What do you think?
Rate this book
Nu
„Nimic nu este mai uşor decât să reuşeşti în literatură şi, mai ales, în literatura românească. Am văzut militari rataţi, politicieni rataţi, profesori rataţi, avocati rataţi, oameni scoşi la pensie, copişti după o funcţionare de patru decenii, comercianţi bancrutari; nu am văzut nici un literat ratat, ci unii literaţi înţelesi de public şi altii neînţeleşi.“
(Eugène Ionesco)
(Prezenta ediție reproduce textul apărut la Editura Vremea, București, 1934, avand pe contrapagina de titlu urmatoarea nota: „Opera selectionata si publicata de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitati, cu impotrivirea a doi din cei sapte membri ai comitetului“).
(Eugène Ionesco)
(Prezenta ediție reproduce textul apărut la Editura Vremea, București, 1934, avand pe contrapagina de titlu urmatoarea nota: „Opera selectionata si publicata de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitati, cu impotrivirea a doi din cei sapte membri ai comitetului“).
224 pages, Paperback
First published January 1, 1934
8 people are currently reading
255 people want to read
About the author
Eugène Ionesco
457 books958 followersEugène Ionesco, born Eugen Ionescu, was a Romanian playwright and dramatist; one of the foremost playwrights of the Theatre of the Absurd. Beyond ridiculing the most banal situations, Ionesco's plays depict in a tangible way the solitude and insignificance of human existence.
Excerpted from Wikipedia.
Excerpted from Wikipedia.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 9 of 9 reviews
August 24, 2024
În 1934, la trei ani după volumul de versuri Elegii pentru fiinţe mici, apare cartea de (pseudo)critică literară Nu a tînărului Eugen Ionescu (cum îşi ortografia pe atunci numele), la Editura Vremea, cu menţiunea: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului" (cei doi opozanţi fiind Tudor Vianu şi Şerban Cioculescu, iar ceilalţi, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino şi Romulus Dianu). Aşa cum aflăm din postfaţă, volumul, „premiat după aprinse dezbateri, nu a putut să apară la Fundaţia pentru Literatură şi Artă «Regele Carol II» în colecţia inaugurată pentru tinerii scriitori, datorită împotrivirii directorului editurii, Al. Rosetti”.
Tonul tăios, portretele mai mult decît nefavorabile făcute unor nume în mare vogă pe atunci, dispreţul faţă de cultura română în general şi de critica românească în special au stîrnit numeroase controverse şi polemici în viaţa literară a vremii, pentru că, de!, nimeni nu profet în ţara lui (mai ales cînd afirmă cu toată convingerea că Arghezi „se va dizolva în uitare”, că Patul lui Procust va fi considerat de posteritate una dintre cele mai proaste cărţi ale vremii sale, că Eliade îşi îngroapă, cu Maitreyi, „o tristă carte”, orice ambiţie literară va fi avut şi mai ales că Eugen Ionescu însuşi va muri „fără să fi jucat vreun rol pe scena europeană”.
Structurată în două părţi, opera este de fapt, aşa cum bine observa M. Vulcănescu, mai curînd o meditaţie pe marginea limitelor actului critic decît o lucrare critică propriu-zisă. Mai mult decît atît, este reconstrucţia unei epoci, văzută e drept, prin lentilele deformatoare (şi adesea extrem de amuzante) ale unui copil teribil, care-şi propune să zdruncine din temelii convingerile în care s-au instalat confortabil contemporanii săi, dărîmînd socluri, desacralizînd mituri, sfărmînd picioarele de lut ale idolilor. Nu e de mirare, deci, că NU-ul său hotărît în faţa unui Arghezi, a unui Ion Barbu sau a unui Camil Petrescu a stîrnit aceeaşi indignare pe care o stîrnesc astăzi aşa-zisele blasfemii ale lui Patapievici privitoare la Eminescu, mai ales în contextul în care entuziasmul necondiţionat al românului faţă de tot ce e cît de cît lizibil l-a făcut întotdeauna să considere un afront personal şi un atac la adresa demnităţii naţionale orice critică a "clasicilor" (în viaţă sau nu).
Partea I „demolează” cu satisfacţie răutăcioasă, dar şi cu un incontestabil talent combativ, creaţia celor trei încă de pe atunci monştri sacri, folosind acelaşi ton olimpian pe care-l utilizase Titu Maiorescu în celebrul articol „În contra direcţiei de astăzi din cultura română”.
Lui Arghezi îi reproşează (poate nu atît de surprinzător într-o epocă în care intertextualitatea, de exemplu, nu era încă valorizată) cîteva elemente care îl fac de fapt pe poetul Florilor de mucigai un precursor al poeziei postmoderne: utilizarea de imagini uzate şi a unui limbaj banal, variaţiunile pe aceeaşi temă, tratarea umoristică a ideilor grave (îl consideră un “poet de poantă, anecdotic şi de humor lexical si, pe de altă parte, plastic şi pitoresc”), prozaismul (ceea ce numeşte, cu un epitet plastic poate nedrept dar foarte inspirat, „epica muşchiulară”), concluzionînd că păcatele poeziei argheziene sînt simularea şi efectul melodramatic, retorismul şi facilitatea, şi prezicînd că opera sa se va dizolva într-o dreaptă uitare, ca şi aceea a lui Minulescu.
Nici faţă de Ion Barbu nu este tînărul critic mai indulgent, contestîndu-i cele două principii care după părerea lui E. Lovinescu şi a lui George Călinescu erau definitorii pentru opera sa: tehnica asociativă, care pare ermetică dar care dezvăluie doar un mecanism psihologic-inferior, instinctual, fiind un soi de ermetism psihologic bazat pe o serie de asociaţii subiective în stil suprarealist, din care elimină însă arbitrar (şi sadic!) unele verigi, pentru a crea gratuit „dificultăţi” cititorului; utilizarea lexicului pitoresc şi geografic pentru a crea „o eliberare din contingent”, care de fapt nu duce decît fie la „o simplă evadare geografică” ca-n Isarlîk, fie la o mascare neîndemînatică a circumstanţialului şi a accidentalului, ca să nu se vadă că poezia dificilă e în fond facilă, redusă la niste măşti inventate de poet ca să acopere „un sertar cu morcov.”
În sfîrşit, atît de lăudatului roman al lui Camil Petrescu Patul lui Procust îi neagă orice valoare literară, pe ideea că perspectiva narativă este unidimensională, că-i lipseşte orice coerenţă interioară şi că romancierul e mult prea influenţat de Proust, în sensul că nu reuşeşte să fie decît „un Proust deficient” pentru că deşi îi imprumută tehnica, metoda, asociaţiile, fraza, chiar şi cultul pentru neesenţial, rămîne prolix şi relaxat, dezorganizat şi fragmentar:
Partea a doua, intitulată „Fals itinerar critic” porneşte de la premisa că orice critică este inutilă de vreme ce poate demonstra cu uşurinţă că aceeaşi operă are sau nu valoare literară. Pentru a ilustra această idee a „identităţii contrariilor”, Ionescu face simultan o cronică pozitivă şi una negativă a romanului lui Mircea Eliade, Maitreyi. Cronica pozitivă pune în evidenţă, în termeni suspect de elogioşi, farmecul unei trăiri inefabile, care ar contrazice acuzaţia de romantism şi facilitate pe care i-au adus-o unele guri rele, perceptibile de fapt doar în anecdota cărţii, nu în trăirea interioară; cititorul s-ar afla, afirmă criticul ad-hoc în fraze admirativ lirice, în faţa unui roman clasicist, cu accente tragice, cu o gradare a intensităţii în primele patru părţi şi liniştirea apelor în a cincea parte, ca-n tragedii (să nu uităm că Allan moare în prima variantă a cărţii). Cronica negativă transformă elogiul exagerat în ironie muşcătoare, întrebîndu-se ce l-a făcut pe Eliade să se apuce de literatură după ce a afirmat sus şi tare că o dispreţuieşte, şi suspectîndu-l că nu s-a dus în India, ci numai pînă la Constanţa, de unde s-a întors după un an, scriind Maitreyi ca o dovadă – neconvingătoare pentru cititori – că a fost acolo.
Concluzia evidentă este că orice operă este subordonată prejudecăţilor criticilor, stupizi prin definiţie (în sensul că meseria îi obligă să fie aşa) şi care se împart după părerea tînărului autor în două categorii: cei stupizi prin deformare profesională, ca Şerban Cioculescu, şi cei stupizi prin vocaţie, ca Pompiliu Constantinescu. În ambele cazuri, opera literară nu poate fi alterată de optica acestora:
Dincolo de observaţiile critice (uneori îndreptăţite, alteori nu) cu privire la scriitorii interbelici, rămîne dorinţa autorului de a ridica ştacheta literaturii noastre şi asta printr-o analiză intransigentă (pentru că „indulgenţa e o laşitate”), care să aleagă doar operele originale, nu imitaţiile după Occident (un secol după Maiorescu literatura română avea aceeaşi problemă, se pare), în ciuda vremelniciei sistemelor de valori şi a modelor literare, dar mai ales în ciuda circumstanţelor istorice, care ne-au forţat să rămînem „o rudă săracă a intelectualităţii europene”.
Dincolo şi de această dorinţă rămîn cîteva caracterizări fulgurante, savuros răutăcioase, cu atît mai mult cu cît distanţa în timp a mărit în loc să scadă (cum prevedea autorul lor) imaginea personalităţilor încondeiate: Mircea Eliade, poreclit „papinuţă” din cauza asemănării cu G. Papini, care e „uneori inteligent”, Şerban Cioculescu, care îşi poartă „numele agăţat de bărbie”, Emil Cioran „(din Sibiu)”, care „se complace în disperare”, Mircea Vulcănescu, care „mănîncă şapte prăjituri”, sau Nicolae Iorga, a cărui „bufonerie de un ridicol interplanetar [...] capătă înalte semnificaţii naţionale”.
Chiar dacă profeţiile de care vorbeam la început nu s-au adeverit (încă!), opera spune cîteva adevăruri usturătoare despre literatura română şi mai ales despre cei care ar trebui să-i dirijeze valorile, criticii literari. Dar pînă la urmă, autorul însuşi o recunoaşte, superficialitatea este condiţia românismului, cu care se identifică în final cu un soi de resemnare aproape voioasă:
Tonul tăios, portretele mai mult decît nefavorabile făcute unor nume în mare vogă pe atunci, dispreţul faţă de cultura română în general şi de critica românească în special au stîrnit numeroase controverse şi polemici în viaţa literară a vremii, pentru că, de!, nimeni nu profet în ţara lui (mai ales cînd afirmă cu toată convingerea că Arghezi „se va dizolva în uitare”, că Patul lui Procust va fi considerat de posteritate una dintre cele mai proaste cărţi ale vremii sale, că Eliade îşi îngroapă, cu Maitreyi, „o tristă carte”, orice ambiţie literară va fi avut şi mai ales că Eugen Ionescu însuşi va muri „fără să fi jucat vreun rol pe scena europeană”.
Structurată în două părţi, opera este de fapt, aşa cum bine observa M. Vulcănescu, mai curînd o meditaţie pe marginea limitelor actului critic decît o lucrare critică propriu-zisă. Mai mult decît atît, este reconstrucţia unei epoci, văzută e drept, prin lentilele deformatoare (şi adesea extrem de amuzante) ale unui copil teribil, care-şi propune să zdruncine din temelii convingerile în care s-au instalat confortabil contemporanii săi, dărîmînd socluri, desacralizînd mituri, sfărmînd picioarele de lut ale idolilor. Nu e de mirare, deci, că NU-ul său hotărît în faţa unui Arghezi, a unui Ion Barbu sau a unui Camil Petrescu a stîrnit aceeaşi indignare pe care o stîrnesc astăzi aşa-zisele blasfemii ale lui Patapievici privitoare la Eminescu, mai ales în contextul în care entuziasmul necondiţionat al românului faţă de tot ce e cît de cît lizibil l-a făcut întotdeauna să considere un afront personal şi un atac la adresa demnităţii naţionale orice critică a "clasicilor" (în viaţă sau nu).
Partea I „demolează” cu satisfacţie răutăcioasă, dar şi cu un incontestabil talent combativ, creaţia celor trei încă de pe atunci monştri sacri, folosind acelaşi ton olimpian pe care-l utilizase Titu Maiorescu în celebrul articol „În contra direcţiei de astăzi din cultura română”.
Lui Arghezi îi reproşează (poate nu atît de surprinzător într-o epocă în care intertextualitatea, de exemplu, nu era încă valorizată) cîteva elemente care îl fac de fapt pe poetul Florilor de mucigai un precursor al poeziei postmoderne: utilizarea de imagini uzate şi a unui limbaj banal, variaţiunile pe aceeaşi temă, tratarea umoristică a ideilor grave (îl consideră un “poet de poantă, anecdotic şi de humor lexical si, pe de altă parte, plastic şi pitoresc”), prozaismul (ceea ce numeşte, cu un epitet plastic poate nedrept dar foarte inspirat, „epica muşchiulară”), concluzionînd că păcatele poeziei argheziene sînt simularea şi efectul melodramatic, retorismul şi facilitatea, şi prezicînd că opera sa se va dizolva într-o dreaptă uitare, ca şi aceea a lui Minulescu.
Nu recunosc lui Arghezi o schelă, o vigoare internă, ci numai carnea puhavă a unor cuvinte dezintegrate.
Nici faţă de Ion Barbu nu este tînărul critic mai indulgent, contestîndu-i cele două principii care după părerea lui E. Lovinescu şi a lui George Călinescu erau definitorii pentru opera sa: tehnica asociativă, care pare ermetică dar care dezvăluie doar un mecanism psihologic-inferior, instinctual, fiind un soi de ermetism psihologic bazat pe o serie de asociaţii subiective în stil suprarealist, din care elimină însă arbitrar (şi sadic!) unele verigi, pentru a crea gratuit „dificultăţi” cititorului; utilizarea lexicului pitoresc şi geografic pentru a crea „o eliberare din contingent”, care de fapt nu duce decît fie la „o simplă evadare geografică” ca-n Isarlîk, fie la o mascare neîndemînatică a circumstanţialului şi a accidentalului, ca să nu se vadă că poezia dificilă e în fond facilă, redusă la niste măşti inventate de poet ca să acopere „un sertar cu morcov.”
Poezia lui Ion Barbu: pastel, naraţiune. Are calităţi de humor şi de badinaj. Din când în când, cu ajutorul lui Paul Valéry, e şi metafizic. De obicei însă se difuzează în exterior.
În sfîrşit, atît de lăudatului roman al lui Camil Petrescu Patul lui Procust îi neagă orice valoare literară, pe ideea că perspectiva narativă este unidimensională, că-i lipseşte orice coerenţă interioară şi că romancierul e mult prea influenţat de Proust, în sensul că nu reuşeşte să fie decît „un Proust deficient” pentru că deşi îi imprumută tehnica, metoda, asociaţiile, fraza, chiar şi cultul pentru neesenţial, rămîne prolix şi relaxat, dezorganizat şi fragmentar:
Influenţa lui Proust este atât de covârşitoare, încât originalitatea Patului lui Procust constă aproape numai în deficienţe, în aplicarea greşită sau neizbutită a metodei proustiene.
Partea a doua, intitulată „Fals itinerar critic” porneşte de la premisa că orice critică este inutilă de vreme ce poate demonstra cu uşurinţă că aceeaşi operă are sau nu valoare literară. Pentru a ilustra această idee a „identităţii contrariilor”, Ionescu face simultan o cronică pozitivă şi una negativă a romanului lui Mircea Eliade, Maitreyi. Cronica pozitivă pune în evidenţă, în termeni suspect de elogioşi, farmecul unei trăiri inefabile, care ar contrazice acuzaţia de romantism şi facilitate pe care i-au adus-o unele guri rele, perceptibile de fapt doar în anecdota cărţii, nu în trăirea interioară; cititorul s-ar afla, afirmă criticul ad-hoc în fraze admirativ lirice, în faţa unui roman clasicist, cu accente tragice, cu o gradare a intensităţii în primele patru părţi şi liniştirea apelor în a cincea parte, ca-n tragedii (să nu uităm că Allan moare în prima variantă a cărţii). Cronica negativă transformă elogiul exagerat în ironie muşcătoare, întrebîndu-se ce l-a făcut pe Eliade să se apuce de literatură după ce a afirmat sus şi tare că o dispreţuieşte, şi suspectîndu-l că nu s-a dus în India, ci numai pînă la Constanţa, de unde s-a întors după un an, scriind Maitreyi ca o dovadă – neconvingătoare pentru cititori – că a fost acolo.
Într-adevăr Maitreyi este imitat după romanele franţuzeşti, preromantice si exotice, de-acum o sută sau o sută douăzeci de ani, în genul lui Bernardin de Saint-Pierre sau Chateaubriand.
Concluzia evidentă este că orice operă este subordonată prejudecăţilor criticilor, stupizi prin definiţie (în sensul că meseria îi obligă să fie aşa) şi care se împart după părerea tînărului autor în două categorii: cei stupizi prin deformare profesională, ca Şerban Cioculescu, şi cei stupizi prin vocaţie, ca Pompiliu Constantinescu. În ambele cazuri, opera literară nu poate fi alterată de optica acestora:
Este revelator, mai cu seamă, faptul că putem dovedi orice. Acesta este semnul ineluctabil că ce spune criticul nu este adevărat. Nu se poate dovedi decât ceea ce nu este adevărat.
Dincolo de observaţiile critice (uneori îndreptăţite, alteori nu) cu privire la scriitorii interbelici, rămîne dorinţa autorului de a ridica ştacheta literaturii noastre şi asta printr-o analiză intransigentă (pentru că „indulgenţa e o laşitate”), care să aleagă doar operele originale, nu imitaţiile după Occident (un secol după Maiorescu literatura română avea aceeaşi problemă, se pare), în ciuda vremelniciei sistemelor de valori şi a modelor literare, dar mai ales în ciuda circumstanţelor istorice, care ne-au forţat să rămînem „o rudă săracă a intelectualităţii europene”.
Dincolo şi de această dorinţă rămîn cîteva caracterizări fulgurante, savuros răutăcioase, cu atît mai mult cu cît distanţa în timp a mărit în loc să scadă (cum prevedea autorul lor) imaginea personalităţilor încondeiate: Mircea Eliade, poreclit „papinuţă” din cauza asemănării cu G. Papini, care e „uneori inteligent”, Şerban Cioculescu, care îşi poartă „numele agăţat de bărbie”, Emil Cioran „(din Sibiu)”, care „se complace în disperare”, Mircea Vulcănescu, care „mănîncă şapte prăjituri”, sau Nicolae Iorga, a cărui „bufonerie de un ridicol interplanetar [...] capătă înalte semnificaţii naţionale”.
Chiar dacă profeţiile de care vorbeam la început nu s-au adeverit (încă!), opera spune cîteva adevăruri usturătoare despre literatura română şi mai ales despre cei care ar trebui să-i dirijeze valorile, criticii literari. Dar pînă la urmă, autorul însuşi o recunoaşte, superficialitatea este condiţia românismului, cu care se identifică în final cu un soi de resemnare aproape voioasă:
...d-voastră sunteţi vinovaţi, în sfârşit, de faptul că nu am o solidă cultură humanistică, de faptul că nu citesc cărţile decât cu efort, fără voluptate şi numai ca să fiu informat; de faptul că mă condamnaţi la facilitate pentru că nu este necesar să mă desăvârşesc prea tare, pentru a străluci în cultura românească. Cu alte cuvinte nu ţiu să fiu grav şi nici nu aş putea, de vreme ce fac parte, de bine, de rău, din cultura românească.
December 19, 2020
Eugen Ionescu s-a trezit într-o seară că vrea să fie Gică Contra.
S-a tras cu scaunul la masa de scris și a început să întindă pe pagini vrute și nevrute. În mare parte le făcea vânt criticilor care se apucaseră de mătănii la altarul lui Arghezi, Barbu sau Camil Petrescu (măcar de încă nu ar fi fost în viață pe atunci).
Eugen Ionescu susține că da, deși au scris ceva ca lumea, totuși, să nu se comporte de parcă sunt a doua venire a lui Iisus.
Este un fel de roast pe care inima mea de adolescentă înverșunată oreleor de română din liceu l-ar fi savurat pe deplin. Aș fi dormit cu cărticica asta galbenă sub pernă și aș fi frunzărit-o în fața profei ,,din greșeală” mai tot timpul.
Însă,
Am și eu o limită până unde pot să rabd opoziție hrănită de cărbuni în barca cu aburi ce se muncește să se desprindă din râul mâlos. Cu alte cuvinte, merge ca lectură de douăzeci de pagini sau așa, dar după aia deja e prea mult.
Instagram\\my Blog\\
S-a tras cu scaunul la masa de scris și a început să întindă pe pagini vrute și nevrute. În mare parte le făcea vânt criticilor care se apucaseră de mătănii la altarul lui Arghezi, Barbu sau Camil Petrescu (măcar de încă nu ar fi fost în viață pe atunci).
Eugen Ionescu susține că da, deși au scris ceva ca lumea, totuși, să nu se comporte de parcă sunt a doua venire a lui Iisus.
Este un fel de roast pe care inima mea de adolescentă înverșunată oreleor de română din liceu l-ar fi savurat pe deplin. Aș fi dormit cu cărticica asta galbenă sub pernă și aș fi frunzărit-o în fața profei ,,din greșeală” mai tot timpul.
Însă,
Am și eu o limită până unde pot să rabd opoziție hrănită de cărbuni în barca cu aburi ce se muncește să se desprindă din râul mâlos. Cu alte cuvinte, merge ca lectură de douăzeci de pagini sau așa, dar după aia deja e prea mult.
Instagram\\my Blog\\
April 20, 2018
"Ceea ce este facil e cel putin partial. Ceea ce este partial e neadevarat, pentru ca partea e gresita fata de intreg.
Experienta ma limiteaza si ma aserveste ei: a fi autentic inseamna a actiona prin tine (in sensul etimologic), dar un act genereaza altul si dicteaza o serie de acte.
E acelasi esafod autonom, facil, adica limitat, adica fals, in afara de realitate. Tot ce este autentic estee, de fapt, inautentic, pentru ca A fata de absolut e identic cu B.Singura consolare este ca inautenticitatile si erorile noastre se vor rascumpara, cine stie cum.
Deocamdata , nu avem decat siguranta unei autenticitati; aceea a inautenticitatii noastre. A fi autentic inseamna a te trada fata de o suma infinita de trairi posibile."
Experienta ma limiteaza si ma aserveste ei: a fi autentic inseamna a actiona prin tine (in sensul etimologic), dar un act genereaza altul si dicteaza o serie de acte.
E acelasi esafod autonom, facil, adica limitat, adica fals, in afara de realitate. Tot ce este autentic estee, de fapt, inautentic, pentru ca A fata de absolut e identic cu B.Singura consolare este ca inautenticitatile si erorile noastre se vor rascumpara, cine stie cum.
Deocamdata , nu avem decat siguranta unei autenticitati; aceea a inautenticitatii noastre. A fi autentic inseamna a te trada fata de o suma infinita de trairi posibile."
January 7, 2017
Cartea este impartita in doua parti distincte: prima in care Ionesco prezinta o serie de abordari critice facute de catre tanarul din acel moment unor autori celebri din acea perioada (Arghezi, Camil Petrescu, etc.) si a doua in care Ionesco explica abordarea sa in critica si faptul ca critica literara din Romania ar trebui sa fie mai obiectiva/personala/profunda si eventual mai "dura" daca este cazul, lasand astfel la o parte eventualele prietenii si interese intre critici si autori.
Ionesco a scris prima parte a cartii tocmai ca sa frapeze, sa aduca un punct de vedere cu adevarat critic, chiar exagerat, dar care demonstreaza o posibila vedere asupra operelor analizate. In aceasta prima parte, cititorul poate sa si zambeasca sau sa rada cu voce tare intrucat Ionesco are momente in care exagereaza si isi ridiculizeaza autorii analizati.
Totusi, cartea nu este completa fara a doua parte in care Ionesco explica de ce a scris prima parte si cu ce scop. El considera ca criticul trebuie sa aiba o opinie personala pe care trebuie sa construiasca un argument si o teorie, cu bune si rele, cu comparatii fata de alti autori, etc. El afirma, de asemenea, ca a folosit aceste exemple din prima parte si pentru a arata ca poti scrie critica (defavorabila, dar si favorabila) fara sa crezi cu adevarat in ceea ce scrii si ofera contra-argumente pentru o parte din afirmatiile sale din prima parte, cu care Ionesco chiar este de acord.
In concluzie, cartea trebuie citita ca un indemn spre o altfel de critica, facuta fara a tine cont se relatiile personale, mai profunda si mai obiectiva. Ionesco considera ca acest lucru este esential daca vrem sa avem o literatura mai buna, neavand sens ca criticul doar sa laude sau sa denigreze un autor pe baza afinitatilor personale. Din pacate, acest lucru este dificil intr-o societate in care critica nu este perceputa ca ceva constructiv, iar societatea literara si culturala (chiar si stiintifica) este destul de restransa si micile clici sunt de obicei mai importante decat valoarea literara.
Ionesco a scris prima parte a cartii tocmai ca sa frapeze, sa aduca un punct de vedere cu adevarat critic, chiar exagerat, dar care demonstreaza o posibila vedere asupra operelor analizate. In aceasta prima parte, cititorul poate sa si zambeasca sau sa rada cu voce tare intrucat Ionesco are momente in care exagereaza si isi ridiculizeaza autorii analizati.
Totusi, cartea nu este completa fara a doua parte in care Ionesco explica de ce a scris prima parte si cu ce scop. El considera ca criticul trebuie sa aiba o opinie personala pe care trebuie sa construiasca un argument si o teorie, cu bune si rele, cu comparatii fata de alti autori, etc. El afirma, de asemenea, ca a folosit aceste exemple din prima parte si pentru a arata ca poti scrie critica (defavorabila, dar si favorabila) fara sa crezi cu adevarat in ceea ce scrii si ofera contra-argumente pentru o parte din afirmatiile sale din prima parte, cu care Ionesco chiar este de acord.
In concluzie, cartea trebuie citita ca un indemn spre o altfel de critica, facuta fara a tine cont se relatiile personale, mai profunda si mai obiectiva. Ionesco considera ca acest lucru este esential daca vrem sa avem o literatura mai buna, neavand sens ca criticul doar sa laude sau sa denigreze un autor pe baza afinitatilor personale. Din pacate, acest lucru este dificil intr-o societate in care critica nu este perceputa ca ceva constructiv, iar societatea literara si culturala (chiar si stiintifica) este destul de restransa si micile clici sunt de obicei mai importante decat valoarea literara.
January 9, 2015
„ Și eu îmi dădeam seama că nu cartea, nu existențele lirice îmi dictau sensuri, dar că eu le dictam acele valori, noțiuni ireale, fără conținut, fără posibilitate niciuna de-a se aplica, de a-și găsi o justificare în realitate. De altfel, critica este o sistematizare în gol, care piere dacă se ciocnește de realitate. De a mă feri, cu cea mai mare prudență, să efleureze măcar orice substanță. Numai atunci o critică este frumoasă, prezentabilă, relevantă și oferă sugestii interesante. Nimic nu-i mai fals decât ceea ce mi-a fost oferit de o sugestie interesantă. Sugestia interesantă este neaparat fantezistă și de aceea este sugestie și de aceea este interesantă. Căci, într-adevăr, o cronică literară este regizată de principii arbitrare, deci e o construcție paralelă obiectului cercetat și presupune intuit – o arhitectură de sugestii care nu are nici un fel de priză la obiect. Criticul citește cartea ca să epuizeze într-însa sugestii, imagini și diferite teme în jurul cărora să brodeze. Prin urmare, numai punctul de plecare îl leagă, oarecum, de operă, tot restul se construiește, se sistematizează autonom.”
*
„Setea lui de notorietate pornește totuși de la un complex de erori. Nu vrea să vadă, într-adevăr, că – de vreme ce trădează, se speculează – cel care va fi celebru și difuzat în cultură este altul decât el adevăratul, cel trădat, cel mut, inexprimabilul. Un singur nume indică, de fapt, două persoane cu totul distincte. Dar, de vreme ce simțim necesitatea acestei trădări, poate că trădătorul poartă ceva din ființa celui trădat.”
*
„Setea lui de notorietate pornește totuși de la un complex de erori. Nu vrea să vadă, într-adevăr, că – de vreme ce trădează, se speculează – cel care va fi celebru și difuzat în cultură este altul decât el adevăratul, cel trădat, cel mut, inexprimabilul. Un singur nume indică, de fapt, două persoane cu totul distincte. Dar, de vreme ce simțim necesitatea acestei trădări, poate că trădătorul poartă ceva din ființa celui trădat.”
May 7, 2007
E una dintre cartile la care am ras cu lacrimi, la unele pasaje. Citeam singur in camera, si radeam..mama zicea ca s-a'ntamplat ceva cu mine.. chiar ca se'ntampla ceva, il citeam pe Eugene Ionesco.
..el m-a facut sa imi schimb parerea despre Arghezi si Camil.
Eugene Ionesco si Emil Cioran sunt pentru mine doi scriitori sacri!
..el m-a facut sa imi schimb parerea despre Arghezi si Camil.
Eugene Ionesco si Emil Cioran sunt pentru mine doi scriitori sacri!
August 25, 2022
Le site ne l'indique pas, mais ce livre est traduit et annoté par la fille de l'auteur Marie-France Ionesco. Celle-ci a été « aidée » par Monica Lovinescu pour la traduction des poèmes selon avant-propos signé par l'auteur et dans lequel il reconnaît que cette oeuvre de jeunesse comporte de la « violence souvent injuste » et « des paradoxes, parfois excessifs ».
Il y a tout d'abord une préface d'Eugen Simion qui rappelle de manière détaillée le contexte politico-culturel de la parution du livre en 1934 en Roumanie. le volume comprend ensuite deux parties. La première partie intitulée « Moi, Tudor Arghezi, Ion Barbu et Camil Petrescu » est constituée de trois essais critiques consacrés à chacun des trois auteurs, tandis que la seconde partie, « Faux itinéraire critique » comprend plusieurs essais sur divers sujets : des réflexions sur la critique littéraire et la culture roumaines, des textes à caractère philosophique, des fragments de journal à caractère nettement plus lyrique, le tout finement analysé dans une postface d'Ileana Gregori.
Beaucoup de notes, toutes très utiles, mais dommage qu'il n'y ait pas aussi un index des noms propres.
Je termine par un renvoi à la page 133 où est mentionné Emil Gulian (récemment traduit en français) et par une invitation à la lecture bien évidemment.
Il y a tout d'abord une préface d'Eugen Simion qui rappelle de manière détaillée le contexte politico-culturel de la parution du livre en 1934 en Roumanie. le volume comprend ensuite deux parties. La première partie intitulée « Moi, Tudor Arghezi, Ion Barbu et Camil Petrescu » est constituée de trois essais critiques consacrés à chacun des trois auteurs, tandis que la seconde partie, « Faux itinéraire critique » comprend plusieurs essais sur divers sujets : des réflexions sur la critique littéraire et la culture roumaines, des textes à caractère philosophique, des fragments de journal à caractère nettement plus lyrique, le tout finement analysé dans une postface d'Ileana Gregori.
Beaucoup de notes, toutes très utiles, mais dommage qu'il n'y ait pas aussi un index des noms propres.
Je termine par un renvoi à la page 133 où est mentionné Emil Gulian (récemment traduit en français) et par une invitation à la lecture bien évidemment.
February 17, 2021
„Valabilitatea „literară” a emoției constă în unica valabilitate de coeziune organică a construcției. Și, prin urmare, numai aceste deficiențe ale tehnicei, ale arhitectonicei configurației emoționale îmi pot da mie impresia critică de simulare, de non-autenticitate. Făcându-se vizibilă intenția de efect al poetului, exterioară emoției, se degradează, corolar psihologic, emoția însăși.
Acțiunea simulării nu are importanță deci decât pentru conștiința poetului, dacă aceasta poate fi o problemă de conștiință dar prezintă importanță evidența simulării, impresia de simulare, adică tehnica proastă a aței albe: pentru că tehnica, exterioară emoției, trebuie să se supună emoției, iar nu să se libereze de emoție. Ea trebuie să fie soția emoției, pe cât cu putință mariajul dintre tehnică și emoție.”
Acțiunea simulării nu are importanță deci decât pentru conștiința poetului, dacă aceasta poate fi o problemă de conștiință dar prezintă importanță evidența simulării, impresia de simulare, adică tehnica proastă a aței albe: pentru că tehnica, exterioară emoției, trebuie să se supună emoției, iar nu să se libereze de emoție. Ea trebuie să fie soția emoției, pe cât cu putință mariajul dintre tehnică și emoție.”
May 30, 2025
Dialectică, maieutică, fals itinerar critic ... exagerări injuste și sofisme aride. Nu.
Displaying 1 - 9 of 9 reviews