1994. Cartea întâi

by Mugur Grosu

Când mă apucasem de lucru, eram convins că voi lua în vizor doar anul 1994, și strict acel 1994 al meu – anul fugii mele din Constanța natală și începutul unui exil (jovial, inocent, aproape inconștient) în capitală, unde-am descoperit boema neo-hippie și am trăit pe străzi, prin subsoluri sau mansarde infecte, în care era să-mi pierd viața de 3 ori. Am căzut și m-am ridicat și iar am căzut și-apoi m-am adunat din bucăți, încercând să-mi câștig identitatea și independența, în timp ce „istoria mare” trecea pe lângă mine, sau chiar peste mine, și poate tot ce făceam în închipuitul meu escapism era, de fapt, doar să evit să fiu strivit de ea. Mugur Grosu

Capacitatea lui Mugur Grosu de a transfigura în proză latențele poetice ale experiențelor sale, umane și artistice, garantează o lectură substanțială. Ca transilvănean – cunoscător și apreciator al inestimabilelor valențe ale Dobrogei, întru definirea specificității noastre de națiune carpato-pontică –, îmi permit să salut apariția unei asemenea mărturii literare, de intensă autenticitate, despre cum e să te naști și să crești, la distanță de două milenii, în provincia unde fu exilat poetul latin al Artei Amorului. Virgil Mihaiu

Muzică amestecată cu râsete. O fată frumoasă și greu de atins. Un ruj rostogolit. O fisură în prietenie. Un băiat care se încăpățânează să respire în afara marelui plămân colectiv. Teroare și fericire. Multă tandrețe. O carte de care nu vrei să te desparți.

160 pages, Paperback

Published May 15, 2025

Reviews

[Jovi Ene · Rating 4 out of 5]

1994. Mugur Grosu e pe cale să împlinească 21 de ani și se află în fața primelor decizii cu adevărat importante din viață - cum își va construi viitorul, cum își va găsi și aprofunda prima iubire, cum va scăpa de tutela părinților și a rudelor, care-i sunt adevărații prieteni, cei care vor rămâne aproape și în anii ce vin?
Suntem la doar primul volum dintr-o trilogie și sunt foarte curios ce urmează. Naratorul este un personaj fascinant și mi-e cu atât mai aproape cu cât diferența temporală dintre generații este aproape inexistentă - și noi am suferit din dragoste, și noi căutam desprinderea de părinți, și noi mergeam în Vamă sau la Costinești.
Volumul este abil construit - utilizând atât proza tipică unei adolescențe târzii, cu multiple căutări, sentimente și gânduri, dar și poezia (despre care autorul spune la fiecare pas „Am scris mai apoi...”, semn că acestea sunt fragmente scrise mai târziu, dar cu gândul la trecutul) sau fotografia blurată, care oferă indicii asupra trecutului. Așadar, tinerețe, entuziasm, muzică, dragoste, filosofie, autenticitate. Mi-a plăcut.

[Andreea · Rating 4 out of 5]

Recomand cu drag✨

[Casiana]

“Fiecare cu trianglul său”

1994 e un 𝐫𝐞𝐦𝐢𝐧𝐝𝐞𝐫 bun că poți să 𝐭𝐞 𝐩𝐢𝐞𝐫𝐳𝐢 frumos. Parcă uneori prea tare ne luăm în serios și prea multe ratăm din teama de a nu a greși. Cu o luptă pentru a fi așa cum ne simțim în interior, toți suntem datori. Cum și-a câștigat Mugur Grosu identitatea? Care este 𝒕𝒓𝒊𝒂𝒏𝒈𝒍𝒖𝒍 fiecăruia dintre noi?

[Există și o tresărire de sexualitate în cartea asta, vine la pachet cu adolescența. Scurta scenă 𝒂 𝒄𝒓𝒆𝒊𝒐𝒏𝒖𝒍𝒖𝒊 este de descoperit].

http://asasunt.eu

[Florin Cobzac · Rating 4 out of 5]

Nu știu cum, dar în ultimul timp am dat numai peste cărți bune. Chiar aveam nevoie după perioada acesta de 7 luni în care frământările sociale și presiune puternică au fost precum un erbicid pentru cheful de lectură. Aceasta de azi mi-a plăcut foarte mult.

Una dintre cărțile mele preferate este ”Muzici și faze” a lui Ovidiu Verdeș. Este acolo un personaj care pot să spun că mi-a plăcut chiar mai mult decât Tinuț, personajul principal. Este vorba de Bodi, prietenul mai mare și mai rebel al lui. Ei bine, acest personaj avea … un parfum aparte. Nu știu cât din cartea lui Mugur Grosu este ficțiune și că biografie, nici nu vreau să aflu, deși intuiesc pentru că în descrierea de lansare apare ”un roman nonfictiv ”… dar are el aici un ”Bodi” al dracului de fain.
Textul are zvâc, totul este dinamic, viața trece prin personaj ca acceleratul spre Constanța la începutul verii în anii de liceu.
Întâmplările sunt expuse fără menajamente, cu autoironie, într-un mod frust, fără vulgarități gratuite, limbajul este acordat perioadei și vârstei personajului, am trăit din plin perioada aia și cam știu ce spun.
1994 este anul în care personajul se azvârle în mașina de tocat a vieții, mașină care în cazul acesta este ”manivelată” de un cuplu teribil format din tranziția post 89 și finalul unei adolescențe. Și cum în mașina de tocat nu poți să bagi decât bucățele de carne… cam asta se întâmplă și cu personajul nostru, este tocat mărunt de o serie de întâmplări care pur și simplu te sechestrează în carte. Pun pariu că nu o veți citi în mai mult de 3-4 tranșe. 🙂

Dar hai să mă întorc un pic la ”tocătura” despre care spuneam, 🙂 nu de alta, dar poate vă arunc ceva momeli de lectură.
Să vedeți cum o poezie te bagă într-un mare rahat și cum un herpes te scoate nesperat din el. La mijloc e Ceaușescu… ca să fie ”și mai clar”. 🙂 Cum practica agricolă te transformă în fugar. Mergem pe la o mânăstire în căutarea unei vocații, dar sfârșim în pat cu un călugăr tare ”sufletist”, bătut de un tractorist … într-o aventură care seamănă cu o fază în care ești alergat de o haită de câini și ești capsat din când în când de către un colț mai curajos. 🙂 Mă opresc aici… dar nu v-am zis aproape nimic, pe lângă ceea ce încă nu a fost pomenit.
Fiecare capitol se încheie cu un poem, totul este presărat cu fotografii din arhiva personală sau a prietenilor… toată cartea pare să fie o ”dezbrăcare de carne și o îmbrăcare cu spirit”. Se termină brusc, dar este doar o stație…
V-am convins?... eu spun că un pic da. 🙂 Dacă nu, atunci când sunteți într-o librărie căutați coperta asta galbenă și citiți 2-3 pagini, o să vă tragă un șut până la casa de marcat. 🙂

[Irina Groza · Rating 5 out of 5]

Primul gând după ce-am închis 1994 - ce bine că va fi continuat vârtejul acesta fierbinte, acest mix de poezie în proză și proză în fotografie, ce mi-a amintit de povestirile lui Charles Bukowski. Mugur Grosu scrie foarte bine și aleargă cu tine de mână până la ultima pagină, până la ultimul val. Și ce val!

[RAI · Rating 5 out of 5]

Nostalgie, ironie, dragoste, erotism, umor, prietenie, comunism, capitalism, aventură, politică, cultură, ba chiar și un strop de antropologie pontică, toate dozate foarte bine într-un roman scurt, dar complex, care se citește lejer dar intră în suflet și-n minte, despre adolescența unui boem în anii de tranziție românească de la comunism la capitalism.

#rairecomandă

[Florin Hălălău · Rating 5 out of 5]

Am să punctez cîteva din ideile și poveștile care mi-au rămas în minte citind noul roman al lui Mugur Grosu, fără pretenția de a scrie o recenzie propriu-zisă. Este Anul Nou 1994, așteptînd In Utero să se nască, pe muzica ultimului album Nirvana înainte ca liderul trupei, Kurt Cobain, să se sinucidă în anul care începea. Dar nu despre muzicianul american va fi vorba, chiar dacă muzica lui se va mai auzi pe parcurs. Personajele principale formează un trio "cvasiasexuat": naratorul, Miere, personajul feminin și Virgil, celălalt personaj masculin. Pianul ocupă treptat spațiul romanului, apar Harry Tavitian și Bach, chiar și Virgil cîntă la pian, așa că muzica rămîne în prim-plan. Mă așteptam ca Miere să invadeze pagina, dar îndrăgostirea se face mai încet și cu nuanțe mai reci decît credeam. "Să zic că era frumoasă nu zic mare lucru. Nu e suficient. Miere și fiere". În capitolul despre Liceul de Marină, iese în evidență doamna Boss, profa de mate, cea pe care o desenase goală pe ultima pagină a caietului, la sfîrșit m-am întors să văd titlul capitolului și nu m-am mirat să văd că scrie: Doamna Boss. Apoi fuga din practica agricolă și întoarcerea la Miere pentru o experiență cvasierotică pe muzica lui Sade, despre care se spune că e cea mai potrivită muzică pentru a face dragoste. De altfel, prezența lu’ Miere aduce lumină (la lumière), deși în poze abia se întrevede, Miere, o umbră, se numește una dintre ele. Aici s-ar putea auzi Coralie Clement cu L’ombre et la lumière. Și totuși atît de cinematografică, ar fi filmul lu’ Miere (frații Lumière!). De ce se desparte de Miere?!, m-am întrebat fără speranța vreunui răspuns, nu știu cine mi-ar putea da unul care să mă convingă. Iată și o idee care ar putea sta la baza unei școli filosofice: "scara la care se află cel ce-și cască gura să latre la univers: nimicnicia". Iar "tratamentul traumagic" apare ca un ritual de lepădare a copilăriei sau de încremenire a clipei. Fiecare capitol se termină cu cîte un poem, precedat ca un leit-motiv de cuvintele: "Am scris mai apoi:" un contrapunct poetic ca o cheie de boltă a întregului roman. Foarte bine creionat ca personaj este Ghelasie, călugărul care îi scoate din cap ideea monahiei, mult mai puțin uman decît Virgil păcătosul. Sfîrșitul capitolului 10 vorbește despre mineriada din septembrie 1991, iar începutul capitolului 11 despre vizita medicală pentru recrutare, "măsurat și tranșat ca pe-o halcă de trimis la tocat". Întîmplarea face ca în septembrie 1991 să trec și eu prin aceeași vizită medicală, complet gol în fața unei comisii care a hotărît că sînt apt să-mi servesc țara cu arma în mînă. Apoi revenirea lui Miere, care unge fiecare pagină cu amintirea dragostei ei, chiar și în timpul aventurii naratorului cu Grațiela/Grația. Ultimul capitol ne duce înapoi la Revelionul anului 1994 cu care se deschide cartea. "Poartă o haină nouă. Roșie. Roșu alungă necazul și ghinionul". N-a fost un an simplu, dar eram tineri, mai ales Mugur, așa că necazurile treceau mai ușor, viața era mai suportabilă. Am văzut cartea lîngă cea despre Celibidache în Humanitas Kretzulescu, semn că 1994 se va ecraniza, poate chiar de către autor, pe care-l știu pendulînd cu succes de public prin toate artele.