What do you think?
Rate this book
Fetița care se juca de-a Dumnezeu
Un roman surprinzător, emoţionant şi plin de umor care explorează, prin ochii inocenţi ai Rădiţei şi cei ai mamei sale, un fenomen ce a marcat profund România postcomunistă: emigraţia temporară. Pentru a-şi scoate familia din impas financiar, Letiţia hotărăşte să plece la muncă în străinătate pentru cîteva luni. Prin intermediul unei cunoştinţe ajunge la Roma, în Italia, unde face menaj şi îngrijeşte de bătrîna familiei Bosse, Nona. Întîmplător, întîlneşte o fostă colegă de liceu, Laura, o veterană a locurilor de muncă precare, fire puternică, spontană şi onestă, care îi deapănă povestea ei de emigrantă. Acasă, au rămas cele două fetiţe: Rădiţa – sensibilă, introvertită – în grija bunicilor şi Mălina în cea a soţului Letiţiei, Vali. Aflată la început de şcoală şi puternic ataşată de mama sa, Rădiţa suferă în urma despărţirii aşa cum numai copiii pot să o facă, cu tot corpul şi toată imaginaţia. Cele cîteva luni preconizate se tot lungesc, planurile de viitor suferă mereu schimbări, iar efectele secundare ale plecării se dovedesc imprevizibile. Ne aflăm în faţa unui roman tulburător, în care sînt îmbinate subtil o varietate de teme: copilăria, inocenţa, înstrăinarea, confruntarea mentalităţilor, relaţiile de cuplu sau reconfigurarea identităţii. Totul într-o construcţie plină de tensiune şi cu un limbaj proaspăt, efervescent.
360 pages, Hardcover
First published October 1, 2014
44 people are currently reading
1089 people want to read
About the author
Dan Lungu
29 books264 followersScriitor, conferenţiar la Catedra de Sociologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi.
Studii postdoctorale la Sorbona.
Redactor al revistei „Au Sud de l’Est” (Paris).
În 1996, iniţiază grupul literar Club 8.
Intre 2001 si 2002, redactor-şef al revistei de cultură „Timpul”.
Face parte din grupul de scriitori români invitaţi la Les belles étrangères (Franţa, 2005), alături de Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Craciun, Letiţia Ilea, Ion Mureşan, Marta Petreu, Simona Popescu, Cecilia Ştefănescu şi Vlad Zografi.
I se montează piesele Cu cuţitul la os (Green Hours, Teatrul Luni, 2002), Nuntă la parter (spectacol-lectură la Teatrul Odeon, 2003; spectacol-lectură la Teatrul Luceafărul, Iaşi, 2006 în cadrul proiectului DramatIS) şi Vrăjitoarea pofticioasă (piesă pentru copii, Teatrul Luceafărul, Iaşi, 2008 ). Piesa La mulţi ani!, parcă aşa se spune, nu? a fost una dintre câştigătoarele Bursei de texte noi Dramafest, ediţia 2008.
Nominalizat la numerose premii. Este distins cu Premiul Societăţii Junimea pentru activitatea literară pe 1993; Premiul Editurii Nemira pentru proză scurtă (1997); Premiul USR, filiala Dobrogea, pentru debut în proză (1999); Premiul Goethe Zentrum pentru promovarea originalităţii, ca reprezentant al Club-ului 8 (2001); Premiul USR, filiala Iaşi, pentru proză (2005), Premiul „V. Pogor”, al Primăriei Municipiului Iaşi, pentru activitate literară (2007). Dublu nominalizat la Premiile Jean Monnet (Franta, 2008).
Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.
Studii postdoctorale la Sorbona.
Redactor al revistei „Au Sud de l’Est” (Paris).
În 1996, iniţiază grupul literar Club 8.
Intre 2001 si 2002, redactor-şef al revistei de cultură „Timpul”.
Face parte din grupul de scriitori români invitaţi la Les belles étrangères (Franţa, 2005), alături de Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Craciun, Letiţia Ilea, Ion Mureşan, Marta Petreu, Simona Popescu, Cecilia Ştefănescu şi Vlad Zografi.
I se montează piesele Cu cuţitul la os (Green Hours, Teatrul Luni, 2002), Nuntă la parter (spectacol-lectură la Teatrul Odeon, 2003; spectacol-lectură la Teatrul Luceafărul, Iaşi, 2006 în cadrul proiectului DramatIS) şi Vrăjitoarea pofticioasă (piesă pentru copii, Teatrul Luceafărul, Iaşi, 2008 ). Piesa La mulţi ani!, parcă aşa se spune, nu? a fost una dintre câştigătoarele Bursei de texte noi Dramafest, ediţia 2008.
Nominalizat la numerose premii. Este distins cu Premiul Societăţii Junimea pentru activitatea literară pe 1993; Premiul Editurii Nemira pentru proză scurtă (1997); Premiul USR, filiala Dobrogea, pentru debut în proză (1999); Premiul Goethe Zentrum pentru promovarea originalităţii, ca reprezentant al Club-ului 8 (2001); Premiul USR, filiala Iaşi, pentru proză (2005), Premiul „V. Pogor”, al Primăriei Municipiului Iaşi, pentru activitate literară (2007). Dublu nominalizat la Premiile Jean Monnet (Franta, 2008).
Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 90 reviews
January 9, 2023
Drama tuturor copiilor anilor 2000 e în această carte. Chiar dacă e ficțiune , autorul descrie cu lux de amănunte emoțiile și trăirile Radei în lipsa mamei sale. Mama fiind plecată în Italia pentru a face bani (lungi) care să le ușureze viața din România.
Ficțiune care redă foarte bine viața reală a emigrării, atunci când copiii rămân în grija bunicilor sau și mai rău, în grija lor, unde peste noapte devii un matur într-un corp de copil.
Emigrare temporară care se lungește pe ani de zile înainte. Vieți distruse și traume care o să bântuie mulți ani la rând generațiile care vin.
Finalul a fost neașteptat pentru mine și dur.
Ficțiune care redă foarte bine viața reală a emigrării, atunci când copiii rămân în grija bunicilor sau și mai rău, în grija lor, unde peste noapte devii un matur într-un corp de copil.
Emigrare temporară care se lungește pe ani de zile înainte. Vieți distruse și traume care o să bântuie mulți ani la rând generațiile care vin.
Finalul a fost neașteptat pentru mine și dur.
February 17, 2024
Începutul anilor 2000, o mamă plecată în Italia, o fetiță rămasă în România în grija bunicilor și alte traume. Un rezumat foarte pe scurt al unui roman emoționant despre emigrare și viețile distruse de ea, ficțiunea unei realități dure care a lovit puternic România în momentul respectiv și multă vreme după. Foarte bine scrisă, cu o voce de narator-copil credibilă și înduioșătoare, ce povestește tragediile cu umor și duioșie, dar cu un final-șoc, care pentru mine – deci cât se poate de subiectiv – este deplasat și neverosimil. Totuși, mi-a plăcut romanul atât de mult, încât am ales să mă prefac că n-am citit ultimele câteva pagini.
February 13, 2015
Atîtea hibe i-am găsit cărții ăsteia, că mă și mir că am dus-o la capăt. De fapt am reușit s-o termin abia după ce n-am mai băgat în seamă cum spune Dan Lungu pipile în loc de pipiul (în 4 locuri diferite) și-am ignorat cu bună știință metaforele și diminutivele care mă zgîriau pe creier.
Deci dacă "Sînt o babă comunistă!" a fost ok, "Cum să uiți o femeie" bunicică spre bună, iar "Raiul găinilor" nu mai știu, pentru c-am abandonat-o tot din ceva frustrări legate de scris sau așa ceva (și eu chiar sînt una care citește și apreciază lit rom contemporană), să zicem că și asta e bunicică spre bună. În accepțiunea proprie, desigur. Presupun că va fi pe lista scurtă la augustinfrățilă-ul de anul ăsta, căci, deh, e Dan Lungu, dar pentru mine a fost o semi-dezamăgire. Povestea e ok, corectă, subiect ofertant, dar cam atît, nu m-am putut entuziasma mai mult.
În capul meu a fost mereu un fel de meci, cine e mai bun, Dan Lungu sau Lucian Dan Teodorovici. Acum mai există dubii, mulțumesc Dan Lungu pentru clarificare, chiar dacă nu e în avantajul tau. Iar eu nu pricep de ce i-am comparat vreodată.
Deci dacă "Sînt o babă comunistă!" a fost ok, "Cum să uiți o femeie" bunicică spre bună, iar "Raiul găinilor" nu mai știu, pentru c-am abandonat-o tot din ceva frustrări legate de scris sau așa ceva (și eu chiar sînt una care citește și apreciază lit rom contemporană), să zicem că și asta e bunicică spre bună. În accepțiunea proprie, desigur. Presupun că va fi pe lista scurtă la augustinfrățilă-ul de anul ăsta, căci, deh, e Dan Lungu, dar pentru mine a fost o semi-dezamăgire. Povestea e ok, corectă, subiect ofertant, dar cam atît, nu m-am putut entuziasma mai mult.
În capul meu a fost mereu un fel de meci, cine e mai bun, Dan Lungu sau Lucian Dan Teodorovici. Acum mai există dubii, mulțumesc Dan Lungu pentru clarificare, chiar dacă nu e în avantajul tau. Iar eu nu pricep de ce i-am comparat vreodată.
August 25, 2020
Această carte este tulburatoare, plină de emoții și umor. Reprezintă realitatea dureroasă a unei generații întregi, atunci când mamele sau tații au fost nevoiți sa își părăsească familiile pentru a munci peste hotare, iar copiii rămân singuri acasă, fară părinți în grija buneilor.
În timpul lecturării acestui roman, am și râs bine, pentru că Dan Lungu scrie amuzant și mai ales, din perspectiva unui copil, dar în același timp m-a întristat foarte mult. Nu mai spun de finalul cărții căci am citit acele pagini de câteva ori, un final amar care m-a dat peste cap. O recomand cu drag.
În timpul lecturării acestui roman, am și râs bine, pentru că Dan Lungu scrie amuzant și mai ales, din perspectiva unui copil, dar în același timp m-a întristat foarte mult. Nu mai spun de finalul cărții căci am citit acele pagini de câteva ori, un final amar care m-a dat peste cap. O recomand cu drag.
January 12, 2023
Ce au în comun Martin Amis şi Dan Lungu? Ei, vedeţi că nu ştiţi? Vă spun eu: două romane cu titluri inspirate, The Pregnant Widow şi Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu (despre al doilea Alex Ştefănescu e de părere că e un titlu de premiu Nobel – dacă o exista aşa ceva – titluri care să ia premiul Nobel, vreau să spun), a căror acţiune se petrece parţial în Italia şi, cireaşa de pe tort (sau bomboana de pe colivă dacă vreţi) în care personajele au impresia că n-au păşit în Italia, ci într-o carte poştală sau într-un tablou:
(Pentru citatul din Amis, în care personajelor li se pare că fac parte de data asta dintr-o pictură tre’ să mă credeţi pe cuvînt, că nu-l am la îndemînă)
Bineînţeles, mecanismul din spatele acestei comparaţii funcţionează cu ajutorul unor conexiuni prea evidente ca să suspectez pe vreunul dintre cei doi scriitori că s-a „împrumutat” de la celălalt (sper că remarcaţi cum i-am pus, cu o political correctness de care sînt foarte mîndră, pe cei doi autori măcar pe aceeaşi treaptă a discuţiei, dacă nu a valorilor), dar coincidenţa care a făcut ca eu să citesc în acelaşi timp două romane care exploatează aceeaşi imagine era prea savuroasă ca să o trec cu vederea. În orice caz, aşa cum sînt convinsă că aţi intuit deja, asemănările între cele două cărţi se opresc (definitiv) aici.
Buuun. Acum să revenim la oile noastre, care va să zică la al patrulea roman al lui Dan Lungu care mi-a picat în mînă, după Sînt o babă comunistă, Cum să uiţi o femeie şi Raiul găinilor. Răscolind Webul în căutare de opinii, după bunul meu obicei, am dat peste peste mai multe recenzii, pe voci fie superlative, fie circumspecte, sau chiar acide: de exemplu, în timp ce Ziarul de Iaşi îl consideră "cea mai bună carte a anului" oferindu-i Premiul naţional de proză pe 2014, iar Eli Bădică în Bookaholic.ro îl priveşte ca pe o experienţă literară ce nu trebuie în nici un caz ratată, analizîndu-l extensiv cu un entuziasm bine argumentat, Alex Ştefănescu se plînge în România literară că doar titlul e de el, iar Lucia T., în hyperliteratura.ro îl acuză (opinie pe care o şăruiesc întrucîtva) de overwriting.
Din punctul meu de vedere, cartea nu este nici inferioară, nici superioară celorlalte trei pe care le citisem deja – ca şi în celelalte cazuri, am găsit în ea şi pasaje memorabile dar şi imagini dezlînate, şi tehnici originale dar şi construcţii de mîntuială, care m-au făcut să mă gîndesc că poate această inegalitate valorică care este o constantă a scrisului lui Dan Lungu a devenit marca sa, a ajuns să facă parte din farmecul lui personal, fiind o consecinţă mai mult sau mai puţin fericită (după percepţia estetică a fiecăruia) a amestecului de altminteri îndrăzneţ de realism critic (în care este vizibilă mai ales analiza rece a sociologului) şi onirism parodic (în care iese la iveală sensibilitatea ironic duioasă a scriitorului de ficţiune):
Ceea ce-i reuşeşte cel mai bine scriitorului şi aici, ca şi în celelalte romane, este crearea unor personaje pitoreşti şi perfect viabile doar din cîteva trăsături de condei, de cele mai multe ori în imagini indirecte, adică reflectate de conştiinta altor personaje: Laura, cu frenezia ei vag ameninţătoare aşa cum o percepe indecis Letiţia, Mamarea (mătuşa Mărioara în variantă modernă), o Baba Cloanţa care şi-a schimbat mătura cu un snop de urzici spre spaima Rădiţei, sau Dumitrel, şmecheraşul care se face că munceşte spre jalea lui Miron şi amuzamentul bătrînului Cosoi.
Colorată şi de un tragi-comic înduioşător este şi imaginea imigraţiei româneşti din Italia, cu locurile de muncă incerte, prost plătite şi/ sau umilitoare, cu agapele care întreţin iluzia traiului bun, cu afaceri îndoielnice şi trufie mîrlănească (scena din autobuzul plin de români în care controlorii de bilete de mult nu mai îndrăznesc să urce e tipică), şi desigur cu dorul de ţară şi de familie camuflat în spatele unei veselii aproape isterice, în contextul în care nici moartea nu e o opţiune pentru că e prea costisitoare:
Interesantă mi s-a părut simetria în oglindă a celor două voci narative: Rădiţa acceptă realitatea dureroasă a despărţirii trecînd-o prin filtrul imaginaţiei bogate de copil maturizat înainte de vreme (şi cît de des mi-a evocat chipul atîtor elevi ai mei crescuţi de bunici), în timp ce Letiţia o refuză, agăţîndu-se de speranţa într-un viitor idilic. Emoţionantă este şi concretizarea absenţei, văzută ca o imagine care se estompează progresiv, pînă ce nu mai rămîne din ea decît un contur vag, aproape ireconstituibil de către o falsă memorie:
Spre sfîrşit însă, autorul se plictiseşte de alternanţa prea ordonată a celor două voci şi include încă două – cea a bunicului, care visează (premonitoriu?) o invazie de diavoli şi cea a autorului-narator care-şi declină omniscienţa în stil nu atît postmodernist cît... eminescian (mi-a amintit de consideraţiile finale din Sărmanul Dionis pe acelaşi motiv al visului în vis) ca să atenueze probabil frustrarea cititorului confruntat cu un final atît de deschis încît îl va trage curentul multă vreme:
Totuşi, varianta inversată de final (ca-n Şotronul lui Cortazar) în care mama vorbeşte la telefon cu Mălina înainte ca acelaşi telefon să sune pe ultima pagină, nu este rea, chiar dacă sînt de acord cu cei care au afirmat că finalul face notă discordantă cu tonul general al romanului. S-a răstit şi la mine malevolent, tre’ să recunosc, mai ales după ce mă relaxaseră (prematur, după cum aveam să constat) aventurile nocturne în notă parodic bulgakoviană ale bătrînului Cosoi.
Pe ansamblu, însă, Dan Lungu continuă să mă surprindă plăcut şi voi continua să-l citesc şi să-l recomand, poate nu ca lectură esenţială, dar categoric de calitate.
Pe fereastră, peisaje de-ţi taie răsuflarea. Senzaţia e că te afli într-o ilustrată. Tu, personaj într-un tren, într-o vedere, aşa, încremenită în timp… Senzaţie de moarte frumoasă. N-o să uit clipele acelea de confuzie… Nu eram în rai, ci într-un album de artă…
(Pentru citatul din Amis, în care personajelor li se pare că fac parte de data asta dintr-o pictură tre’ să mă credeţi pe cuvînt, că nu-l am la îndemînă)
Bineînţeles, mecanismul din spatele acestei comparaţii funcţionează cu ajutorul unor conexiuni prea evidente ca să suspectez pe vreunul dintre cei doi scriitori că s-a „împrumutat” de la celălalt (sper că remarcaţi cum i-am pus, cu o political correctness de care sînt foarte mîndră, pe cei doi autori măcar pe aceeaşi treaptă a discuţiei, dacă nu a valorilor), dar coincidenţa care a făcut ca eu să citesc în acelaşi timp două romane care exploatează aceeaşi imagine era prea savuroasă ca să o trec cu vederea. În orice caz, aşa cum sînt convinsă că aţi intuit deja, asemănările între cele două cărţi se opresc (definitiv) aici.
Buuun. Acum să revenim la oile noastre, care va să zică la al patrulea roman al lui Dan Lungu care mi-a picat în mînă, după Sînt o babă comunistă, Cum să uiţi o femeie şi Raiul găinilor. Răscolind Webul în căutare de opinii, după bunul meu obicei, am dat peste peste mai multe recenzii, pe voci fie superlative, fie circumspecte, sau chiar acide: de exemplu, în timp ce Ziarul de Iaşi îl consideră "cea mai bună carte a anului" oferindu-i Premiul naţional de proză pe 2014, iar Eli Bădică în Bookaholic.ro îl priveşte ca pe o experienţă literară ce nu trebuie în nici un caz ratată, analizîndu-l extensiv cu un entuziasm bine argumentat, Alex Ştefănescu se plînge în România literară că doar titlul e de el, iar Lucia T., în hyperliteratura.ro îl acuză (opinie pe care o şăruiesc întrucîtva) de overwriting.
Din punctul meu de vedere, cartea nu este nici inferioară, nici superioară celorlalte trei pe care le citisem deja – ca şi în celelalte cazuri, am găsit în ea şi pasaje memorabile dar şi imagini dezlînate, şi tehnici originale dar şi construcţii de mîntuială, care m-au făcut să mă gîndesc că poate această inegalitate valorică care este o constantă a scrisului lui Dan Lungu a devenit marca sa, a ajuns să facă parte din farmecul lui personal, fiind o consecinţă mai mult sau mai puţin fericită (după percepţia estetică a fiecăruia) a amestecului de altminteri îndrăzneţ de realism critic (în care este vizibilă mai ales analiza rece a sociologului) şi onirism parodic (în care iese la iveală sensibilitatea ironic duioasă a scriitorului de ficţiune):
Aici îşi dă seama, numai mergînd un pic pe stradă, intrînd într-un supermercato… toţi sînt frumos bărbieriţi, pieptănaţi, cu hainele spălate şi călcate, iar cînd îţi zîmbesc, o fac cu toţi dinţii… În România sînt mulţi ştirbi… Poate de aceea nici nu par inteligenţi… Cînd ai barba ţepoasă şi hainele sărăcăcioase, nu mai ai cum să pari deştept… iar dacă îţi lipseşte şi un dinte din faţă, pari prost de-a binelea!…”
Ceea ce-i reuşeşte cel mai bine scriitorului şi aici, ca şi în celelalte romane, este crearea unor personaje pitoreşti şi perfect viabile doar din cîteva trăsături de condei, de cele mai multe ori în imagini indirecte, adică reflectate de conştiinta altor personaje: Laura, cu frenezia ei vag ameninţătoare aşa cum o percepe indecis Letiţia, Mamarea (mătuşa Mărioara în variantă modernă), o Baba Cloanţa care şi-a schimbat mătura cu un snop de urzici spre spaima Rădiţei, sau Dumitrel, şmecheraşul care se face că munceşte spre jalea lui Miron şi amuzamentul bătrînului Cosoi.
Colorată şi de un tragi-comic înduioşător este şi imaginea imigraţiei româneşti din Italia, cu locurile de muncă incerte, prost plătite şi/ sau umilitoare, cu agapele care întreţin iluzia traiului bun, cu afaceri îndoielnice şi trufie mîrlănească (scena din autobuzul plin de români în care controlorii de bilete de mult nu mai îndrăznesc să urce e tipică), şi desigur cu dorul de ţară şi de familie camuflat în spatele unei veselii aproape isterice, în contextul în care nici moartea nu e o opţiune pentru că e prea costisitoare:
Tristeţea ar trebui scoasă în afara legii, desigur. Mai ales printre emigranţi. Sinuciderea dăunează grav sănătăţii, iar transportul pînă în ţară e afurisit de scump.
Interesantă mi s-a părut simetria în oglindă a celor două voci narative: Rădiţa acceptă realitatea dureroasă a despărţirii trecînd-o prin filtrul imaginaţiei bogate de copil maturizat înainte de vreme (şi cît de des mi-a evocat chipul atîtor elevi ai mei crescuţi de bunici), în timp ce Letiţia o refuză, agăţîndu-se de speranţa într-un viitor idilic. Emoţionantă este şi concretizarea absenţei, văzută ca o imagine care se estompează progresiv, pînă ce nu mai rămîne din ea decît un contur vag, aproape ireconstituibil de către o falsă memorie:
Mama nu mai are faţă, i s-a tocit, liniile care la bătrîni se adîncesc din ce în ce la ea aproape că au dispărut. Mama e o voce umedă care o întreabă ce-mai-faci-iubita? ce-note-ai-mai-luat-la-şcoală? ce-cadou-să-ţi-iau-de-ziua-ta? te-înţelegi-bine-cu-Buna? Faţa ei ovală întinereşte, începe să arate netedă ca în fotografii.
Spre sfîrşit însă, autorul se plictiseşte de alternanţa prea ordonată a celor două voci şi include încă două – cea a bunicului, care visează (premonitoriu?) o invazie de diavoli şi cea a autorului-narator care-şi declină omniscienţa în stil nu atît postmodernist cît... eminescian (mi-a amintit de consideraţiile finale din Sărmanul Dionis pe acelaşi motiv al visului în vis) ca să atenueze probabil frustrarea cititorului confruntat cu un final atît de deschis încît îl va trage curentul multă vreme:
Bătrânul Cosoi dă din cap şi visează în continuare, dar eu nu mai pot vedea ce se întîmplă. Pînă aici îmi pot ghici posibilul viitor în visul lui, mai departe nu pot şti decît ce-şi va aminti el. Dacă el spune da, visul lui devine premoniţie, dacă spune nu, rămîne un simplu vis. Asta dacă nu e o nouă amăgire a diavolului cărunt şi eu nu exist decît în visul bătrânului Cosoi. Sau dacă nu cumva bătrânul Cosoi e plăsmuit de dorinţa mea de a-mi găsi liniştea. Cu diavolul cărunt niciodată nu eşti destul de pregătit pentru ce urmează.
Totuşi, varianta inversată de final (ca-n Şotronul lui Cortazar) în care mama vorbeşte la telefon cu Mălina înainte ca acelaşi telefon să sune pe ultima pagină, nu este rea, chiar dacă sînt de acord cu cei care au afirmat că finalul face notă discordantă cu tonul general al romanului. S-a răstit şi la mine malevolent, tre’ să recunosc, mai ales după ce mă relaxaseră (prematur, după cum aveam să constat) aventurile nocturne în notă parodic bulgakoviană ale bătrînului Cosoi.
Pe ansamblu, însă, Dan Lungu continuă să mă surprindă plăcut şi voi continua să-l citesc şi să-l recomand, poate nu ca lectură esenţială, dar categoric de calitate.
November 2, 2014
Zici că Dan Lungu a scris cartea asta special pentru mine :p
Rădița e o piticanie tare scumpă și cu univers imaginar bogat, în care adulții nu au cum să pătrundă. În timp ce ea locuiește cu bunicii, mama ei e în Italia, unde lucrează ca tuturor să le fie bine. Doar că nu le este... Dar mereu zice că se întoarce și mereu amână. Iar acasă lucrurile cam scapă de sub control.
Oricum, de la Raiul găinilor încoace nici un alt roman de-al lui Dan Lungu nu mi-a plăcut atât de mult ca ăsta :)
Rădița e o piticanie tare scumpă și cu univers imaginar bogat, în care adulții nu au cum să pătrundă. În timp ce ea locuiește cu bunicii, mama ei e în Italia, unde lucrează ca tuturor să le fie bine. Doar că nu le este... Dar mereu zice că se întoarce și mereu amână. Iar acasă lucrurile cam scapă de sub control.
Oricum, de la Raiul găinilor încoace nici un alt roman de-al lui Dan Lungu nu mi-a plăcut atât de mult ca ăsta :)
April 30, 2018
My first "serious" review but i have such a strong feeling about this book and that feeling is Hate because dan lungu let me tell you how pedophilia and abuse for Shock Value is just Bad and it's not as "deep" as you think it is. The book was supposed to be about emigration and such but it just ended literally Like That(no spoilers i guess) , with no actual relevance to what happened until then,the story felt unfinished and i was left with literally Nothing after this read besides the fact that i just hate this author's writing style and storytelling.0/5 stars would still be really overrated dont @me
January 9, 2023
Subiectul mi s-a părut atrăgător și ofertant prin tragismul declanșat de sfasierea unei familii. De la zbuciumul celui plecat între străini la transformarea celor de acasă în niște profitori sau durerea copiilor rămași în urmă, cartea surprinde o mulțime de situații realiste. Dar sunt total dezamăgită de final care mi s-a părut deplasat și dezamăgitor, deci 3 stele.
December 16, 2014
"...în viaţă nu înving cei care fac alegerea cea mai bună, ci cei care o evită pe cea mai proastă."
April 3, 2015
Pot spune ca am fost plăcut surprinsă de acest roman. Ema a fost foarte drăguță și mi l-a făcut cadou, eu evident că l-am citit în timpul în care ar fi trebuit să învăț.
Cartea abordează o temă foarte actuală în România și anume: migrația temporară. O mamă pleacă să lucreze în Italia pentru a asigura familiei un trai decent... Dar ce se întâmplă cu cei rămași acasă, copii, bunici, tați? Mi s-a părut interesantă dubla perspectivă narativă: a mamei și a fetiței. Aș fi vrut să aflu mai multe despre Mălina, sora cea mare a Rădiței sau despre Vali-tatăl. Dialogurile Letiției cu Laura, și ea emigrantă sunt savuroase, exprimă capacitatea tradițională a românului de a face haz de necaz.
Dilema Letiției, dacă să se întoarcă sau nu este una recurentă în cazul celor plecați la muncă în străinătate. Nostalgia după un acasă în care totul este înghețat în timp și ceilalți rămân la fel este tentantă și falsă. Letiția moare în fiecare zi, împărțită între muncă, grija pentru cei de acasă și încercarea continuă de se adapta.
Copiii sunt de obicei afectați de plecarea părinților, fie se interiorizează și suferă ca Radița, fie devin indiferenți și își continuă viața netulburați de acest eveniment ca Mălina. Jocurile copilăriei, personaje memorabile precum nea Miron, cu umorul său specific aduc un strop de bucurie și păstrează vii iluziile Rădiței până la trezirea brutală din final.
Deși mi-a plăcut, romanul mi s-a părut dureros de real, iar finalul amar mi-a dat mult de gândit...
Cartea abordează o temă foarte actuală în România și anume: migrația temporară. O mamă pleacă să lucreze în Italia pentru a asigura familiei un trai decent... Dar ce se întâmplă cu cei rămași acasă, copii, bunici, tați? Mi s-a părut interesantă dubla perspectivă narativă: a mamei și a fetiței. Aș fi vrut să aflu mai multe despre Mălina, sora cea mare a Rădiței sau despre Vali-tatăl. Dialogurile Letiției cu Laura, și ea emigrantă sunt savuroase, exprimă capacitatea tradițională a românului de a face haz de necaz.
Dilema Letiției, dacă să se întoarcă sau nu este una recurentă în cazul celor plecați la muncă în străinătate. Nostalgia după un acasă în care totul este înghețat în timp și ceilalți rămân la fel este tentantă și falsă. Letiția moare în fiecare zi, împărțită între muncă, grija pentru cei de acasă și încercarea continuă de se adapta.
Copiii sunt de obicei afectați de plecarea părinților, fie se interiorizează și suferă ca Radița, fie devin indiferenți și își continuă viața netulburați de acest eveniment ca Mălina. Jocurile copilăriei, personaje memorabile precum nea Miron, cu umorul său specific aduc un strop de bucurie și păstrează vii iluziile Rădiței până la trezirea brutală din final.
Deși mi-a plăcut, romanul mi s-a părut dureros de real, iar finalul amar mi-a dat mult de gândit...
September 10, 2019
M-a întristat foarte mult această carte, cât de mult suferă un copil plecarea mamei, sunt și eu o mamă care am fost nevoită să plec, dar revin foarte des acasă, mă strădui să nu lipsesc mult din viața lor și, da, știu ce înseamnă când ajungi acasă si copilul zice:" așa nu ma pot sătura de mirosul tău, mamă..." Finalul cărții m-a tulburat, o întorsătură la care nu m-am așteptat.
January 6, 2021
Dan Lungu a spus prin acest roman drama familiilor din epoca României post-comuniste. E o poveste sfâșietoare, dar presărată pe alocuri cu un umor fin, priveam uneori totul prin ochii Rădiței, fiica unei mame forțată să plece în Italia la muncă; alteori narațiunea se realiza cu vocea altor personaje din roman. M-au impresionat multe pasaje, am rezonat cu fiecare personaj într-un fel sau altul, pentru că este oglinda anilor de după Revoluția din 1989, copilăria Rădiței fiind una în care mulți ne regăsim. Cea mai profundă scenă mi s-a părut cea în care mama sa primește primul salariu, după ce fusese victima unei xenofobii crunte: ,,Plângea pentru că i se părea nedrept ca unii să câștige atât de ușor banii și alții atât de greu pentru aceeași muncă. Plângea de mila părinților, a colegilor și a tuturor celor care se chinuiau cu un salariu de mizerie și care nu vor afla niciodată ce înseamnă să trăiești decent. Plângea pentru că nu i se părea corect ca unii să se nască în România și alții în Italia, Spania sau America. Plângea pentru că nu se poate face nimic".
Cred că m-a zguduit povestea din lucrarea de față și pentru că mă doare că suntem tot acolo, iar situația românilor exploatați atât în țară cât și în străinătate este asemănătoare cu cea din anii '90 și 2000.
Am citit-o pe nerăsuflate și o recomand tuturor cu drag!
Cred că m-a zguduit povestea din lucrarea de față și pentru că mă doare că suntem tot acolo, iar situația românilor exploatați atât în țară cât și în străinătate este asemănătoare cu cea din anii '90 și 2000.
Am citit-o pe nerăsuflate și o recomand tuturor cu drag!
April 9, 2023
În ansamblu, cartea asta e ca o felie de pâine cu unt și magiun, iar pe alocuri un nod în gât care de obicei îl avem înainte să izbucnim în plâns.
Mereu aștept cărțile să îmi ofere aventuri deosebite și un amalgam de emoții. În cazul dat, nu am primit o aventură deosebită, ci una cât se poate de des întâlnită în România, Moldova și multe alte țări.
La prima vedere, e un text prezentat într-o manieră ușoară și confortabilă. Totuși, sub toate aceste straturi inocente, se ascund emoții intense. Am rezonat în multe momente cu personajele și am îndrăgit-o mult pe micuța Rădița și pe mama sa.
Ceea ce m-a străpuns cel mai mult a fost credința oarbă a Rădiței. Fata asta se zbate pe tot parcursul operei ca să primească ceea la ce visează zi și noapte. Pentru un copil de clasele primare ea reușește să simtă prea multe. Cunoaște durerea, dezamăgirea, dorul și multe alte emoții cu care probabil nu trebuia să se confrunte la o vârstă atât de fragedă.
Există pentru mine un număr de personaje care simt că vreau să le îmbrățișez după ce ia sfârșit lectura. Rădița și Letiția sunt printre ele.
- "A reflectat mult la cuvântul sacrificiu și a găsit că emană o forță nemaipomenită. Aproape a fost obligată să se îndrăgostească de el.
- "Mai am ceva pentru tine, spune Mamarea și scoate un avion de hârtie de după ureche. Unul din acelea cum fac copiii în clasă, rupând foi din caietul de teme. Unde ți-e gândul, acolo te duce; al tău să fie în veci..."
- "Rădița îi pare acel soi de însingurat, cu suflet ascuns fără voie, o timidă. Așa că se simte bine în compania celor mai mici ca ea și a țicniților de genul lui Miron, pe care îi găsește amuzanți."
Mereu aștept cărțile să îmi ofere aventuri deosebite și un amalgam de emoții. În cazul dat, nu am primit o aventură deosebită, ci una cât se poate de des întâlnită în România, Moldova și multe alte țări.
La prima vedere, e un text prezentat într-o manieră ușoară și confortabilă. Totuși, sub toate aceste straturi inocente, se ascund emoții intense. Am rezonat în multe momente cu personajele și am îndrăgit-o mult pe micuța Rădița și pe mama sa.
Ceea ce m-a străpuns cel mai mult a fost credința oarbă a Rădiței. Fata asta se zbate pe tot parcursul operei ca să primească ceea la ce visează zi și noapte. Pentru un copil de clasele primare ea reușește să simtă prea multe. Cunoaște durerea, dezamăgirea, dorul și multe alte emoții cu care probabil nu trebuia să se confrunte la o vârstă atât de fragedă.
Există pentru mine un număr de personaje care simt că vreau să le îmbrățișez după ce ia sfârșit lectura. Rădița și Letiția sunt printre ele.
- "A reflectat mult la cuvântul sacrificiu și a găsit că emană o forță nemaipomenită. Aproape a fost obligată să se îndrăgostească de el.
- "Mai am ceva pentru tine, spune Mamarea și scoate un avion de hârtie de după ureche. Unul din acelea cum fac copiii în clasă, rupând foi din caietul de teme. Unde ți-e gândul, acolo te duce; al tău să fie în veci..."
- "Rădița îi pare acel soi de însingurat, cu suflet ascuns fără voie, o timidă. Așa că se simte bine în compania celor mai mici ca ea și a țicniților de genul lui Miron, pe care îi găsește amuzanți."
September 10, 2015
O antologie a întregii societăți românești post-decembriste cu un final (im)previzibil și cu adevărat zguduitor.
August 6, 2018
Păi să încep cu primul lucru genial la carte, anume titlul. Ales bine, reprezentativ într-o mică măsură pentru întreaga lectură, dar memorabil. Al doilea lucru genial este transpunerea copilăriei în cuvinte. Nu mi-a fost dat niciodată până acum să citesc ceva care prezintă aproape întocmai mintea copilului de 7-10 ani. Acea imaginație și credință inocentă în bunătate și supranatural, deși viața îți arată cu fiecare moment al existenței ei că dorințele nu se îndeplinesc așa ușor, sunt elementele de geniu ale romanului.
Altfel, Dan Lungu arată că este un maestru al narațiunii segmentate, cum a făcut-o și în ”Sînt o babă comunistă”, și prezintă realitatea deplină, așa cum este ea, fără apologie. Totuși, mă așteptam la mai mult, la o trăire sentimentală mai plină și la o dezvoltare a personajelor mai puternică de-a lungul lecturii, poate de asta nu dau decât 4 stele.
Altfel, Dan Lungu arată că este un maestru al narațiunii segmentate, cum a făcut-o și în ”Sînt o babă comunistă”, și prezintă realitatea deplină, așa cum este ea, fără apologie. Totuși, mă așteptam la mai mult, la o trăire sentimentală mai plină și la o dezvoltare a personajelor mai puternică de-a lungul lecturii, poate de asta nu dau decât 4 stele.
December 29, 2023
Am ales cartea pentru ca subiectul e foarte relevant realității din Romania. Tot subiectul este și cel care m-a convins să termin cartea, deși voiam să o abandonez. Multe lucruri m-au scos din sărite în stilul în care a fost scrisă cartea, dar speram să găsesc un sfârșit care conturează povestea și răspunde multelor găuri din roman. Am găsit, însă, un sfârșit forțat, neterminat și pus în carte doar pentru "shock value". Dezamăgitor!
May 2, 2021
2.5* Niciodată n-am mai văzut cuvântul “pipi” menționat de atâtea ori intr-o carte.
April 26, 2021
Dziewczynka, która bawiła się w Boga, straciła mamę. Mama ta nie umarła, ale wyjechała do Włoch, by móc zarobić na godne życie dla swojej rodziny. Niestety z czasem rodzina się rozpada, bo tata wyprowadza się ze starszą córką, a dziewczynka, Radusia, zostaje z dziadkami i zaczyna wątpić w to, że mama jeszcze choć raz się z nią pobawi. W całej tej tęsknocie jest też mama, Letycia, która zmaga się z samotnością i ciężko pracuje, by móc wrócić do ukochanej córki, a jej powrót z dnia na dzień coraz bardziej się oddala.
.
Narracja w tej powieści przedstawiona jest z dwóch perspektyw, dziewczynki i mamy. Autor świetnie obrazuje temat emigracji zarobkowej i transformacji, która nastąpiła w Rumunii po upadku reżimu. Nie czytałam dotychczas książki, która na tak wielu płaszczyznach poruszałaby zagadnienie eurosierot i tego, że takie, zarobkowe, rozwiązanie niszczy całe rodziny. Na uwagę zasługuje, też język powieści (oraz jej przekład), gdyż jest bardzo zróżnicowany i zmienia się w zależności od postaci. Uważam, że jest to ciekawa pozycja na literackiej mapie świata.
.
Narracja w tej powieści przedstawiona jest z dwóch perspektyw, dziewczynki i mamy. Autor świetnie obrazuje temat emigracji zarobkowej i transformacji, która nastąpiła w Rumunii po upadku reżimu. Nie czytałam dotychczas książki, która na tak wielu płaszczyznach poruszałaby zagadnienie eurosierot i tego, że takie, zarobkowe, rozwiązanie niszczy całe rodziny. Na uwagę zasługuje, też język powieści (oraz jej przekład), gdyż jest bardzo zróżnicowany i zmienia się w zależności od postaci. Uważam, że jest to ciekawa pozycja na literackiej mapie świata.
November 23, 2021
Cartea ar merita 5 stele din multe motive. Am fost vrăjit de stilul lui Dan Lungu de a scrie, de personajele atât de naturale și care nu ascund nimic și lasă să iasă la iveală fiecare emoție și trăire și multe alte lucruri care m-au dus cu gândul la copilărie și la momentele frumoase avute cu prietenii și familia, pe care le prețuiesc mai mult acum.
Acord însă 4 stele pentru ultimele pagini. Am înțeles finalul și ceea ce vrea sa transmită prin el, dar nu a fost ceea ce îmi doream și m-a lăsat puțin cu o mutră plouată ca să spun asa pe românește și dezamăgită (poate mai mult din cauza ca nu mă așteptam la asa alegere de a sfârși cartea). Oricum sunt curios și de alte creații ale lui Lungu.
Acord însă 4 stele pentru ultimele pagini. Am înțeles finalul și ceea ce vrea sa transmită prin el, dar nu a fost ceea ce îmi doream și m-a lăsat puțin cu o mutră plouată ca să spun asa pe românește și dezamăgită (poate mai mult din cauza ca nu mă așteptam la asa alegere de a sfârși cartea). Oricum sunt curios și de alte creații ale lui Lungu.
June 29, 2020
This book is trash
December 6, 2023
Prea multă Românie bolnavă în cartea asta...
September 4, 2025
Le-a privit atent, una câte una, însă nu a știut să spună care e mama ei. Asta fiindcă mama nu mai are față, i s-a tocit, are doar un păr lung și mătăsos, negru, peste o coală de hârtie tăiată oval, o coală pe care scrie frumos, cel mai frumos posibil, mama.
Din mama nu mai rămăsese decât vocea. Mâinile ei dispăruseră, foșnetul rochiei și fâșâitul părului pieptănat în fața oglinzii nu mai erau nici ele. Nici de mirosit nu mai mirosea în nici un fel, nici a parfum, nici a gogoșele, nici a ojă, nici a nimica. Picioarele parcă îi intraseră în pământ, iar fața îi rămăsese doar într-o fotografie, dar trăsăturile începuseră să se tocească de atâta mângâiat.
Din mama nu mai rămăsese decât vocea. Mâinile ei dispăruseră, foșnetul rochiei și fâșâitul părului pieptănat în fața oglinzii nu mai erau nici ele. Nici de mirosit nu mai mirosea în nici un fel, nici a parfum, nici a gogoșele, nici a ojă, nici a nimica. Picioarele parcă îi intraseră în pământ, iar fața îi rămăsese doar într-o fotografie, dar trăsăturile începuseră să se tocească de atâta mângâiat.
March 19, 2025
Este es un recuerdo borroso de una noche cualquiera. Mi padre vino llorando, me despertó solo para abrazarme y para decirme que me quería. Al día siguiente se iba (o venía, esta sería una mejor selección léxica desde el presente) a España. Creo que fue la primera vez que vi llorar a mi padre. Supongo que me lo dijeron antes, que habría más lágrimas anteriores a esa despedida, más lágrimas justo antes de que partiera hacia el aeropuerto, pero no las recuerdo. Solo dos meses después mi madre también se fue (vino). En este caso no recuerdo las lágrimas, pero sí esa conversación en la que mi padre, por teléfono, le dijo que él no podía continuar solo. Me prometieron que iba a ser poco tiempo, el necesario para que pudiéramos comprar una casa nuestra y no depender de los abuelos. Pasaron tres años antes de que nos pudiéramos volver a ver. Yo tenía diez años, y hasta los trece mis padres se convirtieron en una voz lejana en el auricular del teléfono. Nuestra relación nunca volvió a ser la misma, las grietas que la migración abre en las familias son irreparables.
Esta es mi historia, pero es muy parecida a la de toda una generación de niñas y niños de la Rumanía postcomunista de los 2000, muy parecida a la de Rădița, la protagonista de La niña que jugaba a ser Dios. La madre se va "por unos meses..." a Italia, meses que se convierten en años, mientras Rădița va dejando atrás la infancia y aprende a fingir que está bien para no preocupar a nadie, se esfuerza en aferrarse, igual que yo, a la voz materna por teléfono cuando la memoria empieza a borrar los rasgos del rostro amado, a sentir el peso del abandono más que la alegría de cualquier paquete llegado del extranjero y repleto de ropa y dulces. La imaginación infantil le confiere a la historia una tristeza adicional. Te ríes con las situaciones absurdas y con los diálogos hilarantes, pero al mismo tiempo te dueles con lo que asoma detrás de lo que Rădița siente, piensa, hace y dice con tal de mantener el control sobre su vida. Familias fracturadas, infancias atravesadas por la ausencia, vidas marcadas por la migración en pos de un futuro mejor. Para que después tengamos que aguantar discursitos de politicuchos de tres al cuarto criticando lo que llaman la "inmigración ilegal".
Esta es mi historia, pero es muy parecida a la de toda una generación de niñas y niños de la Rumanía postcomunista de los 2000, muy parecida a la de Rădița, la protagonista de La niña que jugaba a ser Dios. La madre se va "por unos meses..." a Italia, meses que se convierten en años, mientras Rădița va dejando atrás la infancia y aprende a fingir que está bien para no preocupar a nadie, se esfuerza en aferrarse, igual que yo, a la voz materna por teléfono cuando la memoria empieza a borrar los rasgos del rostro amado, a sentir el peso del abandono más que la alegría de cualquier paquete llegado del extranjero y repleto de ropa y dulces. La imaginación infantil le confiere a la historia una tristeza adicional. Te ríes con las situaciones absurdas y con los diálogos hilarantes, pero al mismo tiempo te dueles con lo que asoma detrás de lo que Rădița siente, piensa, hace y dice con tal de mantener el control sobre su vida. Familias fracturadas, infancias atravesadas por la ausencia, vidas marcadas por la migración en pos de un futuro mejor. Para que después tengamos que aguantar discursitos de politicuchos de tres al cuarto criticando lo que llaman la "inmigración ilegal".
May 7, 2024
Dan Lungu
"Fetița care se juca de-a Dumnezeu"
Am terminat o carte foarte bună, care m-a făcut să respir adânc și să mă gândesc cât este de ciudată viața și ce întorsături poate lua.
E drama emigrantului român, care poate a scotocit prin gunoaie și a mers mai departe, pentru a avea, el și familia un trai mai bun, în defavoarea apropierii de familie și copii.
Experiența tristă și amară a străinătății roade prin interior o mamă plecată după o pâine mai bună și lasă amprente de neșters în sufletul fetiței rămase în țară.
Cartea reușește să surprindă tulburarea emoțională a celor două și mai ales să redea cu sensibilitate traumele româncelor plecate la muncă în Italia și ale copiilor rămași în grija bunicilor, mătușilor sau altor rude.
"Avea să înțeleagă, cu timpul, că ei, imigranții, cu cât situația le era mai precară, cu atât aveau mai multă nevoie de veștile proaste din țară. Astfel sacrificiul lor căpăta sens și, mai ales atunci când o duceau rău, se alinau cu gândul că, dacă ar fi rămas acasă, ar fi dus-o și mai prost. "
Tot timpul cât am citit cartea, mi-a plâns sufletul, pentru Rădița fetița rămasă în grija bunicilor, isteață, sensibilă și cu o imaginație debordantă și pentru Letiția, mama Rădiței nevoită să se sacrifice de dragul familiei, pentru bani și să plece în Italia cea veșnic promițătoare.
"Nimeni nu voia întoarcerea mamei,in afară de ea. Nu era normal ca mama să o șteargă la fund pe bătrâna aceea drăguță, rujată și cu inele, iar Mălina și tata să ia banii și să meargă la schi. Mama să spele vasele și Bunu să cumpere var și ciment. Vocea ei umedă și obosită să tot mintă, da, iubita, vin. Să uite limba și să vorbească cu mâinile. "
Este o carte atât de frumos scrisă, atât de sfâșietoare și totuși cu mult umor și empatie încât este imposibil să nu îți placă. Surprinde prin realismul cu care este redată întreaga perioadă a anilor tulburi ai emigrării masive în Italia și Spania.
Așteptarea copilei este arzătoare , te doare carnea pe tine și nu poți face nimic pentru ea. Prin vocea Rădiței este redată suferința unei întregi generații de copii abandonați, care își duc amarul durerii cu sufletul osândit la tristețe eternă.
Este prima carte a lui Dan Lungu pe care o citesc, dar cu siguranță voi mai citi și altele.
Îmi place scriitura sa, bogată și atent concepută, cu accent pe detalii și realitate. Umor, uneori negru și un gust amar legat de subiectul în sine, un limbaj care mi-a plăcut, pe scurt o carte pe care o recomand cu căldură.
"Fetița care se juca de-a Dumnezeu"
Am terminat o carte foarte bună, care m-a făcut să respir adânc și să mă gândesc cât este de ciudată viața și ce întorsături poate lua.
E drama emigrantului român, care poate a scotocit prin gunoaie și a mers mai departe, pentru a avea, el și familia un trai mai bun, în defavoarea apropierii de familie și copii.
Experiența tristă și amară a străinătății roade prin interior o mamă plecată după o pâine mai bună și lasă amprente de neșters în sufletul fetiței rămase în țară.
Cartea reușește să surprindă tulburarea emoțională a celor două și mai ales să redea cu sensibilitate traumele româncelor plecate la muncă în Italia și ale copiilor rămași în grija bunicilor, mătușilor sau altor rude.
"Avea să înțeleagă, cu timpul, că ei, imigranții, cu cât situația le era mai precară, cu atât aveau mai multă nevoie de veștile proaste din țară. Astfel sacrificiul lor căpăta sens și, mai ales atunci când o duceau rău, se alinau cu gândul că, dacă ar fi rămas acasă, ar fi dus-o și mai prost. "
Tot timpul cât am citit cartea, mi-a plâns sufletul, pentru Rădița fetița rămasă în grija bunicilor, isteață, sensibilă și cu o imaginație debordantă și pentru Letiția, mama Rădiței nevoită să se sacrifice de dragul familiei, pentru bani și să plece în Italia cea veșnic promițătoare.
"Nimeni nu voia întoarcerea mamei,in afară de ea. Nu era normal ca mama să o șteargă la fund pe bătrâna aceea drăguță, rujată și cu inele, iar Mălina și tata să ia banii și să meargă la schi. Mama să spele vasele și Bunu să cumpere var și ciment. Vocea ei umedă și obosită să tot mintă, da, iubita, vin. Să uite limba și să vorbească cu mâinile. "
Este o carte atât de frumos scrisă, atât de sfâșietoare și totuși cu mult umor și empatie încât este imposibil să nu îți placă. Surprinde prin realismul cu care este redată întreaga perioadă a anilor tulburi ai emigrării masive în Italia și Spania.
Așteptarea copilei este arzătoare , te doare carnea pe tine și nu poți face nimic pentru ea. Prin vocea Rădiței este redată suferința unei întregi generații de copii abandonați, care își duc amarul durerii cu sufletul osândit la tristețe eternă.
Este prima carte a lui Dan Lungu pe care o citesc, dar cu siguranță voi mai citi și altele.
Îmi place scriitura sa, bogată și atent concepută, cu accent pe detalii și realitate. Umor, uneori negru și un gust amar legat de subiectul în sine, un limbaj care mi-a plăcut, pe scurt o carte pe care o recomand cu căldură.
October 30, 2018
За поне две поколения български читатели „Момиченцето, което си играеше на бог“ би била болезнено близка книга. Тя разказва историята на посткомунистическа Румъния през чувствата на едно обикновено семейство, което опитва да се справя с последствията от внезапно рухналия комунистически строй. Майката, както много други нейни сънароднички, неохотно заминава да гледа стари хора в Италия, а бащата остава в родината и изпитва затруднения с намирането на нова работа поради високите си очаквания с оглед досегашната си квалификация. Неразбирателството с тъстовете допълнително напряга обстановката. А децата? За тях като че ли нищо не се е променило, животът просто си върви, с него и игрите, приятелите и паралелните светове, в които децата намират спасение от скуката и строгия свят на възрастните. Но и не съвсем – отсъстващите майки неминуемо тематизират и игрите, карат кварталните дечурлига да се разделят на групи според това чия майка в коя страна е отишла да работи.
Разказът на Дан Лунгу е дълъг и педантично последователен. Би могъл да е отчайващо скучен и предвидим, ако не беше скритият пласт, който се разгръща под повърхността на повествованието. Постоянното вглеждане в множеството битови и личностни детайли, които оголват съществуването до скелет и нервни окончания, разкрива цялостната картина на драмата в едно семейство, в което се оглежда и цял един народ. А вероятно и целокупният бивш Източен блок. Хладнокръвното вглеждане в наглед незначителни мисли, действия, детски игри, паралелно с развитието на водещия сюжет, движи целия разказ напред, вместо да го затлачва, като изгражда майсторски психологичен портрет на времето. А бих добавил, и на източноевропейския човек от 90-те години, когото времето подмята в себе си като в сфера с топки от лотария - без яснота къде е изходът и има ли изобщо такъв... Онзи човек, изневиделица противопоставен както на вихрушките в собствената си страна, така и на стереотипите за източния човек в западните общества, където той търси спасение.
Въпреки всички трудности, малката Радица, главната героиня в романа, продължава да бъде дете, чието ежедневие наглед не страда по никакъв начин от изменените условия в семейството. Копнежът по постоянно отлагащото се завръщане на майката е затрупан от купища игри и нескончаеми приключения на улицата между останалите деца в подобни семейни ситуации - и успява да си пробие път до повърхността съвсем спорадично и колкото трае международното телефонно обаждане. Финалът на книгата изненадва, даже леко шокира. Той би могъл да бъде разтълкуван като перфектна, макар и леко извратена, метафора за дълбоките травми върху детската психика, а и въобще върху психиката, които годините на Прехода оставят почти незабелязано в умовете и душите ни.
______
Публикуван във в. Култура: http://www.kultura.bg/bg/article/view...
Разказът на Дан Лунгу е дълъг и педантично последователен. Би могъл да е отчайващо скучен и предвидим, ако не беше скритият пласт, който се разгръща под повърхността на повествованието. Постоянното вглеждане в множеството битови и личностни детайли, които оголват съществуването до скелет и нервни окончания, разкрива цялостната картина на драмата в едно семейство, в което се оглежда и цял един народ. А вероятно и целокупният бивш Източен блок. Хладнокръвното вглеждане в наглед незначителни мисли, действия, детски игри, паралелно с развитието на водещия сюжет, движи целия разказ напред, вместо да го затлачва, като изгражда майсторски психологичен портрет на времето. А бих добавил, и на източноевропейския човек от 90-те години, когото времето подмята в себе си като в сфера с топки от лотария - без яснота къде е изходът и има ли изобщо такъв... Онзи човек, изневиделица противопоставен както на вихрушките в собствената си страна, така и на стереотипите за източния човек в западните общества, където той търси спасение.
Въпреки всички трудности, малката Радица, главната героиня в романа, продължава да бъде дете, чието ежедневие наглед не страда по никакъв начин от изменените условия в семейството. Копнежът по постоянно отлагащото се завръщане на майката е затрупан от купища игри и нескончаеми приключения на улицата между останалите деца в подобни семейни ситуации - и успява да си пробие път до повърхността съвсем спорадично и колкото трае международното телефонно обаждане. Финалът на книгата изненадва, даже леко шокира. Той би могъл да бъде разтълкуван като перфектна, макар и леко извратена, метафора за дълбоките травми върху детската психика, а и въобще върху психиката, които годините на Прехода оставят почти незабелязано в умовете и душите ни.
______
Публикуван във в. Култура: http://www.kultura.bg/bg/article/view...
Read
December 19, 2014„Fetița care se juca de-a Dumnezeu” (Editura Polirom, colecția „Fiction LTD”, 360 de pagini) este cel mai recent roman semnat de binecunoscutul scriitor român Dan Lungu, apărut la începutul lui octombrie și întâmpinat cu entuziasm de către cititorii literaturii acestuia (printre care mă număr, cu mândrie). Cartea aceasta te trece prin toate emoțiile posibile, de la bucuria de a descoperi un personaj principal copil, simpatic, plin de imaginație, tristețea de a vedea încercările prin care trece fetița în lipsa mamei, neputința, disperarea că nu poți face nimic, că ești un martor tăcut al evenimentelor, și până la a te amuza, a te înveseli, numai pentru a te năuci, tulbura și surprinde apoi.
Romanul lui Dan Lungu este o experiență literară care, din punctul meu de vedere, nu trebuie ratată. Și asta pentru că are toate ingredientele unei lecturi captivante: inocența copilăriei (și, totodată, pierderea ei), sacrificiile părinților pentru copiii lor, situații narative complexe, personaje atât de vii (pe unele le-ai lua acasă, te asigur) încât parcă le cunoști, pune în discuție fenomenul emigrației temporare postdecembriste (din ambele perspective: cea a celor rămași acasă, cât și cea a celor plecați la muncă în străinătate), textul bogat în semnificații (la o lectură atentă, vei fi uimit câte „cârlige” a lăsat autorul în text), care suportă varii interpretări, măiestrie stilistică, cu limbaj și fraze adaptate fiecărui personaj în parte, fiecărei situații și acțiuni, roman cinematografic, realist (pe alocuri, suprarealist), psihologic și încă multe altele, cărora parcă le-aș știrbi din farmec menționându-le. Iar când tu, ca cititor, ți-ai dori ca volumul pe care-l ai în mână să nu se termine niciodată, și, când inevitabilul se produce, te „bântuie” săptămâni întregi, atunci nu poate însemna decât că ai în față o carte foarte bună.
Dacă am reușit să te țin pe pagină, atunci haide să intrăm puțin în roman. „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” are două centre de greutate, doi piloni, două voci care alternează: prima este Rădița, însăși fetița amintită în titlu, elevă în clasa a II-a, care locuiește, temporar, împreună cu sora ei mai mare, Mălina, și părinții săi în casa bunicilor, pentru ca apartamentul de la bloc să fie închiriat și să mai aducă un venit atât de necesar familiei. Cea de-a doua voce este Letiția, mama Rădiței, cea care va echilibra romanul prin perspectiva părintelui plecat la muncă în Italia. Grosso modo, căci mai intervin și alte personaje, cum ar fi tatăl Letiției, bătrânul Cosoi, spre sfârșit, sau Laura, fosta colegă de liceu a Letiției, pe care o întâlnește, din întâmplare, în Italia. (continuarea cronicii: http://www.bookaholic.ro/fetita-care-...)
Romanul lui Dan Lungu este o experiență literară care, din punctul meu de vedere, nu trebuie ratată. Și asta pentru că are toate ingredientele unei lecturi captivante: inocența copilăriei (și, totodată, pierderea ei), sacrificiile părinților pentru copiii lor, situații narative complexe, personaje atât de vii (pe unele le-ai lua acasă, te asigur) încât parcă le cunoști, pune în discuție fenomenul emigrației temporare postdecembriste (din ambele perspective: cea a celor rămași acasă, cât și cea a celor plecați la muncă în străinătate), textul bogat în semnificații (la o lectură atentă, vei fi uimit câte „cârlige” a lăsat autorul în text), care suportă varii interpretări, măiestrie stilistică, cu limbaj și fraze adaptate fiecărui personaj în parte, fiecărei situații și acțiuni, roman cinematografic, realist (pe alocuri, suprarealist), psihologic și încă multe altele, cărora parcă le-aș știrbi din farmec menționându-le. Iar când tu, ca cititor, ți-ai dori ca volumul pe care-l ai în mână să nu se termine niciodată, și, când inevitabilul se produce, te „bântuie” săptămâni întregi, atunci nu poate însemna decât că ai în față o carte foarte bună.
Dacă am reușit să te țin pe pagină, atunci haide să intrăm puțin în roman. „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” are două centre de greutate, doi piloni, două voci care alternează: prima este Rădița, însăși fetița amintită în titlu, elevă în clasa a II-a, care locuiește, temporar, împreună cu sora ei mai mare, Mălina, și părinții săi în casa bunicilor, pentru ca apartamentul de la bloc să fie închiriat și să mai aducă un venit atât de necesar familiei. Cea de-a doua voce este Letiția, mama Rădiței, cea care va echilibra romanul prin perspectiva părintelui plecat la muncă în Italia. Grosso modo, căci mai intervin și alte personaje, cum ar fi tatăl Letiției, bătrânul Cosoi, spre sfârșit, sau Laura, fosta colegă de liceu a Letiției, pe care o întâlnește, din întâmplare, în Italia. (continuarea cronicii: http://www.bookaholic.ro/fetita-care-...)
October 4, 2024
This is my first ever written review, but let me tell you that this review is just because I’m still full of hate two years after I finished reading this trash and I just remembered this book, apparently my brain flushed it out because it was traumatising. My honest tip for everyone wanting to read this is don’t, just don’t, it’s not worth it. This book is really vile and disgusting. First of all it has too many descriptions of this little idk like 7 YEARS OLD GIRL peeing, PEEING. It’s LITERALLY on the first page. Second of all, A LOT of details about her body which seem too lean way too into pedophilia, I was grossed out reading it. It’s supposed to be a novel about a broken family but the only thing this book broke is my spirit and faith in humanity.
And just for a very unfunny fact, for people reading this review that aren’t from Romania, Dan Lungu is a POLITICIAN, so I guess that’s great. (Apparently this isn’t his first book that included some form of SA, he has another one centred around the subject, so yeah I have no words)
And just for a very unfunny fact, for people reading this review that aren’t from Romania, Dan Lungu is a POLITICIAN, so I guess that’s great. (Apparently this isn’t his first book that included some form of SA, he has another one centred around the subject, so yeah I have no words)
February 15, 2024
Dacă nu era finalul atât de dezamăgitor îi dădeam 5 stele, atât de mult mi-a plăcut.
Această carte descrie perfect drama copiilor și a părinților care au fost nevoiți să meargă peste hotare să muncească.
Stări și emoții descrise atât de bine, încât unele paragrafe le-am citit lăcrimând.
Rădița crește și își așteaptă mama să vină acasă să se mai joace cu ea, s-o mai gâdile, să o mai certe, să fie aproape.
Pe cealaltă parte mama ei stă în Italia și așteaptă să meargă acasă, să o mai pieptene pe Rădița o dată, să mai facă oameni de zăpadă toți patru, doar să mai stea un pic să mai strângă niște bani.
Drama unei copilării plină de promisiuni și dorințe.
Un dor de mama enorm de mare pe lângă păpuși și ciocolată.
Și totuși dacă era altfel finalul, eram împăcată.
Cred că ca ultima pagină a anulat din intensitatea cărții tare mult, m-a deranjat, m-a scârbit, m-a cutremurat.
Această carte descrie perfect drama copiilor și a părinților care au fost nevoiți să meargă peste hotare să muncească.
Stări și emoții descrise atât de bine, încât unele paragrafe le-am citit lăcrimând.
Rădița crește și își așteaptă mama să vină acasă să se mai joace cu ea, s-o mai gâdile, să o mai certe, să fie aproape.
Pe cealaltă parte mama ei stă în Italia și așteaptă să meargă acasă, să o mai pieptene pe Rădița o dată, să mai facă oameni de zăpadă toți patru, doar să mai stea un pic să mai strângă niște bani.
Drama unei copilării plină de promisiuni și dorințe.
Un dor de mama enorm de mare pe lângă păpuși și ciocolată.
Și totuși dacă era altfel finalul, eram împăcată.
Cred că ca ultima pagină a anulat din intensitatea cărții tare mult, m-a deranjat, m-a scârbit, m-a cutremurat.
April 6, 2019
O radiografie pe cât de tristă, pe atât de realistă a societăţii româneşti. Dan Lungu reuşeşte cu iscusinţă să redea vocea Rădiţei, fetiţa care le vorbeşte cititorilor şi îi emoţionează cu ingenuitatea ei. O carte splendidă pe care o recomand cu drag şi o plasez pe locul întâi în topul meu "Dan Lungu".
June 29, 2015
Grreu de imaginat trauma unui copil abandonat de fiinta cea mai apropiata, chiar daca o contacteaza frecvent la telefon si pe Skype. Personajul Raditei este foarte bine conturat. Finalul aduce si mai multa drama in viata ei. Drama pe care nu ne-o mai povesteste, dar e lesne de imaginat. Gustul amar nu te poate parasi usor.
Displaying 1 - 30 of 90 reviews