare punct din viața fiecăruia: moartea. Povestea urmărește mai multe perspective, exclusiv gândurile unor participanți la o înmormântare. Sincere, rele, bune, dureroase și reale, gândurile sunt intimitatea absolută a fiecăruia.
Fulaș aduce o perspectivă nouă, freș din punctul meu de vedere, asupra realului și omenescului, redefinind neputința, doliul și durerea în modul lui de a prezenta tăcerea. Și este cu atât mai palpabilă puterea cărții când înțelegi că e bazată pe niște evenimente reale.
Fulaș aduce o perspectivă nouă, freș din punctul meu de vedere, asupra realului și omenescului, redefinind neputința, doliul și durerea în modul lui de a prezenta tăcerea. Și este cu atât mai palpabilă puterea cărții când înțelegi că e bazată pe niște evenimente reale.
May 27, 2026
„amintirea e tot ce mi-a rămas și cu asta trăiesc, cu toate lucrurile care vin și pleacă fără o ordine precisă, gânduri și fapte care se amestecă tot timpul fără o ordine și fără vreun rost, o viață de femeie care se desfășoară din toate direcțiile în același timp, un ocean [...] amintirea nu are nicio ordine de fapt, amintirile vin așa cum vin ele, pleacă la fel, sunt înlocuite de altele imediat, nici nu-ți dai seama”
În romanul său „forma tăcerii”, publicat de Editura Litera în 2025, Cristian Fulaș ne propune o incursiune în nisipurile mișcătoare ale minții. Captiv în două spații ale claustrării – clinica unde mama bolnavă (personajul principal al cărții) este nevoită să-și trăiască ultimele momente ale vieții, și cimitirul în care are loc înmormântarea acesteia – cititorul vede scenele numai prin ochii mamei și ai rudelor, naratori eminamente subiectivi, care descriu nu atât ceea ce văd, cât ceea ce simt, își amintesc, și cred. Atenția lor alunecă de la o idee la alta, întrebându-se, judecând, pierzând firul și reînnodându-l din alt loc, cu firescul specific mecanismelor creierului uman.
Cartea sugerează o întrebare profundă, însă răspunsurile va trebui să le caute fiecare pentru sine: este mai bine să lupți contra morții, sau să-i accepți inevitabilul și să profiți de timpul rămas? Împotrivirea este în natura umană; încercarea de a mai smulge o zi, și apoi încă una, este de așteptat – dar ce costuri se ascund în spatele acestui efemer câștig? Dilema se adâncește atunci când persoana în cauză este departe de vârsta senectuții, și când încă pare că medicina și știința ar trebui să ofere soluțiile salvatoare. Iată, de exemplu, următorul fragment grăitor, luat din gândurile mamei bolnave:
„[fiul meu] m-a așezat într-un căruț cu rotile și m-a împins până lângă o bancă, mi-a întins o țigară din pachetul lui și am stat amândoi și am fumat, [...] mă uitam la rondul de trandafiri din fața casei și la gardul de ciment și-mi stătea pe buze să-i zic să nu mă părăsească acolo, să nu mă lase iar singură în alt spital, să facă ceva și să mă ia acasă la el sau să mă ducă la ea și să terminăm odată cu toate, ce dacă nu mă puteau îngriji, nu conta, tot ce voiam era să fiu cu ei și nu de moarte îmi era frică, nu, mie îmi era frică de singurătate [...] mi-au scris pe tăbliță tot felul de chestii liniștitoare – Măruța avea să vină opt ore în fiecare zi, directorul clinicii era un om de treabă la care puteam apela oricând, asistentele și infirmierele erau acolo ca să mă îngrijească –, tot felul de prostii mi-au spus și n-am avut decât să zâmbesc și să mă prefac că totul era bine, era clar că nu aveau de gând să mă ia acasă și nu aveam decât să mă obișnuiesc cu ideea, să trăiesc și cu asta și când au plecat am rămas în cameră și a început să-mi fie frică”
Construcția romanului este inedită. Cu o structură minimalistă, fără paragrafe, linii de dialog sau întreruperi de frază, întregul text este o înlănțuire a gândurilor naratorilor: mama bolnavă (care deschide și închide volumul), cei doi frați, îngrijitoarea angajată să aibă grijă de muribundă, fiica și fiul ei, și alte câteva rude. Cititorul se perindă prin mintea fiecăruia dintre ei, iar momentul înmormântării este reluat iar și iar, din perspectiva fiecăruia. De la gândurile fraților, de un egocentrism aproape grotesc, la amintirile duioase, dar lucide ale îngrijitoarei Măruța, și de la rana vie a durerii fiicei până la trăirile fragmentare ale fiului, evenimentul este surprins într-o radiografie foarte precisă.
Ceea ce reușește Fulaș este remarcabil: plasându-și acțiunea în momentul înmormântării, deopotrivă intimă, inevitabilă și firească, face mai mult decât să înfățișeze niște personaje. Fără melodramă, el ridică întrebări universale, proiectându-și cititorul mai departe de paginile cărții, către realitatea care-l așteaptă undeva înainte, și către propriile decizii pe care va fi poate nevoit să le ia în privința unui părinte care începe să piardă lupta cu viața.
Stilul și structura îi conferă unicitate, chiar dacă-l fac mai greu de citit decât o scriitură convențională. Pentru mine, „forma tăcerii” a continuat să crească inclusiv după ce am terminat lectura, iar decantarea lui a lăsat în urmă pasajele memorabile și idei puternice, exprimate cu iscusință.
„oricum dacă stăm să ne gândim lumea e făcută mai mult din morți, lumea asta în care trăim e un uriaș cimitir în care noi, ăștia vii, suntem chiar puțini, cică vreo șapte miliarde și ceva, da-ți dai seama câți or fi ăia morți, peste tot pe unde locuim e un cimitir, dacă zgârii nițel pământu’ dai de oase și cranii, în orice oraș sau sat numărul morților e mult mai mare decât numărul viilor și totuși, aici e șmecheria, nu ne amintim mare lucru și nici prea des, trăim ca și cum moartea nu s-ar întâmpla [...] locuim într-o lume a morților și nu ne gândim la ei decât la-nmormântări și puțin după”
În romanul său „forma tăcerii”, publicat de Editura Litera în 2025, Cristian Fulaș ne propune o incursiune în nisipurile mișcătoare ale minții. Captiv în două spații ale claustrării – clinica unde mama bolnavă (personajul principal al cărții) este nevoită să-și trăiască ultimele momente ale vieții, și cimitirul în care are loc înmormântarea acesteia – cititorul vede scenele numai prin ochii mamei și ai rudelor, naratori eminamente subiectivi, care descriu nu atât ceea ce văd, cât ceea ce simt, își amintesc, și cred. Atenția lor alunecă de la o idee la alta, întrebându-se, judecând, pierzând firul și reînnodându-l din alt loc, cu firescul specific mecanismelor creierului uman.
Cartea sugerează o întrebare profundă, însă răspunsurile va trebui să le caute fiecare pentru sine: este mai bine să lupți contra morții, sau să-i accepți inevitabilul și să profiți de timpul rămas? Împotrivirea este în natura umană; încercarea de a mai smulge o zi, și apoi încă una, este de așteptat – dar ce costuri se ascund în spatele acestui efemer câștig? Dilema se adâncește atunci când persoana în cauză este departe de vârsta senectuții, și când încă pare că medicina și știința ar trebui să ofere soluțiile salvatoare. Iată, de exemplu, următorul fragment grăitor, luat din gândurile mamei bolnave:
„[fiul meu] m-a așezat într-un căruț cu rotile și m-a împins până lângă o bancă, mi-a întins o țigară din pachetul lui și am stat amândoi și am fumat, [...] mă uitam la rondul de trandafiri din fața casei și la gardul de ciment și-mi stătea pe buze să-i zic să nu mă părăsească acolo, să nu mă lase iar singură în alt spital, să facă ceva și să mă ia acasă la el sau să mă ducă la ea și să terminăm odată cu toate, ce dacă nu mă puteau îngriji, nu conta, tot ce voiam era să fiu cu ei și nu de moarte îmi era frică, nu, mie îmi era frică de singurătate [...] mi-au scris pe tăbliță tot felul de chestii liniștitoare – Măruța avea să vină opt ore în fiecare zi, directorul clinicii era un om de treabă la care puteam apela oricând, asistentele și infirmierele erau acolo ca să mă îngrijească –, tot felul de prostii mi-au spus și n-am avut decât să zâmbesc și să mă prefac că totul era bine, era clar că nu aveau de gând să mă ia acasă și nu aveam decât să mă obișnuiesc cu ideea, să trăiesc și cu asta și când au plecat am rămas în cameră și a început să-mi fie frică”
Construcția romanului este inedită. Cu o structură minimalistă, fără paragrafe, linii de dialog sau întreruperi de frază, întregul text este o înlănțuire a gândurilor naratorilor: mama bolnavă (care deschide și închide volumul), cei doi frați, îngrijitoarea angajată să aibă grijă de muribundă, fiica și fiul ei, și alte câteva rude. Cititorul se perindă prin mintea fiecăruia dintre ei, iar momentul înmormântării este reluat iar și iar, din perspectiva fiecăruia. De la gândurile fraților, de un egocentrism aproape grotesc, la amintirile duioase, dar lucide ale îngrijitoarei Măruța, și de la rana vie a durerii fiicei până la trăirile fragmentare ale fiului, evenimentul este surprins într-o radiografie foarte precisă.
Ceea ce reușește Fulaș este remarcabil: plasându-și acțiunea în momentul înmormântării, deopotrivă intimă, inevitabilă și firească, face mai mult decât să înfățișeze niște personaje. Fără melodramă, el ridică întrebări universale, proiectându-și cititorul mai departe de paginile cărții, către realitatea care-l așteaptă undeva înainte, și către propriile decizii pe care va fi poate nevoit să le ia în privința unui părinte care începe să piardă lupta cu viața.
Stilul și structura îi conferă unicitate, chiar dacă-l fac mai greu de citit decât o scriitură convențională. Pentru mine, „forma tăcerii” a continuat să crească inclusiv după ce am terminat lectura, iar decantarea lui a lăsat în urmă pasajele memorabile și idei puternice, exprimate cu iscusință.
„oricum dacă stăm să ne gândim lumea e făcută mai mult din morți, lumea asta în care trăim e un uriaș cimitir în care noi, ăștia vii, suntem chiar puțini, cică vreo șapte miliarde și ceva, da-ți dai seama câți or fi ăia morți, peste tot pe unde locuim e un cimitir, dacă zgârii nițel pământu’ dai de oase și cranii, în orice oraș sau sat numărul morților e mult mai mare decât numărul viilor și totuși, aici e șmecheria, nu ne amintim mare lucru și nici prea des, trăim ca și cum moartea nu s-ar întâmpla [...] locuim într-o lume a morților și nu ne gândim la ei decât la-nmormântări și puțin după”
March 25, 2026
Forma tăcerii de Cristian Fulaș este o raritate în literatura română contemporană: o carte scrisă de un profesionist, o carte scrisă cum trebuie. Pe lângă performanța tehnică a unicei fraze care cuprinde întreg romanul (am citit încercări ale altora de a extinde o frază pe pagini întregi dar toate au fost obositoare, în schimb domnului Fulaș îi reușește natural), temele textului m-au răscolit, lovit în colțuri ale memoriei care credeam că sunt ascunse: boala, moartea, ritualurile înmormântării și groaza primordială a cadavrului, totul aplicate sinelui și ființelor cărora le datorezi totul: părinții.
December 24, 2025
“Forma tăcerii” este un delicat omagiu adus unei persoane dragi.
După mine, așa cum am citit-o eu, este și un exercițiu de cum poți scrie aceleași fapte, dar din perspectiva mai multor personaje care participă la ele, din mai multe perspective.
Sau - ai mai putea numi tema cărții: ce gândesc oamenii veniți la o înmormântare - și mai mult nu mai spun, ca să nu dau spoilere.
Stilul este captivant, se vede priceperea tehnică a autorului.
După mine, așa cum am citit-o eu, este și un exercițiu de cum poți scrie aceleași fapte, dar din perspectiva mai multor personaje care participă la ele, din mai multe perspective.
Sau - ai mai putea numi tema cărții: ce gândesc oamenii veniți la o înmormântare - și mai mult nu mai spun, ca să nu dau spoilere.
Stilul este captivant, se vede priceperea tehnică a autorului.
February 2, 2026
O carte profundă, dura și incomoda
March 14, 2026
E printre puținele cărți pe care le-aș reciti sau din care aș citi fragmente la întâmplare cu deosebită plăcere.
O bijuterie.
Autentică și vie, deși vorbește (poate) exact despre ceva contrar.
O bijuterie.
Autentică și vie, deși vorbește (poate) exact despre ceva contrar.
May 19, 2026
Interesante perspectiva și scriitura în flux continuu…
Displaying 1 - 14 of 14 reviews