What do you think?
Rate this book
Scrisori către cei de-acasă
„Conversatie cu un absent, scrisoarea este un eveniment major al singuratatii. Adevarul despre un autor e de cautat mai degraba in corespondenta decat in opera sa. Cel mai adesea, opera este o masca. In cartile sale, Nietzsche joaca un rol, se erijeaza in judecator sau profet, isi ataca prietenii si dusmanii si se plaseaza – orgolios – in centrul viitorului. In schimb, in scrisori se plange, e nenorocit, abandonat, bolnav, amarat, e tocmai contrariul a ceea ce se vede in necrutatoarele sale verdicte si imprecatii, adevarata insumare de diatribe.“ (Cioran)
„Nimic din personalitatea lui Cioran nu poate fi mai esential etalat in afara scrisorilor catre fratele sau, Aurel, ori sensibil modificat fata de marturisirile facute aici lui Jeni si Arsavir Acterian, lui Mircea Eliade, N. Tatu sau Constantin Noica. Daca se poate imagina un Cioran mai transparent decat cel din propria-i opera, acela se afla integral si pe deplin elocvent in acest volum.“ (Dan C. Mihailescu)
„Nimic din personalitatea lui Cioran nu poate fi mai esential etalat in afara scrisorilor catre fratele sau, Aurel, ori sensibil modificat fata de marturisirile facute aici lui Jeni si Arsavir Acterian, lui Mircea Eliade, N. Tatu sau Constantin Noica. Daca se poate imagina un Cioran mai transparent decat cel din propria-i opera, acela se afla integral si pe deplin elocvent in acest volum.“ (Dan C. Mihailescu)
360 pages, Paperback
First published January 1, 1995
About the author
Emil M. Cioran
174 books4,581 followersBorn in 1911 in Rășinari, a small village in the Carpathian Mountains of Romania, raised under the rule of a father who was a Romanian Orthodox priest and a mother who was prone to depression, Emil Cioran wrote his first five books in Romanian. Some of these are collections of brief essays (one or two pages, on average); others are collections of aphorisms. Suffering from insomnia since his adolescent years in Sibiu, the young Cioran studied philosophy in the “little Paris” of Bucarest.
A prolific publicist, he became a well-known figure, along with Mircea Eliade, Constantin Noïca, and his future close friend Eugene Ionesco (with whom he shared the Royal Foundation’s Young Writers Prize in 1934 for his first book, On the Heights of Despair).
Influenced by the German romantics, by Schopenhauer, Nietzsche, and the Lebensphilosophie of Schelling and Bergson, by certain Russian writers, including Chestov, Rozanov, and Dostoyevsky, and by the Romanian poet Eminescu, Cioran wrote lyrical and expansive meditations that were often metaphysical in nature and whose recurrent themes were death, despair, solitude, history, music, saintliness and the mystics (cf. Tears and Saints, 1937) – all of which are themes that one finds again in his French writings. In his highly controversial book, The Transfiguration of Romania (1937), Cioran, who was at that time close to the Romanian fascists, violently criticized his country and his compatriots on the basis of a contrast between such “little nations” as Romania, which were contemptible from the perspective of universal history and great nations, such as France or Germany, which took their destiny into their own hands.
After spending two years in Germany, Cioran arrived in Paris in 1936. He continued to write in Romanian until the early 1940s (he wrote his last article in Romanian in 1943, which is also the year in which he began writing in French). The break with Romanian became definitive in 1946, when, in the course of translating Mallarmé, he suddenly decided to give up his native tongue since no one spoke it in Paris. He then began writing in French a book that, thanks to numerous intensive revisions, would eventually become the impressive 'A Short History of Decay' (1949) -- the first of a series of ten books in which Cioran would continue to explore his perennial obsessions, with a growing detachment that allies him equally with the Greek sophists, the French moralists, and the oriental sages. He wrote existential vituperations and other destructive reflections in a classical French style that he felt was diametrically opposed to the looseness of his native Romanian; he described it as being like a “straight-jacket” that required him to control his temperamental excesses and his lyrical flights. The books in which he expressed his radical disillusionment appeared, with decreasing frequency, over a period of more than three decades, during which time he shared his solitude with his companion Simone Boué in a miniscule garret in the center of Paris, where he lived as a spectator more and more turned in on himself and maintaining an ever greater distance from a world that he rejected as much on the historical level (History and Utopia, 1960) as on the ontological (The Fall into Time, 1964), raising his misanthropy to heights of subtlety (The Trouble with being Born, 1973), while also allowing to appear from time to time a humanism composed of irony, bitterness, and preciosity (Exercices d’admiration, 1986, and the posthumously published Notebooks).
Denied the right to return to Romania during the years of the communist regime, and attracting international attention only late in his career, Cioran died in Paris in 1995.
Nicolas Cavaillès
Translated by Thomas Cousineau
A prolific publicist, he became a well-known figure, along with Mircea Eliade, Constantin Noïca, and his future close friend Eugene Ionesco (with whom he shared the Royal Foundation’s Young Writers Prize in 1934 for his first book, On the Heights of Despair).
Influenced by the German romantics, by Schopenhauer, Nietzsche, and the Lebensphilosophie of Schelling and Bergson, by certain Russian writers, including Chestov, Rozanov, and Dostoyevsky, and by the Romanian poet Eminescu, Cioran wrote lyrical and expansive meditations that were often metaphysical in nature and whose recurrent themes were death, despair, solitude, history, music, saintliness and the mystics (cf. Tears and Saints, 1937) – all of which are themes that one finds again in his French writings. In his highly controversial book, The Transfiguration of Romania (1937), Cioran, who was at that time close to the Romanian fascists, violently criticized his country and his compatriots on the basis of a contrast between such “little nations” as Romania, which were contemptible from the perspective of universal history and great nations, such as France or Germany, which took their destiny into their own hands.
After spending two years in Germany, Cioran arrived in Paris in 1936. He continued to write in Romanian until the early 1940s (he wrote his last article in Romanian in 1943, which is also the year in which he began writing in French). The break with Romanian became definitive in 1946, when, in the course of translating Mallarmé, he suddenly decided to give up his native tongue since no one spoke it in Paris. He then began writing in French a book that, thanks to numerous intensive revisions, would eventually become the impressive 'A Short History of Decay' (1949) -- the first of a series of ten books in which Cioran would continue to explore his perennial obsessions, with a growing detachment that allies him equally with the Greek sophists, the French moralists, and the oriental sages. He wrote existential vituperations and other destructive reflections in a classical French style that he felt was diametrically opposed to the looseness of his native Romanian; he described it as being like a “straight-jacket” that required him to control his temperamental excesses and his lyrical flights. The books in which he expressed his radical disillusionment appeared, with decreasing frequency, over a period of more than three decades, during which time he shared his solitude with his companion Simone Boué in a miniscule garret in the center of Paris, where he lived as a spectator more and more turned in on himself and maintaining an ever greater distance from a world that he rejected as much on the historical level (History and Utopia, 1960) as on the ontological (The Fall into Time, 1964), raising his misanthropy to heights of subtlety (The Trouble with being Born, 1973), while also allowing to appear from time to time a humanism composed of irony, bitterness, and preciosity (Exercices d’admiration, 1986, and the posthumously published Notebooks).
Denied the right to return to Romania during the years of the communist regime, and attracting international attention only late in his career, Cioran died in Paris in 1995.
Nicolas Cavaillès
Translated by Thomas Cousineau
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 7 of 7 reviews
April 9, 2023
Inamicul unei existenți
utilitariste și orgoliosul de "serviciu " care își demasca adevăratul temperament melancolic numai în preajma insomniilor...
Cel care devine onest și sincer doar prin modul epistolar de a se exprima, în restul trăirilor sale de rând, nocturne, ascunde o manie a singurătății neîntrecute, deranjat de orice exprimarea verbală și chiar de țiuitul telefonului fix pe care îl trântește nevrotic...
Cioran se declara un "insomnic cronic" încă de la vârsta de 17 ani, conversațiile cu propria sa "ființă absentă " sunt un eveniment major al singurătății...
Scrisori către cei de acasă a fost ultima mea carte citită de Cioran și singura care încă nu am recitit-o până acum...
În Scrisori către cei de acasă, Cioran se confesează în primul rând părinților săi care l-au renegat din cauza ateismului său, dar nici măcar așa, el nu se plânge deloc, nu pare afectat, îi scrie fratelui său oferindu-i sfaturi despre cum să-și educe copiii scăpați de sub control...
Cioran răspunde și la câteva epistole ale lui Eliade, Eugen Ionescu și Noica.
Un izgonit, un damnat, un rebel al oricărui regim, Cioran își abandonează în cartea asta o parte din orgoliul său profetic dominant în opera sa filosofică și scrie liber, se confesează fără bariere, degajat, ca un om care a lăsat de o parte orice mândrie, orice control exigent a lucrurilor, așa cum ne-a obișnuit in scrierele sale filosofice, Cioran se exprima ca un om modest și familiar în scrisori...
utilitariste și orgoliosul de "serviciu " care își demasca adevăratul temperament melancolic numai în preajma insomniilor...
Cel care devine onest și sincer doar prin modul epistolar de a se exprima, în restul trăirilor sale de rând, nocturne, ascunde o manie a singurătății neîntrecute, deranjat de orice exprimarea verbală și chiar de țiuitul telefonului fix pe care îl trântește nevrotic...
Cioran se declara un "insomnic cronic" încă de la vârsta de 17 ani, conversațiile cu propria sa "ființă absentă " sunt un eveniment major al singurătății...
Scrisori către cei de acasă a fost ultima mea carte citită de Cioran și singura care încă nu am recitit-o până acum...
În Scrisori către cei de acasă, Cioran se confesează în primul rând părinților săi care l-au renegat din cauza ateismului său, dar nici măcar așa, el nu se plânge deloc, nu pare afectat, îi scrie fratelui său oferindu-i sfaturi despre cum să-și educe copiii scăpați de sub control...
Cioran răspunde și la câteva epistole ale lui Eliade, Eugen Ionescu și Noica.
Un izgonit, un damnat, un rebel al oricărui regim, Cioran își abandonează în cartea asta o parte din orgoliul său profetic dominant în opera sa filosofică și scrie liber, se confesează fără bariere, degajat, ca un om care a lăsat de o parte orice mândrie, orice control exigent a lucrurilor, așa cum ne-a obișnuit in scrierele sale filosofice, Cioran se exprima ca un om modest și familiar în scrisori...
Read
October 20, 2021Scrisorile către cei de acasă au fost pentru mine felul de a-l descoperi pe Cioran ca fiu, frate, prieten, admirator. I-am (re)cunoscut defecte, calități, frici. Am fost și nu am fost de acord cu el. Pare că Miluț, Luț, E.C, a iubit și a urât România și originile lui românești (deși apreciază deseori bogăția limbii), a iubit și a urât Parisul, și-a iubit și și-a urât viața de om leneș (sau poate comod), fără meserie.
către părinți: „Vă sărut cu drag, Miluț”
către Așavir Acterian:
„Să știi de la mine, dragă Așavir, că singurele ființe care te impresionează sunt acelea care îți apar în conștiintă insistent după ce ai părăsit de mult timp cadrul de viață în care le-ai cunoscut.”
„Dacă n-am avut norocul să fiu poet, atunci îmi rămâne cel puțin consolarea de a ajunge un om de la care poeții ar putea învăța ceva. [...] Astăzi, mi se pare clar și definitic că o clipă de presimțire extatică răscumpără hărțuiala în timp și prețuiește mai mult decât formele pe care le-a realizat sau le-a conceput rațiunea. Fără vibrațiile unui delir ascuns și stăpânit, totul mi se pare incolor, searbăd, deprimant. Îmi plac religiile păgâne, narcotizante, frenetice, cu excesul lor de voluptate și de groază, cu oracole, orgii; beție, în fine. Creștinismul nu oferă nimic: proză divimă.”
„Te sfăuiesc să te duci la Paris când ți se va oferi întâia ocazie. Numai acolo se poate învăța ce înseamna un cer melancolic, sub atracția căruia sfârșitul bulevardelor se împânzește într-o boare și te cheamă ca adierile unei mări; acolo trăiești numai trecutul în mod intim și calci pe istorie cu fiecare pas și numai acolo nu te dor lucrurile care mor. Parisul e în fond un oraș trist, fără să fie grav. Și este trist fiindcă simți nelămurit că din el nu va mai pleca viață. Participi cu regret la o agonie, a cărei semnificație refuzi s-o ai explicit în conștiință.”
„Când mă gândesc la propria-mi viață, mă îngrozesc cît de falsă e imaginea care mi se cristalizează pe măsură ce anii trec. Copilăria mi se pare un paradis. De fapt, a fost orice în afară de asta; căci anxietatea mi-a fost tovarăș fidel de când m-am născut.”
către Wolf Aichelburg:
„Nimic nu mă tulbură mai mult ca vârfurile golașe. Hotărât lucru, Carpații mă urmăresc ca o remușcare. Mi-am trădat originile, dar originile mele rămân acolo.”
către Noica:
„Cumpănind bine lucrurile, dintre noi tu ești singurul care ai făcut cea mai bună alegere. Nu te poți împlini decât aproape de originile tale. [...] Nu știu dacă la tine e vorba de preștiință sau de instinct - cert e că tu ai înțeles dintotdeauna ceea ce mie mi s-a părut multă vreme o extravaganță sau chiar o nebunie: că a fi nu e cu putință decât înlăuntrul propriei tale etnii.”
către Mircea Zaprațan:
„În condițiile fericirii intră, în primul rând, marea și femeia. Și apoi nihilismul.”
către părinți: „Vă sărut cu drag, Miluț”
către Așavir Acterian:
„Să știi de la mine, dragă Așavir, că singurele ființe care te impresionează sunt acelea care îți apar în conștiintă insistent după ce ai părăsit de mult timp cadrul de viață în care le-ai cunoscut.”
„Dacă n-am avut norocul să fiu poet, atunci îmi rămâne cel puțin consolarea de a ajunge un om de la care poeții ar putea învăța ceva. [...] Astăzi, mi se pare clar și definitic că o clipă de presimțire extatică răscumpără hărțuiala în timp și prețuiește mai mult decât formele pe care le-a realizat sau le-a conceput rațiunea. Fără vibrațiile unui delir ascuns și stăpânit, totul mi se pare incolor, searbăd, deprimant. Îmi plac religiile păgâne, narcotizante, frenetice, cu excesul lor de voluptate și de groază, cu oracole, orgii; beție, în fine. Creștinismul nu oferă nimic: proză divimă.”
„Te sfăuiesc să te duci la Paris când ți se va oferi întâia ocazie. Numai acolo se poate învăța ce înseamna un cer melancolic, sub atracția căruia sfârșitul bulevardelor se împânzește într-o boare și te cheamă ca adierile unei mări; acolo trăiești numai trecutul în mod intim și calci pe istorie cu fiecare pas și numai acolo nu te dor lucrurile care mor. Parisul e în fond un oraș trist, fără să fie grav. Și este trist fiindcă simți nelămurit că din el nu va mai pleca viață. Participi cu regret la o agonie, a cărei semnificație refuzi s-o ai explicit în conștiință.”
„Când mă gândesc la propria-mi viață, mă îngrozesc cît de falsă e imaginea care mi se cristalizează pe măsură ce anii trec. Copilăria mi se pare un paradis. De fapt, a fost orice în afară de asta; căci anxietatea mi-a fost tovarăș fidel de când m-am născut.”
către Wolf Aichelburg:
„Nimic nu mă tulbură mai mult ca vârfurile golașe. Hotărât lucru, Carpații mă urmăresc ca o remușcare. Mi-am trădat originile, dar originile mele rămân acolo.”
către Noica:
„Cumpănind bine lucrurile, dintre noi tu ești singurul care ai făcut cea mai bună alegere. Nu te poți împlini decât aproape de originile tale. [...] Nu știu dacă la tine e vorba de preștiință sau de instinct - cert e că tu ai înțeles dintotdeauna ceea ce mie mi s-a părut multă vreme o extravaganță sau chiar o nebunie: că a fi nu e cu putință decât înlăuntrul propriei tale etnii.”
către Mircea Zaprațan:
„În condițiile fericirii intră, în primul rând, marea și femeia. Și apoi nihilismul.”
October 8, 2013
De la cartea asta nu trebuie sa ai prea mari asteptari, doar asa poate sa-ti placa. Pana la pagina 204 m-am cam plictisit, scrisorile catre familie, desi-l "dezvaluie" cel mai mult pe adevaratul Cioran, devin obositoare,te mai prinde pe alocuri umorul cu care sunt condimentate. Corespondenta cu prietenii insa, a fost extrem de interesanta: A. Acterian, W. Aichelburg, Mircea Eliade,Gabriel Liiceanu, Petru Manoliu, Constantin Noica, Bucur Tincu, M. Vulcanescu si M.Zapratan. Cum Eliade si Noica sunt printre preferatii mei,mi-a facut placere sa-i cunosc "mai de aproape", am fost intrigata cu "Jurnalul" lui Liiceanu- din care, cu cea mai mare rusine nu am citit nimic. In rest cui ii place de Cioran sa-l citeasca singur :))
August 26, 2017
Scrisorile către familie ni-l dezvăluie pe Luț ca fiu și frate, adică pe omul-Cioran, pe când cele către prieteni îi pun în lumină gândirea, ideile, sentimentele și dorurile. O carte foarte bună de ''împrietenire'' cu Emil Cioran și lumea sa.
February 19, 2024
vorba ăluia — "n-a fost să fie"
scrisorile către jeni m o omorât 😔😔
"Destinul tău de fată deșteaptă în Balcani mi se pare mult mai crud. În afară de dragoste și beție, ce se poate întreprinde în acel inuvabil Sud-Est?"
scrisorile către jeni m o omorât 😔😔
"Destinul tău de fată deșteaptă în Balcani mi se pare mult mai crud. În afară de dragoste și beție, ce se poate întreprinde în acel inuvabil Sud-Est?"
April 14, 2021
Având şansa de-a nu fi practicat vreodată o meserie şi nici de-a fi lucrat la cărţi serioase, am avut de-a lungul anilor enorm de mult timp: o favoare rezervată, în principiu, cerşetorilor şi femeilor. Cerşetori sunt tot mai mulţi, însă ei nu-şi dau osteneala să scrie; cât despre femei, în zilele noastre ele se duc la serviciu, la birou – infern idiotizant. Scrisoarea este astfel ameninţată ca gen, dat fiind că femeile excelau în corespondenţă. O Madame du Deffand – dacă nu cea mai mare, cu siguranţă cea mai profundă autoare de epistole – nu mai e de imaginat astăzi. Oarbă şi insomniacă, ea îi dicta secretarului, târziu în noapte, misivele ai căror principali destinatari au fost Voltaire şi Walpole. Niciodată nu s-a spus ceva mai profund despre cea mai devastatoare experienţă cu putinţă: cea a plictisului, privilegiu exclusiv al celor ce au la dispoziţie tot timpul. A te plictisi e ceva cu mult mai torturant decât a suferi – fie şi în străfundurile unei mine; plictisul înseamnă să înregistrezi nimicul fiecărei clipe având certitudinea că următoarea va fi încă şi mai goală.
Conversaţie cu un absent, scrisoarea este un eveniment major al singurătăţii. Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondenţa decât în opera sa. Cel mai adesea opera este o mască. În cărţile sale Nietzsche joacă un rol, se erijează în judecător sau profet, îşi atacă prietenii şi duşmanii şi se plasează – orgolios – în centrul viitorului. În schimb, în scrisori, se plânge, e nenorocit, abandonat, bolnav, amărât, e tocmai contrariul a ceea ce se vede în necruţătoarele sale verdicte şi imprecaţii, adevărată însumare de diatribe.
Conversaţie cu un absent, scrisoarea este un eveniment major al singurătăţii. Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondenţa decât în opera sa. Cel mai adesea opera este o mască. În cărţile sale Nietzsche joacă un rol, se erijează în judecător sau profet, îşi atacă prietenii şi duşmanii şi se plasează – orgolios – în centrul viitorului. În schimb, în scrisori, se plânge, e nenorocit, abandonat, bolnav, amărât, e tocmai contrariul a ceea ce se vede în necruţătoarele sale verdicte şi imprecaţii, adevărată însumare de diatribe.
November 28, 2013
în pofida unor chestii mai "lumeşti" şi mai banale, cred că valoarea cărţii de faţă este una explicativă, întrucât elucidează fragmente din biografia lui Emil Cioran, dar şi face precizările de rigoare. De o importanţă semnificativă corespondenţa cu Mircea Eliade, Arşavir Acterian, Constantin Noica etc.
Displaying 1 - 7 of 7 reviews