Iosif şi fraţii săi. Iosif hrănitorul

Joseph und seine Brüder #4

by Thomas Mann, Petru Manoliu (tr)

„Dumnezeu te-a dat si te-a luat, sopti Iacob, si te-a dat iarasi, dar nu de tot. El te-a si pastrat. Este adevarat ca El a primit ca sangele animalului sa treaca drept cel al fiului si, totusi, nu esti, ca Isaac, o jertfa refuzata. Mi-ai vorbit de bogatia gandurilor Sale si de inaltul, indoitul inteles al hotararilor Lui – ai vorbit inteligent. Caci intelepciunea este a Lui, dar a dat omului inteligenta sa inteleaga, cu grija si ingrijorare, acele hotarari. Pe tine, El te-a ridicat si te-a repudiat totodata; ti-o spun la ureche, copil drag, si esti de

Genres: German Literature, Historical Fiction, Fiction, Classics, Religion, Historical, Nobel Prize

540 pages, Paperback

First published January 1, 1943

About the author

Librarian Note: There is more than one author in the GoodReads database with this name. See this thread for more information.

See also:
Serbian: Tomas Man

Thomas Mann was a German novelist, short story writer, social critic, philanthropist, essayist, and Nobel Prize laureate in 1929, known for his series of highly symbolic and ironic epic novels and novellas, noted for their insight into the psychology of the artist and the intellectual. His analysis and critique of the European and German soul used modernized German and Biblical stories, as well as the ideas of Goethe, Nietzsche, and Schopenhauer. His older brother was the radical writer Heinrich Mann, and three of his six children, Erika Mann, Klaus Mann and Golo Mann, also became important German writers. When Hitler came to power in 1933, Mann fled to Switzerland. When World War II broke out in 1939, he emigrated to the United States, from where he returned to Switzerland in 1952. Thomas Mann is one of the best-known exponents of the so-called Exilliteratur.

Reviews

[Vit Babenco · Rating 5 out of 5]

“And Pharaoh said unto Joseph, In my dream, behold, I stood upon the bank of the river: And, behold, there came up out of the river seven kine, fatfleshed and well favoured; and they fed in a meadow: And, behold, seven other kine came up after them, poor and very ill favoured and leanfleshed, such as I never saw in all the land of Egypt for badness: And the lean and the ill favoured kine did eat up the first seven fat kine…” Genesis 41:17-20
One’s sorrow quite often is other’s elation… And when the poor get poorer the rich get richer…
Joseph is being transported to an island of his incarceration but his aplomb isn’t diminished a bit…

“Where you get your cheek, no matter what happens to you, the gods only know, the ones you have dealings with; for god-fearing folk must get goose-flesh and pimples to hear you. You cannot get out of it by that rubbish about brides who dedicate their hair to your memory. That could happen only to a god. Or your comparing this boat, which is after all the vehicle of your shame, with Usir’s evening-bark…”

Therefore using one’s self-confidence and smugness as an implement one may prosper and rise higher even in hell…

Hell is for the pure; that is the law of the moral world. For it is for sinners, and one can sin only against one’s own purity. If one is like the beasts of the field one cannot sin, one knows no hell. Thus it is arranged, and hell is quite certainly inhabited only by the better sort; which is not just – but then, what is our justice?

And Joseph has risen extremely high so he could at last prove to his brothers that the dream he had dreamt in his youth was really prophetic…

Remember how your sheaves bowed down to mine in the dream I prattled about when I was a young brat, and the stars that made curtsies? Well, that has turned out to mean nothing so very extraordinary: just that my fathers and brothers would thank me for what I could give them.

Losers don’t write history… History is written by winners.

[Nikos Tsentemeidis · Rating 5 out of 5]

Με αυτό το βιβλίο ολοκλήρωσα όλα τα μεγαλύτερα σε όγκο, αλλά και ποιότητα έργα του Τόμας Μαν, μαζί με το μαγικό βουνό, τους Μπούντενμπροκ και τον δόκτωρ Φάουστους. Κάθε του έργο έχει ιδιαίτερη αξία, και ξεχωρίζει ως προς κάθε άλλο. Ο Ιωσήφ και οι αδελφοί αυτού, είναι το μεγαλύτερο σε έκταση, γεγονός που θα μπορούσε να το κάνει βαρετό και δυσπρόσιτο, κάτι που όμως δεν συμβαίνει.

Πρόκειται για την ιστορία του Ιωσήφ, ξεκινώντας από τον πατέρα του Ιακώβ, τον μύθο δηλαδή που περιλαμβάνεται στην παλαιά διαθήκη. Γιατί όμως να έχει ενδιαφέρον κάτι τέτοιο; Ο σκοπός του δεν είναι να αλοιώσει την ιστορία για λόγους αιρετικούς, όπως μας έχει συνηθίσει ο Σαραμάγκου. Αφηγείται με τον δικό του μοναδικό τρόπο την ιστορία, όσο το δυνατόν μένοντας στην "αυθεντική" ιστορία, χρησιμοποιώντας την σαν μέσο για να περάσει τη φιλοσοφία του, όπως δηλαδή στο μαγικό βουνό, αλλά με πολύ διαφορετικό τρόπο.

Η αφήγηση του είναι αριστουργηματική και σεμινάριο για το πως η πλοκή ενός μυθιστορήματος είναι το α και το ω. Πάνω στην πλοκή βασίζεται λοιπόν για να φτάσει σ' αυτό το εξαιρετικό αποτέλεσμα. Μία κοιλιά κάνει μόνο στον τρίτο τόμο, όπου περιγράφει τα πρώτα χρόνια του Ιωσήφ στην Αίγυπτο, στον οίκο του Πετεφρή. Το βιβλίο αυτό διαβάζεται πολύ ευχάριστα και ανεξαρτήτως θρησκευτικών πεποιθήσεων.

[Evripidis Gousiaris · Rating 5 out of 5]

Αρκετές μέρες έχουν περάσει από τότε που ξεκίνησε εκείνη η μαγευτική περιήγηση στον χρόνο, στην ιστορία, στον μύθο, και στην Αίγυπτο με συντροφιά τον Ιωσήφ. Ανθρώπινες μέρες όπου μεταφράζονται σε αρκετές εκατοντάδες σελίδες, και σελίδες όπου μεταφράζονται σε αρκετά Βιβλικά χρόνια.

Ένα έργο συνολικά 2353 σελίδων. Αλλιώς, ένα έργο όπου ο αναγνώστης έχει 2353 λόγους να διαβάσει.

Δυσκολεύομαι να μην αναφέρω ό,τι έχω προαναφέρει στις "κριτικές" από τους προηγούμενους τόμους καθώς ολόκληρο το έργο διατηρεί σχεδόν σε κάθε του σελίδα το ίδιο ύφος (με εξαίρεση μερικά σημεία του δευτέρου τόμου) και την ίδια υψηλή ποιότητα.

Ίσως στον τέταρτο τόμο ο συγγραφέας να μην είχε αρκετές ευκαιρίες να αυτοσχεδιάσει καθώς η Βιβλική ιστορία στο συγκεκριμένο σημείο είναι αρκετά αυστηρή ως προς την πλοκή της και δεν αφήνει πολλά κενά για να ξεφύγει κανείς από αυτή χωρίς να την αλλοιώσει. Παρόλα αυτά ο Thomas Mann χρωμάτισε κάθε της σκηνή με τον δικό του τρόπο και εκεί εντόπισα ένα από τα μεγαλεία του συγγραφέα:

Η ικανότητα του να αφηγείται μια ιστορία με παραμυθένια χροιά αλλά παράλληλα να την τοποθετεί σε πραγματικές τοποθεσίες και πραγματικές ιστορικές περιόδους, χωρίς να αναιρεί ούτε την μαγεία του παραμυθιού αλλά ούτε τον ρεαλισμό της πραγματικότητας. (Στην "κριτική" του Α' τόμου αναφέρω ότι η γραφή του μοιάζει με συνδυασμό του Umberto Eco και του Tolkien για αυτόν ακριβώς τον λόγο.) Το κείμενο του μπορεί να διαβαστεί από έναν θεολόγο (ή από κάποιον βαθιά θρησκευόμενο) αλλά και από έναν ιστορικό, και κανείς από τους δύο δεν θα νιώσει προσβεβλημένος.

Επίσης δεν γίνεται να μην αναφέρω ακόμη μια φορά την υπέροχη γλώσσα και έκφραση του συγγραφέα. Σπάνια συναντάς τόσο όμορφες και κομψές προτάσεις όπου κάθε λέξη έχει λόγο ύπαρξης. Κυρίως όταν οι λέξεις παίζουν διπλό ρόλο στο νόημα του κειμένου λόγω της ετυμολογίας τους. (Και εδώ ίσως είμαστε ευλογημένοι εμείς οι Έλληνες καθώς και το Βιβλικό κείμενο είναι γραμμένο στα αρχαία ελληνικά κάνοντας τα λογοπαίγνια και τα παιχνίδια ετυμολογίας κατευθείαν κατανοητά σε εμάς.)
Επίσης αναφορά πρέπει να γίνει προφανώς και στη μετάφραση του κειμένου. Το μόνο που έχω να πω είναι ότι οι εκδόσεις Gutenberg και ο Λ. Αναγνώστου έχουν συμβάλει στο να γίνει η ελληνόφωνη βιβλιοθήκη πλουσιότερη και ποιοτικότερη με αυτήν την έκδοση/μετάφραση. (Ένα μεγάλο Ευχαριστώ από εμένα σε αυτούς τους ανθρώπους.)

Κλείνοντας, ξέρω ότι το συγκεκριμένο έργο φαίνεται Βουνό σε μερικούς και προτιμούν άλλα έργα του συγγραφέα αλλά -πιστέψτε με- είναι και αυτό Μαγικό Βουνό (ο Thomas Mann είχε αδυναμία στα μαγικά βουνά από ότι φαίνεται ;) ) Πρόκειται για ένα τεράστιο Α Ρ Ι Σ Τ Ο Υ Ρ Γ Η Μ Α και είμαι τρομερά περήφανος που το διάβασα και κοσμεί πλέον την βιβλιοθήκη αλλά και το μυαλό μου.

Μην το φοβάστε, ΔΙΑΒΑΣΤΕ ΤΟ!

[Bogdan Raț · Rating 4 out of 5]

„Răutatea lui Semael, însă, consta în următoarele: Dacă animalele înzestrate cu darul rodniciei nu erau făcute după asemănarea Domnului, la drept vorbind, nici noi, curtenii cu chipuri divine, nu-i eram asemănători, deoarece, slavă Domnului, noi fuseserăm scutiți și puri de rodnicie. Calitățile ce se împărțeau între acelea și noi, divinitatea și rodnicia, fuseseră inițial îmbinate în Creator însuși, și făcută cu adevărat după chipul și asemănarea Lui va fi numai acea ființă, propusă de Semael, în care se înfăptuia această îmbinare. Cu ființa asta însă, omul adică, Răul apărea în lume.
Nu era aici o glumă de tot hazul? Tocmai creatura ce semăna cel mai mult, dacă vreți, cu Creatorul, aducea cu sine Răul. La sfatul lui Semael, Dumnezeu își crease, cu această ființă, o oglindă defel măgulitoare, sigur că nu, și pe care, de altfel, S-a și pregătit în mai multe rânduri, de supărat și stânjenit ce era, s-o sfărâme bucăți-bucățele, fără să stăruie până la capăt în această nimicire - poate pentru că nu reușea să se înfrângă să cufunde iarăși în neant creatura Sa și ținea mai mult la ce fusese greșit decât la ce izbutise; poate și pentru că El nu voia să recunoască că ar putea fi definitiv greșit ceva creat în asemenea măsură de El, după propria Sa asemănare; poate, în sfârșit, pentru că o oglindă este un mijloc al cunoașterii de sine și pentru că pe El trebuia sa-L întâmpine într-un fiu de om, un anume Abivam sau Avraam, conștiința acelei făpturi echivoce de a fi un mijloc al cunoașterii de sine a lui Dumnezeu.
De era așa, omul a fost produsul curiozității de sine a lui Dumnezeu.”

„Cain, întemeietorul fratricidului, a cărui convorbire, după fapta sa, cu Creatorul era destul de exact cunoscută în cercuri și fusese mult purtată din gură în gură. Nevăzutul nu ieșise prea bine discuția cu fiul Evei, după ce pusese întrebarea: „Ce-ai facut? Glasul frateului tău strigă către Mine din pământ, care și-a deschis gura să soarbă sângele lui din mâna ta”. Căci Cain îi răspunsese: „într-adevăr, l-am ucis pe fratele meu, este destul de trist. Dar cine m-a făcut pe mine așa cum sunt, gelos în asemenea măsură încât, atunci când este cazul, gestul meu se deformează și nu mai știu ce fac? Oare Tu, cumva, nu ești un Dumnezeu gelos și nu m-ai creat după chipul și asemănarea ta? Cine a sădit în mine instictul rău al faptei pe care, incontestabil, am săvârșit-o? Spui că porți păcatul nostru?” [...] „Fugi!”, sunase răspunsul. „Vezi-ți de drumurile tale! Rătăcitor și fugar să fii pe pământ, dar îți voi pune un semn că eși al Meu și nimănui nu-i este îngăduit să te ucidă.” - Pe scurt, datorită logicii sale, Cain scăpase; nici nu putuse fi vorba de pedeapsă. Nici măcar cu starea de rătăcitor și fugar nu fusese treabă serioasă, deoarece Cain se așezase în țara Nod, la răsărit de Eden, și-și zămislise în liniște copiii, treabă pentru care chiar fusese urgentă nevoie de el.”

„În cercuri domnea, părerea [...] că, în ce privește răsplata și pedeapsa, acolo jos nu toate se întâmplau chiar cum trebuie, și că lumea morală, întemeiată după sfatul lui Semael, nu era manipulată cu seriozitatea necesară. Nu lipsea mult, ba câteodată nu lipsea chiar nimic, ca în aceste cercuri să se fi apreciat că Semael ar lua mult mai în serios lumea morală decât El. [...] Cineva, un preferat, un îngâmfat, un visător, o poamă din tulpina aceluia căruia îi dăduse în gând să fie un mijloc al cunoașterii de Sine, a ajuns în groapă, în beci, în gropniță, și asta pentru a doua oară, că prea îi înflorise prostia și lăsase să înflorească dragostea și să-l copleșeasc, cum fusese altădată cu ura. [...] aici se simula severitatea în cinstea imperiului severității, că Nenumitul se folosea de pedeapsă, acest accesoriu al lumii morale, pentru a deschide o fundătură, ce nu avea decât o ieșire subterană spre lumină; că, să ne fie iertat că o spunem, Nenumitul abuza de pedeapsă ca de un mijloc pentru o nouă ridicare și favorizare. [...] căci chiar si aceste greșeli și obrăznicii, ori de cine ar fi fost sugerate, Dumnezeu știe de cine, apăreau atunci aproape ca mijloace și vehicule spre o nouă, nestăvilită înălțare.”



„Reveneau zilele lumii întunecate, Zile-mari, ce aveau să fie ani, în timpul cărora lumea subpământeană va avea pe cel frumos în puterea sa. El scădea și murea: dar după trei zile va crește iarăși, ridicându-se. În fântâna abisului apunea Atar-Tammuz, ca luceafăr de seară; însă va trebui să răsară din ea - era sigur - ca luceafăr de dimineață. Asta se numește nădejde și easte un dulce dar. Și, totuși, ea are totodată ceva interzis fiindcă scade demnitatea sfintei clipe și anticipeză ore de sărbătoare ce încă n-au sosit. Fiecare ceas își are onoarea sa, iar acela care nu-i în stare de dezndădejde nu trăiește cu adevărat. Iosif împărtășea concepția asta. Nădejdea lui era mai știutoare decât orice știință; dar era un copil al clipei și plânse.”

„S-ar putea ca în viitor să se vorbească de mine ca de un om care și-a păstrat curățenia în mijlocul unui popor a cărui senzualitate era pe potriva celei a măgarilor și armăsarilor în călduri - asta s-ar putea întâmpla. S-ar putea ca fecioarele pământului să mă plângă cândva în ajunul nunții lor aducându-mi jertfă cosițele lor și să intoneze un bocet în care să-mi jelească tinerețea și să povestească istoria acelui flăcău ce a rezistat femeii, dar și-a pierdut astfel bunul renume și viața. [...] Am fost sclavul lui Petepre, cumpărat de el. Acum, chiar prin hotărârea lui, sunt sclavul faraonului. Sunt deci mai mult decât eram, am înaintat, deci, în grad. De ce râzi atât de prostește? Fie, să ne învoim că, deocamdată, sunt în coborâre. Dar este oare coborârea asta lipsita chiar de orice onoare și solemnitate, și nu-ți reamintește oare acest vas de boi de luntrea lui Osiris când el coboară să lumineze târlele subpământene și să salute locuitorii peșterilor de-a lungul călătoriei sale noptatice? [...] Dacă îți închipui că părăsesc țara oamenilor vii, se poate să ai dreptate. Dar cine spune că nările mele nu vor adulmeca iarba vieții și că mâine nu mă voi înălța la orizontul lumii, cum iese logodnicul din iatacul nunții, atât de strălucitor, încât să te usture ochii blegi?”


„Visarea s-ar putea să fie ceva rotund și întreg, în care sunt prinse laolaltă visul și tâlcuirea, iar visăstorul și tâlcuitorul sunt numai părelnic doi și neconfundabili, în realitate însă se pot confunda și sunt într-adevăr unul și același, căci alcătuiesc împreună întregul. Cel ce visează, acela și tâlcuiește, iar cine vrea să tâlcuiască, trebuie să și fi visat. [...] În fond, însă, și de la natură, fiecine este tâlcuitorul visului său și numai din eleganță se lasă servit, când e vorba de tâlcuirre. Vreau să vă dezvălui secretul visării: tâlcuirea este anterioară visului și, încă tâlcuind, visăm.”

„- Absolut nimic nu rezistă în fața minunatei voințe a faraonului, dar fii liniștit, este mai mult decât improbabil ca tu să reziști înaintea sa, și mai mult decât probabil că vei fi curând readus aici, la locul condamnării tale. N-o să fii tu mai înțelept decât marii savanți ai faraonului și mari înțelepți ai Casei cărților, și nu-i vei face de rușine pe preoții, profeții și tâlcuitorii de la casa lui Re-Horahte, care au inventat anul solar.
- Asta depinde de Dumnezeu, dacă El este cu mine ori ba, răspunse Iosif.”

„Dinspre partea mea, mă amărăște numele ce și l-ai luat - Usarsif, ăsta-i doar un nume de mort, așa cum răposatul taur este numit Osar-Hapi și poartă numele stăpânului morților, al lui Osiris. [...] De ce ți-ai dat un asemenea nume de mort? îl întrebă el, gâfâind, pe Iosif. Chiar dacă tatăl tău te socoate mort, tu tot viu ești.
- Îi sunt dator tăcere, răspunse Iosif, și cu numele meu m-am închinat tăcerii.”

„Cu cât este mai mare mărturia, cu atât este mai mare greșeala mea, dacă mă las sedus să mă închin ei, în locul Celui despre care mărturisește. Mărturia este dumnezeiască, dar nu este Dumnezeu.”

„Dar faraonul răspunde de victoria învățăturii, s-o primească adică toți oamenii, și se că a îmbunătăți și a limpezi o învățătură, încât să nu mai fie decât curatul adevăr, ar putea însemna s-o faci să nu mai poată fi propovăduită. [...] și ușor îi este așa unuia să spună: „Nu ai sădit adevărul în inima ta, ci învățătura”. Dar învățătura este singurul mijloc de a-i aduce pe oameni mai aproape de adevăr. [...] Nu icoanei trebuie să vă rugați, pe când vă rugați, și nu ei să-i cântați imnuri, când cântați, ci aceluia pe care-l înfățișează icana, oare înțelegeți? Adevăratul disc al soarelui, care este Aton, căci icoana încă nu este el. [...] Căci icoana este icoana icoanei și o mărturie despre o mărturie. [...] Numai faraonul însuși o pricepe. [...] Eu, însă, sunt rege și învățător, nu-mi este îngăduit să gândesc ce nu pot propovădui. Iar unul ca mine învață iute să nici nu mai gândească ce nu e de propovăduit.”


„Tu însuți și nimeni altul ești cel pe care îl aleg și te ridic, lângă mine, să fii stăpânul vederii de ansamblu, în mâinile căruia să fie date cele mai înalte dezlegări, ca să strunești belșugul și să hrănești Țările în anii secetei. [...] De vreme ce Dumnezeu te-a învățat toate acestea, nimeni nu-i atât de priceput și înțelept ca tine, și n-are nici un rost să mai caut mult, în preajmă sau departe, pe altul. Tu să fii mai mare peste casa mea și tot poporul meu să dea ascultare cuvântului tau. [...] Și în mâna ta șă fie Țările și să fii ca mine înaintea oamenilor! Ia, deocamdată, asta! zise el și trase nervos un inel de pe arătătorul lui, sucindu-l, totodată, și împingându-l, și i-l puse lui Iosif în deget. [...] Acesta să fie semnul puterii tale depline și a faptului că-mi ții locul, și cine-l vede să tremure și să știe că orice cuvânt ai grăi către una dintre slugile mele, fie cea mai mare ori cea mai mică, să fie ca propriul meu cuvânt. Oricine are vreo cerere către faraon să vină întâi înaintea ta și să vorbească cu tine, căci tu trebuie să fii gura mea suprema, iar cuvintele tale să fie păzite și să li se dea ascultare, pentru că priceperea și înțelepcinea te însoțesc. Eu sunt faraonul! Te pun peste toată Țara Egiptului, și fără voința ta să nu miște nimeni nici mână, nici picior în amândouă Țările. Numai cu înălțimea jilțului meu regal vreau să fiu mai înalt decât tine și vreau să-ți dau din înălțimea și splendoarea tronului meu! [...] înaintea scaunului meu să stai și toate cheile să le ai pe mână, cu putere neîngrădită. [...] Dar exagerarea este câteodată o treabă minunată, și acum, tocmai, faraonului chiar vrea să exagereze! [...] eu însă creez pentru tine titlul încă nemaiauzit de „Mare vizir”. Dar asta nu-i nici pe departe destul, să te mai numești „Prietenul recoltei lui Dumnezeu” și „Hrana Egiptului” și „Cel ce-i dăruie regelui umbră”, apoi și „Tată al faraonului” [...] căci iată exagerez conștient și pentru că asta vreau! [...] „Principe din lănuntru” și „Semizeu”, așa să fii numit la învestitură”.


„Căci suferințele dragostei sunt suferințe deosebite, de care nimănui încă nu i-a părut rău că le-a cunoscut. „Mi-ai îmbogățit viaț - iată, înflorește!” Așa se rugase Eni în mijlocul chinurilor, și de aici se vede ce deosebite sunt chinurile dragostei, că-ți mai smulg și rugăciuni de mulțumire. [...] Eni nu cerea compătimire și era mult prea mândră să-i fie milă de sine. Înflorirea vieții ei, însă, trecuse, iar renunțarea ei era severă și definitivă. Formele trupului ei, ce fusese temporar un trup de vrăjitoare a dragostei, suferiră o rapidă involuție - nu redobândi frumusețea de lebădă a tinereții ei, ci o frumusețe de călugăriță a lunii, cu sâni reveniți la proporții caste, de o eleganță inaccessibilă, și - trebuie adăugat - extraordinar de bigotă. [...] Și totuși, în sufletul ei zăcea o comoară de care era mai mândră decât toate onorurile ei religioase și lumești, și pe care, fie că și-o mărturisea ori ba, nu ar fi dat-o pentru nimic în lume. O comoară scufundată adânc, dar ce lumina mereu, tăcută. În ziua tulbure a renunțării sale și, oricâtă înfrângere cuprindea, conferea mândriei sale religioase și lumești o întregire indinspensabilă de mândrie omenească, vitală. Era amintirea - nici măcar atât a lui, care, cum auzea, devenise acuma stăpân peste Țara Egiptului. El nu era decât un instrument, după cum ea, Mut-em-enet, fusese un instrument. Era mai curând, și aproape independent de el, conștiința justificării, conștiința că înflorise și arsese, că iubise și suferise.”


„Înclinații, simpatii, stări de spirit fundamentale, trăiri esențiale ale sufletului ce colorează toată ființa noastră, determină pașii și hotărârile vieții noastre și ne influențează întreaga activitate, încât aceasta se explică mult mai curând prin ele, decât prin motivele raționale ce le invocăm ca explicații, desigur nu numai față de alții, dar și față de noi înșine.”


„Crime este mai bine să săvârșească numai ce obtuzi, nici că le pasă, își trăiesc și după aceea viața și nimic nu-i urmărește. Răul este pentru cei obtuzi. Cine prezintă fie și numai urme de gingășie, acela, pe cât se poate, să nu se bage în așa ceva, căci el trage ponosul și nu-i este de nici un folos că a dovedit conștiință în asemenea treabă: va fi pedepsit tocmai din pricina conștiinței sale.”

„Iadul este pentru cei curați; aceasta-i legea lumii morale. Căci este pentru păcătoși, și nu poți păcătui decât împotriva propriei tale curățenii. Dacă ești animal, nu poți păcătui și habar n-ai de nici un iad. Așa-s potrivite lucrurile, și iadul este desigur locuit numai de lume bună, ceea ce nu-i drept, dar ce-i și cu dreptatea noastră!”

„ „Cândva”, este un cuvât neîngrădit, un cuvânt cu două fețe; privește îndărăt, mult îndărăt, în depărtări amurgite solemn, și privește înainte, departe înainte, în depărtări, nu mai puțin solemne prin faptul că vor să vină, după cum celelalte sunt solemne prin faptul că au fost. Unii neagă asta, lor le este solemn numai „cândva”-ul trecutului, pentru cel al viitorului nu au însă decât dispreț. Ei sunt bigoți, nu evlavioși. Iacob nu era dintre aceștia. Cine nu cinstește „cândva”-ul viitorului nu este demn de cel al trecutului și ziua de azi tot nu o înțelege.”

„... și dacă mi-l veți înfățișa pe al unsprezecelea, o să vă cred și n-am să vă iau drept unsprezece monștri ai haosului, ci drept cele unsprezece chipuri sfinte ale zodiacului - unde este însă al doisprezecelea? Soare îl ascunde. Așa să fie, oare, bărbaților? [...] Și nu uitați Țara Egiptului, unde Usir a fost atras în raclă și sfâșiat bucăți, dar el a ajuns primul în împărăția morților și luminează staulul oilor de sub pământ!”

„Căci cu de ce-ul lucrurilor nu o scoate nimeni la capăt. Cauzele tuturor lucrurilor seamănă cu succesivele dune de la marginea mării: una este totdeauna așezată înaintea alteia, iar ultima cauză, la care te-ai putea opri, să mâi, se află la infinit.”


„Doamne, nu mai cu împrumut și ca să mi-l înapoiezi, Ți-l dau pentru această călătorie, să nu fie nici o neînțelegere între Tine și mine, eu nu Ți-l jerftesc, ca să-l înghiți ca pe celălalt copil al meu, îl vreau înapoi! Amintește-ți de Legământ, Doamne, ca inima omului să devină simțitoare și sfântă în Tine și Tu în om! Nu rămâne în urma simțitoarei inimi omenești, Atotputernice, nu cumva să-mi răpești copilul în timpul copilăriei și să-l zvârli fiarei, ci stăpânește-Te, Te implor, și înapoiază-mi cinstit ce Ți-am dat cu împrumut, încât să-Ți slujesc cu frunea în țărână și să-ți ard ca jerfte, să-Ți încânte nările, părțile cele mai bune!”

„- Și iată, cineva îngenunchează la mormânt și aduce prinos de apă și pâine dulce - al lui trebuie să fie măgarul de călătorie, ce așteaptă sub dud. [...] Este acesta mormântul mamei tale ori ba?
- Da, al ei este, răspunse Beniamin. Dar, te rog, stăpâne, vezi oare limpede numai măgarul și nu și pe călăreț?
- Pe acela îl văd, dacă se poate și mai limpede, răspunse stăpânul, dar ce-i de văzut la el? Este mai curând un fante, să tot aibă șaptesprezece ani, care stă în genunchi și aduce jertfă. S-a împopoțonat cu un veșmânt bălțat, găgăuțul, cu chipuri țesute, și este prost de cap, căci își închipuie că a plecat doar așa într-o plimbare pe măgar, se duce însă la pierzanie, și la numai câteva zile de drum de acest mormânt îl așteaptă mormântul său.”


„Vina crează spirit - după cum și contrariul este adevărat: fără spirit nu există vină.”

„Căci cu poezia, dragă mică, este o chestie periculoasă, măgulitoare-seducătoare: iar muzica, din păcate, nu-i departe de dezmăț și-ți poate da amețeli și gingașe rătăciri, dacă nu este strunită de grija de Dumnezeu. Jocul este frumos, dar spiritul este sfânt. Poezie este spirit prins în joc și eu o aplaud bucuros din inimă, dacă spiritul nu se știrbește în joc și rămâne grijă față de Domnul. [...] Căci Dumnezeu este o strădanie, zeii însă, o plăcere.”

„Căci înțelepciunea este a Lui, dar a dat omului inteligența să înțeleagă, cu grijă și îngrijorare, acele hotărâri. Pe tine, El te-a ridicat și te-a repudiat totodată. [...] Te-a ridicat deasupra fraților tăi, cum ți-ai îngăduit s-o visezi - eu, fiul meu cel mai drag, am păstrat mereu în inimă visele tale. Dar El te-a înălțat deasupra lor în chip lumesc, nu în sensul harului și al moștenirii binecuvântării - nu tu porți mântuirea moștenirea îți este refuzată. Știi asta? [...] Ești binecuvântat, dragul tatei, continuă Iacob, binecuvântat, de sus, din cer, și din adâncurile ce zac jos, binecuvântat cu seninătate și cu soartă, cu minte și cu vise. Dar asta-i binecuvântare lumească, nu spirituală. Ai auzit vreodată de glasul iubirii ce refuză? Îl auzi, deci, acum la urechea ta, după ce ai auzit de supunere. Și Dumnezeu te iubește, copile, chiar dacă-ți refuză moștenirea și m-a pedepsit, pentru că, în taină, ți-o destinasem. Ești primul născut în treburile lumești și un binefăcător, atât al străinilor, cât și al tatălui, și fraților. Dar mântuirea popoarelor nu va veni prin tine și rangul de conducător îți este refuzat. [...] Ești desprins de neam și nu vei fi un neam. [...] Nu ești deopotrivă cu părinții, copilul meu, căci nu ești un principe spiritual, ci unul lumesc.”

„Să fiți blestemați, dragii mei, blestemați sub binecuvântare. Să fiți despărțiți și luați unul altuia, ca să nu mai faceți laolaltă silnicii, în vecii vecilor. Să fii risipit în neamul lui Iacob, Levi al meu! Tu însă, puternice Simion, să ai oricum o soartă și o țară; dar văd că nu este de sine stătătoare și se topește în Israel. [...] Era întru totul limpede că, oarecum, tată nici nu vorbise de ei, ci de constelația gemenilor. [...] Îi încurcase în răstimpuri, vădit și intenționat, cu Ghilgameș și Eabani, cei din cântec, atât de înverșunați, și de mânioși din pricina surorii lor, încât sfartecaseră taurul ceresc și fuseseră blestemați de Iștar pentru acest păcat. [...] Dar se poate oare blestem mai onorabil, decât să fii confundat cu Dioscurii, ori cu soarele și luna?”

„Îmi va fi foarte greu să mă lipsesc de el, cel care are grijă pentru mine de tărâmul negrelii, căci Maiestatea Mea se pricepe prea puțin la aceste trebuir - treaba mea a fost totdeauna lumina de sus. Vai, cu puțină mulțumire te alegi pentru asta - oamenii îi sunt mult mai recunoscători aceluia ce are grijă de negreală, decât celui ce le vestește lumina.”

„Iosif putea fi mulțumit. Egiptul îl răpise cândva inimii de tată, și acum întregul Egipt trebuia să-și aducă omagiul durerii acestei inimi, purtându-l pe umeri pe Iacob cel mort, până la mormântul său.”

„Se tem. Se simt părăsiți, îngrijorător de părăsiți. S-a dus tatăl, centenarul acestor septuagenari. Până acum mai era față, fie și un chip de înfășat - acum îi desparte, pentru totdeauna, un zid, și deodată, simt cum le piere inima. Și deodată le pare că el a fost pavăza și scutul lor, el singur, și că a stat, unde acum nu mai stă nimeni și nimic, între ei și răsplata crimei.”

„Toți au întins mâinile spre el, care stătea în mijlocul lor, și ei îl atingeau, iar el, de asemenea, îi mângâia. Și așa se sfârșește frumoasa istorie de Dumnezeu născocită.”

[gufo_bufo · Rating 4 out of 5]

Che opera corposa e nutriente, questa tetralogia che amplia, sviluppa ed espande la concisa narrazione della Genesi. E davvero si entra nello spirito del tempo ("ora finalmente si sa come sono andate davvero le cose", pare abbia commentato la dattilografa che ha copiato il manoscritto), dal punto di vista psicologico (ho sempre pensato che i fratelli di Giuseppe avessero le loro ragioni per essere gelosi), geografico, storico (col tentativo di andare indietro, più indietro, più indietro: ma giunti all'orizzonte, una nuova quinta di dune sostituisce le precedenti, e non si arriva mai all'inizio), politico (magnifica la storia del faraone Akhnaton), teologico, così che vediamo la religione ebraica nel suo farsi e differenziarsi, e allo stesso tempo i miti mediterranei e i culti degli idoli. Ma vediamo anche quali portate c'erano sulla mensa di Labano, e quali profumi usavano gli Egizi, e che cosa era ricamato sulla tunica di Giuseppe, la famosa tunica con le maniche che Giacobbe gli aveva dato in segno di favore e predilezione, e poi godiamo dell'ironia di Mann, e poi, e poi, e poi...
Ma gli do solo quattro stelle, non cinque, perché è inesorabilmente tedesco, e finisce col dirci della bella storia perfino di più di quello che potevamo sperare, e un tantino ci sfinisce.

[Amabilis · Rating 5 out of 5]

Mannova tetralogija "Josip i njegova braća" (Jakovljeve povijesti, Mladi Josip, Josip u Egiptu, Josip Hranitelj) je mitologija prema biblijskom mitu koji je u Bibliji opisan na nekoliko stranica, a Mann je napravio mitologiju od preko 2000 stranica. I to kakvu. Sve je ovdje živo i opipljivo, likovi, zemlje i događaji. Mann se prvi put zanimao sa biblijsku priču o Josipu kad mu je jedan kolega umjetnik ponudio da napiše predgovor za njegovu grafičku zbirku opisa priče o Josipu. Neki su opisivali Manna kao "specijalista za patologiju obiteljskih odnosa", a iako se u ovoj epskoj priči radi o općim ljudskim vrijednostima, ipak se provlači i priča o obitelji, o 12 sinova Izraela. Priča započinje sa Jakovom (Izraelom) , njegovom bijegom radi prevare oca oko nasljedstva , kako bi sakriven služio ujaku teške "zemaljske " naravi koji će mu obećati kćer u koju se zaljubio, ako ga bude služio 7 godina. Kroz cijelu priču se provlači simbolika broja sedam. Jakov je dva puta po sedam godina služio kod ujaka Labana da bi mogao dobiti Rahelu (Josipovu majku), onu "pravu" koja će mu podariti 2 sina. Sam Mann je bio uvjeren da će umrijeti u 70.toj godini, kao i njegova majka, iako je poživio preko 80. Očito je pridavao važnost simbolici brojeva, što se može primjetiti i u ovoj epskoj priči. Brojevi 7, 17 i 70 su zastupljeni kod različitih događaja u ovoj priči. Mladi Josip je sanjar, odvojen od zemaljskog i rano dolazi u nemilost svoje braće zauzete zemaljskim brigama, zemljom, novcem i stokom pa biva proglašen neradnikom. Mladi Josip bijaše miljenik oca Jakova, jer ga njegova blaga pojava podsjećala na Rahelu , ženu koju je volio, a činjenica da ga je otac volio više od ostale braće je kod njih izazivala još veću netrpeljivost koja je došla do vrhunca prodajom Josipa trgovcima, pa će završiti u Egiptu. Josip svojom rječitošću i mudrošću dolazi na dvor faraona i postaje knez egipatski, "gospodar uvida u cjelinu" koji će svojim organizacijskim vještinama produžiti i održavati na vlasti blagog i slabog faraona. Od sanjara, pjesnika i mudraca postade Josip "ministar gospodarstva" u Egiptu. Tolstoj je imao kritički stav prema ulozi Josipa na dvoru faraona, jer je koristio prepredenost i lukavost da se umili faraonu i za njegove interese uništi jake feudalce, a da pritom nije osigurao bolji položaj "običnim " ljudima, tj.osigurao pravedniju reformu. Možda je Tolstojev kritički stav prema Josipovoj ulozi proizlazio iz njegovog vlastitog iskustva kod reformi zemlje i njegove uloge u oslobađanju ruskih seljaka od kmetstva, iako niti sam nije uspio napraviti što je smatrao ispravnim, dati seljacima u vlasništvo zemlju koju su obrađivali na njegovom grofovskom imanju. Naime , Tolstoj je imao ispred sebe nekoga većeg od piramida egipatskih, nekoga jačeg od faraona egipatskog, pred njegovim idealima stajala je žena. Vlastita žena, koju nije mogao ostaviti bez nasljedstva. Autor detaljno pojašnjava ulogu Josipa i predstavlja ga kao onoga koji zbližuje Sunce i Mjesec, zemlju i nebo, zemaljsko i nebesko, opisuje ga kao posrednika u harmonizaciji odnosa između stvari materije i duha.

[Jacques le fataliste et son maître · Rating 5 out of 5]

Quarto e ultimo capitolo della storia di Giuseppe. Il terzo è Giuseppe in Egitto.
È ampio, questa volta, il racconto biblico che Mann rinarra: Genesi 39,20-50,21 (e 38,1-30 per la storia di Thamar e Giuda), ma, nonostante le numerose giravolte della trama e i colpi di scena orditi da Giuseppe, la storia fluisce tranquilla dall’inizio alla fine: ormai i giochi sono fatti, Giuseppe termina di sopportare gli ultimi patimenti e trionfa su ogni avversità; interpreta con avvedutezza i sogni del faraone; fa propria la seconda carica dell’Egitto, subito sotto il monarca; affronta e sconfigge la carestia, conquistandosi l’amore del popolo. Adesso può preparare la salvezza inaspettata per i fratelli e per il padre, minacciati dalla siccità che brucia i raccolti, e costruire pezzo per pezzo la conclusione trionfale della storia.
In questo quarto romanzo, tutto riesce con facilità a Giuseppe, fin dall’inizio: imprigionato in seguito alla supposta violenza ai danni della moglie di Potifar, la sua seconda “discesa nella fossa” (uno sperduto carcere egiziano) non può essere paragonata alla prima: quando Giuseppe, ferito e spaventato, era stato gettato nel pozzo dai fratelli l’angoscia e l’umiliazione erano state reali; davvero in quell’occasione una soglia era stata superata: nella fossa era sceso un giovane avventato e vanitoso e da essa era risorta una creatura ben diversa: più saggia, più attenta. Ora, seppur rinchiuso in un carcere, Giuseppe non incontra difficoltà ad accattivarsi le simpatie del capo della prigione, diventandone il braccio destro, o a interpretare i sogni di due illustri detenuti, uno dei quali lo introdurrà alla corte del faraone.
Proprio il faraone commenterà con queste parole l’incanto esercitato dalle parole del giovane, conseguenza della sua predestinazione: «– Tu hai una maniera speciale – disse rivolgendosi a Giuseppe – di presentar le cose lietamente, come se tutto fosse già stato risolto e compiuto. –» (141).
La narrazione scorre leggera e senza intoppi; oltretutto, si tratta di fatti noti, noti fin dai tempi del catechismo. Tuttavia il racconto si dipana ugualmente. Giuseppe si sposa e il narratore si chiede «chi era dunque questa sposa, la consorte di Giuseppe, e come si chiamava? Ognuno lo sa, ma ciò non diminuisce affatto il nostro piacere nel dirlo né quello, siamo certi, dei nostri uditori nel sentirlo raccontare una seconda volta. Inoltre alcuni forse lo hanno dimenticato, non sanno più di saperlo e non saprebbero dare una risposta» (203).
Anche se i fatti sono noti, il narratore possiede artifici che gli permettono di affascinare i lettori – e di procurarsi un vantaggio anche rispetto ai protagonisti della storia: «noi ci troviamo meglio di tutti costoro, non perché già sappiamo come tutto si svolse. Questo è piuttosto uno svantaggio rispetto a coloro che vissero nella storia e ne fecero esperienza nel proprio corpo. Noi dobbiamo creare la curiosità della vita dove questa curiosità legittimamente non può esistere più. Ma il nostro vantaggio su di loro è questo: noi abbiamo potere sulla misura del tempo e, a piacer nostro, possiamo allungarlo o abbreviarlo» (303).
Ancora: «Una donna siede ai piedi di Giacobbe […] Il suo nome è Thamar. Guardiamo intorno a noi le facce dei nostri uditori e solo poche, solo qualcuna s’illumina. Evidentemente coloro che qui si raccolsero per conoscere i particolari di questa storia, per lo più non ne sanno o non ricordano nemmeno i fatti principali. Noi dovremmo biasimare questa ignoranza, se d’altro lato non riuscisse comoda e favorevole al narratore, perché aumenta l’importanza del suo compito» (221). Al di là della giocosità del narratore, un lieve rimprovero forse si avverte nelle sue parole: il racconto biblico è infatti, dal suo punto di vista, un racconto che riguarda tutti, in quanto grande manifestazione dell’umano: processo che valorizza e relativizza le sue singole forme mentre ne rivela le costanti universali. Storie, miti, religioni si allineano sotto gli occhi del narratore, dei personaggi e del lettore e si convertono l’una nell’altra.
Giuseppe, che ancora non si è svelato, così parla a Beniamino della presunta morte del fratello e della tomba dove egli sarebbe disceso: «io non dico che la fossa non sia degna di pianto, anzi bisogna levare alti e acuti lamenti in suo onore, perché essa è una realtà, una seria e profondamente triste istituzione del mondo, e anch’essa è un’ora tra le altre ore della festa. Anzi arrivo perfino a dire che per rispetto della fossa non dobbiamo far vedere che sappiamo come è per natura vuota e non ha forza di trattenere. Sarebbe sconveniente verso un’istituzione così seria. Con alte, acute grida bisogna piangere e lamentarsi, e solo in segreto nutrir la certezza che non c’è discesa agli inferi che non abbia come suo necessario complemento una resurrezione» (322). Credo che ci si debba chiedere: in queste righe, di che cosa parla Mann? Della storia di Giuseppe, con i suoi inganni e occultamenti e verità al tempo stesso note ad alcuni e ignote ad altri? Di un mito di resurrezione ricorrente in varie civiltà? Di una forma universale dello spirito umano? Della storia futura di Cristo? Delle necessarie peripezie del personaggio di un romanzo? Si tratta di un’incertezza feconda e affascinante.
Troviamo un altro esempio di questa sovrapposizione nella riflessione del faraone sull’identità di Dio: al di là di ogni apparenza naturale (il cielo, le stelle, il sole), fino all’identificazione di un Dio puro spirito, che si rivela al figlio (il faraone) e addirittura nel figlio, in un dialogo a distanza col Nuovo Testamento: «– Così egli si manifesta a Faraone, a suo figlio, che Egli ama e a cui Egli mostra tutto quello che ha fatto. Poiché Egli ha fatto tutto, e il suo amore è nel mondo, e il mondo non lo conosce. Ma Faraone è suo testimonio e porta testimonianza della Sua luce e del Suo amore, affinché gli uomini possano diventare beati e credere, sebbene anche ora sembrino amare più le tenebre della luce che splende in mezzo ad esse. Gli uomini non la comprendono, perché le loro azioni sono malvagie. Ma il figlio, che proviene dal padre, insegnerà loro che cosa è la luce. Aureo spirito è la luce, spirito del padre, e a lui cerca di innalzarsi la forza che viene dalla profondità materna, affinché si purifichi nel suo fuoco e diventi spirito nel padre. Dio è immateriale, come lo splendore della sua luce solare, Dio è spirito, e Faraone v’insegna ad adorarlo in ispirito e nella verità. Perché il figlio conosce il padre, come il padre conosce il figlio e vuol ricompensare regalmente tutti coloro che lo amano e credono in lui ed eseguono i suoi comandamenti. Egli li farà grandi e li coprirà d’oro a Corte, perché amano il padre nel figlio che da lui discende. Le mie parole infatti non sono mie, ma di mio padre che mi ha inviato, affinché tutti diventino un essere solo nella luce e nell’amore, così come io e il padre siamo un essere solo… –» (168). Il risultato non è, mi pare, un’apologia per vie traverse del cristianesimo, ma la rappresentazione di una profonda, duplice pulsione dell’animo umano: la ricerca e la costruzione del divino, l’affinamento dell’umano.
Credo che questa stratificazione dei significati sia il nucleo del romanzo – più in generale della tetralogia. L’umano, oggetto della grande narrazione manniana, è questa stratificazione e le connessioni che la attraversano. La tetralogia di Giuseppe diventa una ricapitolazione della cultura europea, a partire dalle sue origini, dai suoi grandi testi, dalle fonti del suo immaginario (ricco di figure e simboli che si ripresentano in epoche e paesi diversi), fino alle sue grandi acquisizioni di civiltà: il concetto di Stato, quello di un unico dio puramente spirituale, la separazione fra potere religioso e potere civile, l’ideale del cosmopolitismo, la solidarietà che diventa norma dello Stato ecc. Per dipingere questo quadro, Mann ora traccia parallelismi e individua costanti, ora lascia campo libero alla propria fantasia e, giocando, esercita una violenza gentile sul dato storico. Mi pare che proprio per questo motivo la simbolizzazione della realtà e il commento ironico e colto vengano in primo piano soprattutto in quest’ultimo romanzo: ogni azione, ogni personaggio sono riletti simbolicamente e l’operazione è “segnalata”. Se i giochi ormai sono fatti e tutto scorre senza intoppi secondo il piano divino-manniano, è chiaro che l’unica preoccupazione è organizzare la conclusione, raccogliere tutti i fili della riflessione e del gioco – insegnare divertendo. Del resto, «la giocondità, l’arguto scherzo sono quanto di meglio Dio ha concesso agli uomini e sono la più intima testimonianza di sé che gli uomini possano dare alla complessità e problematicità della vita. Dio li ha concessi al nostro spirito affinché possiamo indurre al sorriso perfino questo severo mistero che è la vita» (270).
La giocondità, l’arguto scherzo di Mann traspaiono in tutto il romanzo, ma talvolta vengono in primo piano, mi pare, come accade nelle ultime pagine, quando Giacobbe, dal letto di morte, benedice i figli. La conclusione della storia si avvicina e il narratore è insieme triste e felice di doversi distaccare dal proprio racconto. E per un attimo… «Con gli occhi abbassati il vegliardo si riposò, tra profondo silenzio, il mento sul petto. E dopo un po’ sorrise. Tutti se ne accorsero e furono commossi, perché tutti sapevano chi preannunziava quel sorriso. Era un sorriso felice, anzi arguto e un po’ triste anche, ma arguto appunto perché amore e tenerezza vincevano con la loro mite forza tristezza e rinunzia. “Giuseppe” disse il vegliardo. E un uomo di cinquantasei anni, che una volta aveva avuto trenta e diciassette e nove anni e nella culla era stato l’agnello della pecora matricina, un figlio del suo tempo, bello di volto, in bianca veste egizia, con l’azzurro anello di Faraone nel dito, un favorito, si chinò sotto la pallida mano benedicente» (435). Per un istante tutta la vasta storia di Giuseppe si riassume e si raccoglie sotto gli occhi dei lettori. È tutta lì, nella sua varietà, nei suoi colpi di scena, nelle sue costanti e connessioni che attraversano gli anni – e i millenni del genere umano.
Come porre un termine alla narrazione delle gesta umane, delle avventure di quel grande essere e cultore dell’umano che fu Giuseppe? «Con stupore notiamo che questa storia si avvicina alla fine: chi avrebbe mai pensato che un giorno si sarebbe esaurita e che avrebbe avuto una fine? In fondo però essa non ha una fine come propriamente non ebbe mai un principio, ma, poiché è impossibile continuarla sempre, bisognerà pure che una buona volta si congedi e chiuda le labbra che hanno tanto narrato. Poiché non ha una fine, dovrà, se vuole essere ragionevole, porsi una conclusione: e concludere è un atto della ragione, rispetto all’infinito, secondo la massima: “Chi è più ragionevole cede”» (393).
Il congedo dal lettore, che tanto a lungo è stato intrattenuto, è difficile, quasi doloroso – come dolorosa è la morte del vecchio Giacobbe: «E così questa nostra storia, granello di sabbia dopo granello di sabbia, quietamente, continuamente è passata attraverso la strettezza vitrea della clessidra; e ora è accumulata là sotto; nel vuoto spazio superiore non restano che pochi granelli. Di tutti i suoi fatti ed eventi resta solo quello che si fa e avviene ad un morto. Ma non è piccola cosa. Ascoltate un consiglio: guardate devoti e attenti come gli ultimi granelli scendono dolcemente a riunirsi con gli altri» (438).
Infine, la conclusione: con un ultimo atto di condiscendenza e di amore nei confronti della Bibbia, testo umano, troppo umano, che ha offerto tante volte al narratore l’occasione di scherzare, riflettere, inventare, dubitare, insegnare… «Ma i fratelli di Giuseppe cominciarono ad aver paura, dato che il loro padre era morto, e dicevano: “Chissà se Giuseppe non ci tratterà da nemici e non ci renderà tutto il male che noi gli abbiamo fatto?”» (Genesi, 50, 15). Giuseppe così li rincuora: «“Ed ora io, poiché ho nelle mie mani la potenza di Faraone, dovrei servirmene per trar vendetta su di voi e punirvi dei tre giorni di castigo nel pozzo e mutare in male il bene che Dio ha fatto? Non mi fate ridere. […] Così disse loro, ed essi piangevano e ridevano nello stesso tempo, e tutti stendevano le mani verso di lui che stava in mezzo a loro, e anch’egli li accarezzava. E così ha fine la bella storia e invenzione di Dio di Giuseppe e i suoi fratelli» (450-451).

[Old Man JP · Rating 4 out of 5]

An epic story that is, evidently, based on a fable from the Bible. This is the fourth and final volume of Mann's monumental work recounting the story of Joseph. I've never read the biblical story and haven't read the first three volumes of the series so I'm at a bit of a disadvantage but I think the book stands on it's own without the other. The story is that Joseph is sold into slavery by his brothers and slowly works his way up eventually befriending the Pharaoh and becomes one of the most powerful men in Egypt. He then, many years later, encounters his brothers and through a series of improbable events reconciles with them. Mann's writing is magnificent and he used a very biblical prose in telling the story. As in most biblical fables much of the story was illogical and was told in a very dramatic and romantic style but was a very entertaining read.

[Joaquín · Rating 5 out of 5]

10/10

[Dwight · Rating 4 out of 5]

I read from a superb English translation, Joseph the Provider. The book is challenging reading and will give one an appreciation for the genius of Thomas Mann, especially if he/she has never read this author before. Mann displayed profound insights into the foibles of the human mind, regardless of century or culture, and weaves a marvelous narrative around Joseph, his brothers, his father Jacob, and the Pharaoh that will prove valid in the lifelong attempt at self-discovery.

[Stefania · Rating 4 out of 5]

Τα βιβλία με θρησκευτικό ενδιαφέρον ποτέ δεν ήταν η άμεση επιλογή μου...εδώ με έφερε καθαρά η αγάπη μου για τον συγγραφέα και είχα απόλυτο δίκιο. Τo rating 4 νομίζω ότι αδικεί το λογοτεχνικό αριστούργημα ενός από τους μεγαλύτερους συγγραφείς του αιώνα του και γενικά... αλλά δεν μπορούσα να το βαθμολογήσω υψηλότερα καθαρά λόγω του θέματος του βιβλίου

[Paulo Bugalho · Rating 4 out of 5]

Estava eu, depois ter adormecido no sofá (e acordado), entregue à dupla tarefa de engendrar um comentário digno deste livro e dedilhar por entre a estante de casa o que se prestasse a substitui-lo quando um deles (dos candidatos) vem oferecer-me a voz, suponho que em troca de se ver escolhido (o que sucedeu). Gombrowicz, no segundo volume do seu diário, referindo-se, adivinho, não a este em particular mas talvez em particular ao Dr. Fausto (mas serve): "De todos esses estilos de grandeza propostos por tantos mestres, talvez o de Thomas Mann, desenvolvido ao longo da sua carreira, tenha sido o que lhe era mais próximo. Mann conseguira - no espírito da sua época - , mais do que qualquer outro vincular a grandeza à doença, o génio à decadência , a superioridade à humilhação, a honra à vergonha, tendo chegado áquela combinação louca da contradição com honestidade, inspiradora de confiança...por conseguinte, tratava esta embaraçosa contradição não como algo apaixonante e inebriante, até digno de amor ao ponto de o grande artista ser repulsivo e ridículo na criação de Mann, mas também, ao mesmo tempo, maravilhoso e cativante... como um amante."

[Juliane · Rating 5 out of 5]

Der krönende Abschluss einer unglaublichen Geschichte.

[Socrate · Rating 4 out of 5]

În cercurile şi cinurile înalte domnea pe atunci, ca totdeauna în situaţii asemănătoare, o satisfacţie blândă, dar acidă şi o discretă bucurie răutăcioasă, împărtăşite doar în întâlnirea privirilor, strecurate pe sub gene cuvios plecate, şi prin gurile ţuguiate dezaprobator. Iarăşi fusese trecută măsura, istovită îndurarea, dreptatea se vădise necesară şi, foarte împotriva Dorinţei şi Planului, sub presiunea imperiului severităţii (înainte de care, într-adevăr, lumea nici nu putuse fiinţa, deoarece pe terenul mult prea moale al blândeţii, doar, şi al milosteniei, tot nu putuse fi ridicată), Nenumitul s-a văzut nevoit, în maiestuoasă amărăciune, să intervină şi să înlăture răul, să prăbuşească, să distrugă, să Ie facă întâi toate una cu pământul ca pe vremea Potopului, ca în zilele ploii cu pucioasă, când marea de leşie înghiţise oraşele păcătoase.
Ei, recunoaşterea necesităţii justiţiei nu a fost de asemenea stil şi amploare, nici atât de grozavă ca în vremea marelui acces de căinţă şi a înecului general, şi nici măcar ca în acele vremuri în care doi dintre ai noştri aproape că au trebuit să plătească o nemaipomenită vamă, din pricina simţului estetic pervertit al celor din Sodoma. Nu chiar omenirea toată a ajuns în iad ori în gropniţă din pricina asta, nici măcar o parte din ea, care-şi greşise, destrăbălându-se, drumul, ci a fost vorba de un exemplar izolat al seminţiei, ce-i drept deosebit de frumuşel şi îngâmfat, deosebit de încărcat cu înaltă preferinţă, solicitudine şi vaste planuri, de am tot fost zădărâţi cu el – în urma unui raţionament năstruşnic, preabinecunoscut în acele cercuri şi cinuri, şi care stârnise din totdeauna amărăciune acolo – dimpreună cu aşteptarea, defel neîndreptăţită, că foarte curând Acela ce făcuse raţionamentul jignitor şi trecuse la executarea lui va avea parte de amărăciune. „Îngerii, aşa sunase raţionamentul, sunt creaţi după chipul nostru, dar nu sunt rodnici. Animalele, în schimb, ca să vezi, sunt rodnice, dar nu sunt după asemănarea noastră. Vrem să-l creăm pe om, – după chipul îngerilor şi totuşi rodnic!”

[Juan Ramírez Jaramillo · Rating 5 out of 5]

Es notable que Mann, después de muchos años de trabajo en esta tetralogía, consigue no sólo mantener sino hacer más épico el nivel de esta historia. La prosa cuidada, en un lenguaje bíblico y con la ingenuidad y maravilla de un mundo naciente, se hace incluso más hermosa en esta última entrega. Es brillante cómo logra introducir una infinidad de dilemas filosóficos, conceptos divinos y temores humanos en un universo recién creado, que parece ahora, desde nuestra distancia en el tiempo, mucho más simple y sencillo. El mérito enorme de Mann no está sólo en reescribir, en forma majestuosa, una pequeña y preciosa historia de un libro de la Biblia, sino en haber logrado describir, construir y persistir esa historia, como si la hubiese vivido, y además, hacerla eterna.

[Christian · Rating 5 out of 5]

Gehört mit zum Besten, was die deutsche Literatur je hervorgebracht hat. Die vier Bände des Josephromans sind auch für den leser ein Kraftakt, selbst wenn es sich zum Ende hin immer flüssiger ließt. Dafür sind sie aber auch treue Begleiter und offenbaren eine wunderbar tief ausgedeutete Welt des Noch-Mythischen in der schalkhaften Sprache Thomas Manns.

[lisa · Rating 4 out of 5]

вот так короткая притча из ветхого завета может привести тебя к четырехтомнику объяснения мема а я когда поеду в египет

[Giulio Minniti · Rating 5 out of 5]

WITH GOD ON OUR SIDE

“Grande è l’arte dello scrivere! Ma cosa più grande ancora è quando la vita che si vive è essa stessa una storia.”

“Giuseppe in Egitto” si era chiuso con Mut-em-enet che aizzava la servitù della casa contro Giuseppe, il “mostro ebreo”, falsamente accusandolo di aver attentato con la violenza ai danni della sua virtù. Per far ciò, la moglie di Potifar fa leva sulla più retriva demagogia sciovinista, titillando l’orgoglio di razza dei suoi sottoposti egizi per incitarli a ribellarsi contro l’abietto usurpatore straniero. Come risuonano tristi e profetiche le parole di Mut-em-enet, alla vigilia di quella che sarebbe nel volgere di brevissimo tempo diventata la più grande e vergognosa tragedia del ventesimo secolo, la Shoah, il genocidio del popolo ebreo per mano dei connazionali di Mann, i nazisti tedeschi! E in quale nuova, sorprendente luce ci appare l’intero ciclo di “Giuseppe e i suoi fratelli”, se si pensa che l’ultimo suo capitolo, pubblicato nel 1943, è praticamente contemporaneo agli orrori di Auschwitz, Birkenau e Dachau! In “Giuseppe il nutritore” non mancano velate allusioni al nazismo, come quando Giuseppe, giustificando davanti al Faraone l’uso della forza in determinati frangenti storici, dice: “Che cosa vorresti tu fare con re predoni che incendiano, saccheggiano e taglieggiano? Tu non puoi insegnare loro la pace di Dio, perché sono troppo stupidi e malvagi per comprendere. Gliela puoi insegnare soltanto battendoli […] Stolida è la spada, eppure non vorrei dire accorta la mansuetudine. Accorto è l’intermediario che a quest’ultima consiglia la fortezza”. Nonostante che il conflitto mondiale, con bellicosi popoli che premono ai confini e terribili carestie, aleggi costantemente sullo sfondo, “Giuseppe il nutritore” è comunque di gran lunga il romanzo più “leggero” dell’intero ciclo. Persino la iniziale prigionia di Giuseppe, la sua seconda “caduta nella fossa” (dopo quella drammatica provocata dai fratelli invidiosi nel secondo capitolo, che lo aveva portato a un passo dalla morte), si rivela tutto sommato un castigo lieve, quasi simbolico, in quanto il protagonista si trova di fronte un carceriere estremamente umano, giusto e sensibile, al punto che, quando Giuseppe entrerà nelle grazie del giovane Faraone per avere interpretato i suoi enigmatici sogni, egli ne farà, in un bizzarro scambio di ruoli, il suo fedele maggiordomo. La tetralogia di “Giuseppe e i suoi fratelli” assomiglia perciò a un fiume che, dopo le rapide vorticose, progressivamente si acquieta per tornare a fluire placidamente e senza fretta in prossimità della sua foce. Giuseppe dopo tanti anni riesce finalmente a incontrare i suoi fratelli, giunti dalla loro lontana terra per acquistare cereali, si palesa, dopo un’ingegnosa messinscena, ai loro occhi, increduli di trovarsi di fronte, nei panni di un potente dignitario egizio, al loro fratello perduto, li perdona magnanimamente per i loro antichi misfatti e giunge perfino a far trasferire in Egitto l’intera tribù di Israele e a riabbracciare il vecchio e amato padre che lo credeva morto, e che quindi può solennemente morire in pace. Sintetizzato così sembra il più classico e scontato degli happy end, anche se va detto che Mann non inventa nulla di nuovo rispetto al testo biblico. Il tutto è però raccontato dallo scrittore tedesco con una leggiadra e incomparabile ironia, conscio com’è che “tutto deve compiersi nel più ilare dei modi, come uno scherzo solenne” e che “l’ilarità, l’arguto scherzo sono quanto di meglio Dio ha concesso agli uomini”. In “Giuseppe il nutritore” ritorna così quell’ironica levità che aveva caratterizzato “Le storie di Giacobbe”, ossia il tomo introduttivo della tetralogia. Si prenda ad esempio la storia dell’ambiziosa e risoluta Thamar, che vuole a tutti i costi entrare con un ruolo di primo piano nella storia di Israele (e che infatti diventerà la progenitrice del re Davide), il cui inganno ai danni di Giuda, da cui si fa mettere incinta a sua insaputa, ricorda non a caso la beffa del furto della primogenitura di Esaù o quella ordita da Giacobbe contro Labano per liberarsi dal suo odioso giogo.
La leggerezza di “Giuseppe il nutritore” non deve però far pensare che il coté intellettuale del libro sia affievolito rispetto a quello dei suoi predecessori. In esso infatti si narrano miti (quello, ad esempio, del dio-bambino nella caverna), si discetta dottamente di dèi in conflitto tra loro (Aton e Amun) o al contrario misteriosamente affini (Aton e Jahvè), si discute di questioni filosofiche e di astrusi sofismi (l’essere come punto di incidenza tra il non-essere e l’essere-per-sempre), si interpretano sogni come se fossero messaggi in codice della divinità. Non inferiore è poi la componente meta-letteraria del romanzo, giacché più volte, come nei libri precedenti, Mann cerca di accreditare la sua storia come più realistica, più veritiera di un originale “la cui laconicità poco risponde al modo in cui la storia raccontò originariamente se stessa, cioè a come la realtà storica si svolse a suo tempo”. Mann scrive così “non con la disinvolta imprecisione della leggenda, bensì con la ragionevole riserva che impone il rispetto per il reale svolgimento dei fatti. Qui infatti non si millanta, ma si racconta”. Pertanto lo scrittore di Lubecca non si fa scrupolo di fermare la narrazione per fare una precisazione psicologica, oppure per chiarire un’inesattezza storica, o ancora per stemperare le esagerazioni del mito (come quando mette in dubbio che gli anni della carestia siano stati effettivamente sette, o i componenti della tribù di Giacobbe precisamente settanta, lasciando intendere che chi ha tramandato la storia abbia voluto privilegiare dei numeri considerati sacri rispetto ad altri meno emblematici). Mann si pone quindi come un mediatore tra la storia che in origine si è raccontata da se stessa e la storia come è giunta, con i suoi travisamenti e i suoi malintesi, fino alle nostre generazioni, ed in fin dei conti si fa egli stesso protagonista con le sue riflessioni parallele alle vicende di Giuseppe.
Il leit motiv del romanzo, sotteso alle numerose e avvincenti storie di Giacobbe e di Giuseppe, resta comunque soprattutto uno: la scoperta di Dio da parte dell’uomo. E’ curioso come questo sentimento religioso, che da Abramo in poi si fa sempre più raffinato, presupponga un atteggiamento che a molti potrebbe apparire addirittura presuntuoso ed egocentrico, ossia mettere il proprio io e la propria salvezza al centro di tutte le cose, come essenziale premessa per la creazione di un Dio insieme universale e personale. Parlo di creazione non a caso, perché se l’uomo ha bisogno di Dio per decifrare e portare a compimento il proprio destino, diventandone docile strumento dei suoi disegni, allo stesso modo Dio necessita dell’uomo per rivelarsi e venire alla luce. Nel gustoso e quasi umoristico “Preludio tra le gerarchie celesti” si immagina addirittura un Dio che ambisce a farsi incarnazione di un popolo per poter essere come gli altri dèi, per scendere dal suo algido e solitario iperuranio e sperimentare quella vitalità che l’uomo deve aver provato con il peccato originale, quando ha rinunciato alla perfezione dell’Eden per l’attrazione verso la materia, l’informe, la vita. E’ questo, secondo Mann, il misterioso motivo che porta alla nascita del patto stretto da questo Dio, geloso e collerico non meno che sommamente sapiente e giusto, con i patriarchi dell’Antico Testamento, da Abramo giù giù fino a Giuseppe, e che lo scrittore tedesco descrive con un’ineguagliabile vena, non soltanto mistica e religiosa, ma anche e soprattutto umorosa, viscerale e carnale, facendone il centro di gravità di un’opera che parla, in una maniera solo apparentemente contraddittoria, di cose ultraterrene mentre contemporaneamente narra di passioni e di speranze, di amori e di rancori, di vendette e di riconciliazioni estremamente terreni, come se Giuseppe e i suoi fratelli fossero in tutto e per tutto nostri contemporanei. In questo, io credo, risiede la grandissima forza espressiva, e in ultima istanza il fascino, di un’opera dalle ambizioni smisurate, ma che si legge con grande facilità, trascinante come un romanzo d’amore o d’avventura e leggero, a dispetto della sua mole, come una nuvola o come una piuma.

[Paulo García · Rating 5 out of 5]

Última entrega con la que se llega al desenlace de una historia conocida, pero que de la mano de Thomas Mann no deja de sorprender al lector por sus diferentes elementos con que la nutre.

En esta ocasión nos encontramos a José que vuelve a surgir del pozo, en este caso llegando a estar al lado del faraón para organizar y enfrentar el sino mostrado en los sueños. Se muestra un José maduro, consciente de sus capacidades y cómo las puede emplear para enfrentar sus retos. Asimismo, se presenta esta etapa de su vida como el tiempo de concesiones y, aunque no renuncia a las enseñanzas paternas, se amolda a la sociedad en que se desenvuelve con sus costumbres (que ya se visualiza un poco en la tercera parte).

Dentro de los hechos que esperaba con más ganas leer estaba el reencuentro con los hermanos. Me ha gustado mucho cómo se muestra la planificación de este y cómo se presenta. No obstante, el momento más emotivo y significativo fue el estar frente a frente de nuevo con Jaacob.

[Mauberley]

A wonderful and satisfying conclusion to the tetralogy. Mann depicts Joseph’s relationship with Pharoah wonderfully well and the descriptions of Joseph’s life in Egypt are rendered with perfect - and never superfluous - description. Mai-Sachme is a fine character to introduce so late in the work. The reconciliation is rendered beautifully. The four novels represent my favourite discovery during the pandemic. My thanks to Karen Armstrong for pointing me to this work.

[Margaret Hrezo · Rating 5 out of 5]

Still love it the second time through.

[Fernando · Rating 4 out of 5]

Cuarta y última entrega de la tetralogía Jose y sus hermanos de Thomas Mann. Junto con la primera, es la que más me ha gustado, aunque en algún tramo las conversaciones religiosas entre Akenatón, faraón que rompió con el politeísmo religioso egipcio que imperaba por entonces, con José al que encumbra a segundo del reino, tras la acertada interpretación que éste hace de unos sueños recurrentes del faraón, se me hacen un tanto pesadas, si bien el conjunto del libro se lee bastante bien, está muy bien escrito y transpira por todos sus poros el alto conocimiento que sobre Egipto tenía el autor.

Esta ultima entrega empieza con José negándose a caer en las insinuaciones lúbricas de la esposa de Potifar, su benefactor en Egipto, lo que dará con este de nuevo en una remota cárcel del alto Egipto. Una vez allí, dadas las altas dotes de administración que José posee, y que son bien conocidas por el amo de la prisión, es nombrado administrador de la misma pero sin perder su condición de cautivo. Estando allí coincide con dos altos funcionarios que son encerrados como sospechosos de un complot para asesinar al faraón. Estos funcionarios tiene unos sueños cada noche que José les interpreta acertadamente, suponiendo la muerte de unos de ellos a los tres días y la liberación del otro al aclararse su no participación en el complot. Una vez liberado y antes de partir José le pide que se acuerde de él una vez recupere sus antiguas funciones, pero nada de eso ocurre.

Pasan los años y hay un nuevo Faraón en el reino, que sueña de forma recurrente un sueño que ningunos de sus adivinos y consejeros es capaz de interpretar de forma satisfactoria, pero el presiente que su correcta interpretación tendrá importantes consecuencias para todo su pueblo. Este hecho es conocido por el alto funcionario, años atrás cautivo junto a José y él comenta al Faraón que en la remota prisión  donde fue encerrado mientras se aclaraba lo del complot, coincidió con un tal José, que interpretó de forma correcta su sueños. Inmediatamente José es llamado a buscar y puesto a disposición del Farón. A partir de este hecho José se en umbra como mano derecha del Farón y administrador único de todo Egipto.

La historia es más larga pero mejor dejo de contar el argumento. 

La tetralogía al completo son más de 1600 páginas. Desde mi punto de vista un esfuerzo demasiado grande para atacarlo de una sentada, y quizás demasiado extensa para el atractivo que tiene tanto la historia como los personajes. En mi caso he estado algo más de tres años para terminarla.

[Anne Hamilton · Rating 4 out of 5]

The final volume of the saga of Joseph and his brothers begins with Joseph en route to the prison of Zawi-Re, presided over by the never-surprised and placid-tempered Mai-Sachme who, far from being a lazy governor, is intent on ensuring his workforce is given the positions most suited to their talents. So he sets Osarsiph (Joseph) in an administrative role so he himself can focus on matters of medicinal interest.

The story glows from start to finish, and by "glow" I mean that every character, even the most dubious, seems to walk under a permanent halo. The best possible interpretations are put on all actions, the spin is positive, the Black Land of Egypt feels like it's a fairyland of delight and dreams-come-true. Even the most villainous characters are thoroughly likeable. The story is set in the era of Akhenaten and his consort Nefertiti and has an aura of the high epic. Scenes are long and languid and the language is redolent with half-explained myth and legend.

Mann weaves midrashic stories into the plain biblical account, sometimes explaining, sometimes not. Thus, for some rabbis, it was unthinkable that Joseph contract an Egyptian marriage, a marriage with Sheol, an Ishmael marriage, and therefore he didn't marry Asenath but his half-sister Dinah or else Dinah's daughter (though, as Mann points out, this is no better since she would be also the daughter of Shechem.)

Mann strangely repeatedly calls Jesse "Isaiah". This may be a spelling error, since names are hardly consistent in spelling in the book. Elon moreh is an oracle tree, the central point of a shrine and the cult of the highest and only God. Baal Peor, Baal Hermon, Baal Meon, Baal of the Bond, Dance-Baal were some of the names of Baal.

Several pages are expended in justifying Joseph's actions towards the Egyptians in terms of taking their cattle and land, and rehabilitating his reputation in regard to the accusation of dispossession.

The prophecies of Jacob for his sons have overtones referring to the constellations of the zodiac.

[J. W. Thompson · Rating 4 out of 5]

A bit of an anti-climax after the rest of these novels. It felt like Mann was rushing to get the story finished, and that he had spent much of his enthusiasm on the earlier parts. Some aspects of it felt a bit forced, like the character Mai Sakhme, the prison warden, who kept being mentioned fondly without really earning our interest or attention. I also found the Pharaoh a little disappointing. It's very clear what Mann was going for, but I think the type of the hyper-sensitive mystic felt out of place here. We have already had Jacob and Joseph as examples of this at various points, so it lost its charm when we got to Pharaoh. I also found his quoting of the gospel of John to be in bad taste (not to say blasphemous), and jarring.

There is a lot to praise in this book also, most of which it shares in common with the previous parts of the epic. Perhaps the ending was the best part of this novel, with the reunion and Jacob's death and burial. The story of Tamar also stood out in terms of its quality. On the whole, however, it did seem to reach fewer high points and with shine with a little less brilliance.

[Eirini Zazani · Rating 4 out of 5]

Τώρα που το τελείωσα, μπορώ να πω ότι το θεωρώ πιο αριστουργηματικο από το Βουνό. Μεγάλο εγχείρημα του συγγραφέα που αξίζει να διαβαστεί, παρά τον όγκο και τις λεπτομέρειες που, ναι, κάποιες φορές κουράζουν. Εξαιρετική η αφήγηση και το ύφος του, που ναι μεν είναι βιβλικό, αλλά κι αρκετές φορές υπάρχει ιδιαίτερα έξυπνο και καυστικό χιούμορ. Δεν μυθοποιει τους χαρακτήρες του, αλλά τους αντιμετωπίζει ως ανθρώπους με στοιχεία καλά κι αδυναμίες. Από την άλλη, η έρευνά του είναι εξαιρετική σε πεδία, όπως της εθνολογίας, ανθρωπολογίας, ιστορίας, θρησκειολογίας, ψυχολογίας.

[Timo · Rating 4 out of 5]

4,02 - Die wirklich gelungene Beschreibung des Wiederaufeinandertreffen von Joseph und seinen Brüdern ist definitiv ein würdiger Abschluss für die Buchreihe. Besonders im Gedächtnis bleiben wird mir bestimmt die Rede Juda's.

Allerdings hat auch dieser Band mir wieder zu viele Längen, die den Lesespaß des hervorragend geschriebenen Buchs ein wenig geschmälert haben.

[Gaby · Rating 3 out of 5]

“Un hombre que utiliza el poder sólo porque lo posee, y lo hace en contra de toda justicia y entendimiento, ese hombre es ridículo. Y si no lo es ahora, lo será en el futuro, y nosotros hacemos causa común con el futuro.”

[Ysaías Lucas Núñez · Rating 5 out of 5]

¿Qué acabo de terminar de leer? Increíble. Gracias, Thomas Mann, gracias.

[Dennis Redfield · Rating 5 out of 5]

Who are you Kidding

Pattern comes first. I've been reading Joseph and his brother for over three years. This volumn for the last thre years months.

[Alexander Theofanidis · Rating 5 out of 5]

Τέταρτος και τελευταίος τόμος του «Ο Ιωσήφ και οι αδελφοί αυτού» και αν σε κάποιους φανεί ότι στο τέλος πλατειάζει λίγο, δεν πειράζει, παραμένει αριστούργημα, και μέρος ενός τετράτομου αριστουργήματος με απίστευτη συνοχή, παρά τις χιλιάδες σελίδων που καλύπτει.

Η προφητεία του Ιωσήφ που πλέον είναι στην υπηρεσία του Ακενατόν (Φαραώ της Αιγύπτου που έδωσε ώθηση στη λατρεία του ήλιου αντί για τον σκοτεινό και δολοπλόκο νεκρολάγνο Άμμωνα) ευοδώνεται, τα χρόνια της σιτοδείας διαδέχονται τα χρόνια της αφθονίας και έτσι σιγά σιγά έρχεται ο χρόνος για την προοικονομημένη επανένωση των 12 αδελφών.

Οι δυνατότητες να ξεφύγει από το «πρωτότυπο» ίσως είναι ακόμη λιγότερες, αλλά και πάλι η κομψή πένα του Μαν υφαίνει μια όμορφη ιστορία και δίνει βάθος στους χαρακτήρες, καθυστερώντας το αναπόφευκτο τέλος της όσο αυτό είναι δυνατόν.

Ό,τι καλό έχει ειπωθεί για τους προηγούμενους τόμους, συνεχίζει να ισχύει και εδώ. Δυστυχώς, φτάσαμε στο τέλος, όσο μακρύ κι αν ήταν το ταξίδι…

Υ.Γ. Το έχω ξαναπεί, αλλά αν υπήρχε Champion’s League ευρωπαϊκής λογοτεχνίας, ο Μαν και ο Τζόις θα έπαιζαν κατευθείαν στους ομίλους…