Dintr-o filă de calendar:
Miercuri
23
August 1944
Soarele răsare la 5.28
Apune la 19.08
La ora 6,30, nici un minut mai devreme, nici un minut mai târziu, tehnicienii celor două posturi (Băneasa şi Bod) ale Societăţii Române de Radiodifuziune conectau instalaţiile, treceau la aceeaşi fază, denumită laconic „încălzire”, controlau apoi după un ritual intrat în obişnuinţa modul cum funcţionau frecvenţele şi telefonau la Bucureşti „Totul e în ordine!”
La ora 7,30, în difuzoarele aparatelor de radio deschise răsună semnalul posturilor româneşti, alcătuit din primele note ale marşului „Deşteaptă-te române!” Semnalul, laolaltă cu cele trei frecvenţe, era menit să legitimeze în eter vocea României.
După un minut de semnal din melodia pe care un ac o smulgea din adâncurile unei plăci, urmă un cucurigu prelung; unii se înduioşau auzindu-l, căci le amintea pacea de odinioară a satelor unde se născuseră şi pe unde copilăriseră. Cocoşul, al cărui strigat fusese imortalizat pe disc, era demult tăiat, gătit şi digerat, dar „cucurigul” său trâmbiţat în eter continua să deştepte şi să emoţioneze. Când, în sfârşit, „cocoşul” se retrăgea pentru 24 de ore din programele emisiunii, răsuna glasul nevinovat şi tulburător al unui băieţel pe care mulţi ascultători şi-l imaginau îmbrăcat într-o cămăşuţă de noapte stând îngenuncheat în faţa icoanei şi rostind cu lacrimi în ochi cunoscuta rugăciune „Tatăl nostru”. În realitate, copilul – odrasla unui cunoscut actor de pe vremuri – se prezentase la imprimare într-un costumaş modest, iar tehnicienii îl puseseră nu în faţa unei icoane, ci a unui microfon şi-l ameninţaseră de multe ori cu bătaia până ce smulseseră din gura lui o rugăciune ca lumea. Dar ascultătorii nu aveau de unde să cunoască toate aceste amănunte, nu cunoşteau nici faptul că, între timp, „puştiul” se apucase de fumat, că vocea i se îngroşase, că-şi împovărase sufletul cu multe păcate – şi continuau să se emoţioneze ori de câte ori copilul nevăzut se strecura în pâlnia difuzorului şi rostea cu voce de înger:
Tatăl nostru carele eşti în ceruri, Sfinţească-se numele tău…
După rugăciune, tehnicianul de serviciu scotea placa, aprindea un micuţ bec roşu semnalizându-i crainicului deschiderea emisiunii. Acesta, mereu pe acelaşi ton de om bine dispus, vestea tuturor: „Aici Radio România, Radio Bucureşti! Domnilor şi doamnelor, bună dimineaţa! Dăm ora exactă. Când va bate gongul, va fi ora şapte şi treizeci de minute”.