Exuvii

by Simona Popescu

Enigmaticul titlu al cărţii spune, într-un fel, pentru că „exuviile“ sînt pieile lepădate, carcasele subţiri lăsate în urmă de fluturi atunci cînd ies din pupe, învelişurile năpîrlite ale vietăţilor care, crescînd, se transformă cu totul. La fel facem şi noi cu ipostazele noastre vechi, infantile, imature, pe care le îngropăm în uitare. Simona Popescu, ea, nu poate şi nu vrea să le le strînge, le colecţionează, le suprapune într-un timp prezent care, ca într-o sincronie perpetuă, adună toate vîrstele precedente la un loc. Credinţa ei este că psihologia individuală, identitatea, personalitatea îşi pierd consistenţa dacă renunţă la paşii anteriori. Nu sîntem doar ce sîntem, ci şi ce am fost. Iar adevăratele abisuri ale fiinţei se ascund în trecut, în experienţele înstrăinate ale avatarilor care ne-au purtat numele.

„Simona Popescu este o scriitoare de o mare originalitate. Simonologia e un domeniu de cercetare care-i aparţine, deschis în continuare celor mai neaşteptate descoperiri.“ (Gheorghe Crăciun)

„O sinceritate dezarmantă, dezarmată, savuros-periculoasă dacă nu eşti tu însuţi antrenat în scufundări la adîncimi perfid-voluptuoase. Citesc o carte despre mine! Nu-s original.“ (Emil Brumaru)

„Exuvii este un roman pe care se pot exersa o serie întreagă de abordări critice, de la cele tematice pînă la eseuri despre corporalitate, alteritate, identitate sau feminism. Orice abordare îşi are aşadar temeiul ei. Esenţial la acest roman este, cum ar spune Eco, faptul că poate institui noi date de cod sau de enciclopedie.“ (Marius Chivu)

Genres: Romanian Literature, Romania, Fiction, Contemporary, 20th Century, Read For School, Unfinished

328 pages, Hardcover

First published January 1, 1997

About the author

Poetă, prozatoare şi eseistă română contemporană. A absolvit Facultatea de Litere a Universitaţii Bucureşti în 1987. In prezent este lector la aceeaşi facultate.
Dintre volumele de poezie: Xilofonul și alte poeme (1990), Pauza de -respirație (1991/ împreună cu Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Marius Oprea), Juventus și alte poeme (1994), Noapte sau zi (1998), Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie (2006), iar dintre volumele de eseistică: Volubilis (1998), Salvarea speciei, eseu biografic despre poetul suprarealist Gellu Naum, precum și romanul Exuvii (1997, 2004).

Reviews

[Ruxandra (4fără15) · Rating 5 out of 5]

Eu nu l-am iubit pe Dumnezeul tuturor. Eu l-am iubit pe Dumnezeul meu spre care-mi ridicam păgânele cuvinte, pe Dumnezeul căruia îi strigasem “Tu nu exiști”, pe Dumnezeul cu care vorbeam în minte, fără cuvinte, de câte ori mă amenința ceva, de câte ori îmi aminteam că sunt Schelet. Dumnezeul meu nu avea chip și nu era nici bărbat, nici femeie și nici altceva. El era noaptea uriașă de vară țesută din poleieli și subțirimi, era golul dintre stele, vântul câteodată, ninsoarea amețitoare, vârtejul înalt din care pornea iureșul de fulgi curați și reci, era zăpada nesfârșită de la capătul pământului, oceanul necunoscut în care plonjam imaginar, soarele rotund și portocaliu de la apus, focul la care mă holbam în neștire, ploaia adormitoare și spectrul albastru care-mi apărea în față și ma înconjura ca o armură de abur de câte ori o vehemență străină (sau un miros suspect) îmi dădea târcoale. Și era semințele de plop după care alergam vara ca să prind în aer “norocul” pufos.

[Derodidymus · Rating 2 out of 5]

dumnezeule, nu m-am mai plictisit așa de tare decât la 'Martin cel avid' și poveste despre două orașe a lui dickens.
cu cât mă apropiam mai tare de final (cu atât mă durea mai tare capul), cu atât mi se părea că simona se împopoțonează cu și mai multe piei. cuvinte peste cuvinte peste cuvinte. m-am simțit sugrumată de abundența lor. enumerări peste enumerări, sinonime peste sinonime.
oribil :)
și ce a vrut să demonstreze/obțină prin asta?
o carte plictisitoare, dar fancy . cred că însumează perfect ce se întâmplă cu literatura contemporană- nicio direcție, apelează la tot felul de artificii ca să mascheze un gol, o lipsă, un handicap.
și ce păcat pentru că au fost pagini superbe pe care le-am apreciat, ca apoi să revină la fortăreața ei din cuvinte. de ce se ascunde simona, de cine se ascunde simona? de ce nu mă lași să te văd așa cum ești?
nu regret timpul 'pierdut', nici durerea de cap, întrucât cel puțin am mai lucrat la voință și disciplină.

[Xandra · Rating 4 out of 5]

O carte construită mai mult din senzații decât din întâmplări, în care domină nostalgia după copilărie și adolescență, o nostalgie uneori duioasă și senină, uneori întunecată și plină de cruzime. Dacă Simona Popescu va mai scrie vreodată proză, o voi citi cu drag, deși, recunosc, m-ar bucura o Simonă ieșită din exuvia acestei cărți, o Simonă mai simplă și despovărată de artificii de limbaj.

[anca dc · Rating 5 out of 5]

Nu ne-am plăcut atît de mult de la început. A fost aşa, puţin cîte puţin, o creştere. Cel mai mult m-a încîntat faptul că nu îi scrisă 'stas' ca o autobiografie, în ani mai mult sau mai puţin crescători, ci îi luată pe anumite teme, pe 'piticii' ei din cap, pe obsesii, pe vizuini, cărţi de bucate şi cîte şi mai cîte. Destul de singuratică Simona asta, dar noa, şi ea recunoaşte asta. Inevitabil, mi-am comparat copilăria, şi, la mine, e zgomot mult şi compania asemenea - verişori grămadă, gaşca de pe stradă, baieţii de la bloc, veşnice războaie de 'putere' între fetele-verişoare şi baieţii-verişori, pac-pac-uri, ascunsa seara tîrziu şi tot felul de invenţii şi sperieturi. Cele mai vii momente de singurătate sunt dăţile cînd mă dădeam cu biţigla pe străzi şi cînd citeam. Dar cînd citeam erau şi cele mai faine şi, de fapt, ne-singure, fiindcă citeam la verişoarele mele muzicale în timp ce ele studiau. :) Mda. Asta aşa, copilăria-mi pe foarte scurt.
Cît despre citatul de mai jos.. ce să zic? Se potriveşte de minune! Nu numai cu obiceiul meu început întra cincea de a citi pe stradă, ci şi cu această carte care a fost citită exclusiv pe drumuri casă-serviciu-casă şi alte instituţii mai mult sau mai puţin oficiale.

E o anumită voluptate în lecturile astea aparent superficiale: cititul în mijlocul mulţimilor, într-o sală de aşteptare, în gară, în autobuz, în timpul orelor la şcoală, în pauze, la o coadă, în picioare. Atunci, gîndirea ta descompusă ca o rază de lumină într-un spectru multiplu şi atrasă de altceva, ascuţită de viteza unui alt fel de timp (care era "timpul" locurilor, oamenilor pe lîngă care treceai) înregistreză nişte lucruri care te uimesc întotdeauna. Sub semnul urgenţei, creierul se mobiliza formidabil, făcea legături fantastice ca niciodată în zilele de lene lăbărţată, intra într-un soi de febră, de delir, lucra într-o altă turaţie.

[Dorin Lazăr · Rating 1 out of 5]

Ah, ce renghi ne joacă Simona Popescu!

Vedeți dumneavoastră, Simona Popescu nu e doar o autoare care și-a luat caietul de expresii și l-a transformat într-un text adoptat ca parte din programa școlară devenind unul din cele mai vândute texte post-decembriste. Nu, autoarea e o pupă ce se deretică de exuvii elucubrând pe pagini prelungi liste întregi utile antropologilor de peste 200 de ani. Simona Popescu gândește la un alt nivel - pentru ea nu există acum, ci doar viitorul îndepărtat. Gândește în secole, joacă șah 6D cu noi.

O să vă zic ce realizează Simona Popescu - să înțelegeți că voi, criticii ei, vă împiedicați în cuvinte. CUVINTE? Sunteți niște pigmei culturali! Ea pune *VIAȚĂ* acolo!

În primul rând, Simona Popescu stabilește, practic, nivelul cel mai de jos pe care îl poți atinge din punct de vedere literar. Ea e borna după care se măsoară orice alt text de-acum încolo - este subunitatea atomului din punct de vedere literar.

În al doilea rând, la finalul acestei ediții există un „Dosar critic”, unde culege mărturiile delirante ale lumii literare legate de Exuvii. Practic, ca un securist al bunului gust, Simona Popescu expune impostura criticilor literari, cu cronici citate. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem e: de ce acești oameni au făcut recenzie și au vorbit despre o carte pe care în mod sigur nu au citit-o - pentru că, să fim serioși, cum poți pretinde că ai citit această înșiruire anostă de chestii?

În al treilea rând, însă, mi se pare tragică soarta personajului Tom, care după ce a reușit să se lupte cu toate limitările situației sale, după ce a reușit să-și învingă condiția, a fost eliminat și trecut în neființă - ah, inexistență! - de către o autoare care nici măcar nu a inclus un personaj Tom care să aibă ceva interesant de făcut! TOM! Ne e dor de tine deja!!!

La modul foarte serios, Simona Popescu a luat ora de compunere din clasa a II-a, a luat caietul de expresii, și l-a extins pe câteva sute de pagini. Este un blog autoerotic - o masturbare publică folosind ca material stimulant dicționarul limbii române și, pe alocuri, un dicționar latin-român. E drept, e un blog avant la lettre, dar orișicât. Este o carte despre nimic; este doar navel-gazing dus la maximum. Măcar Cărtărescu și-a păstrat scama în buric doar pentru primele câteva pagini din Solenoid - Popescu învârte la scama aia din buric până nu rămâne nimic, ca să ne dăm seama că nu a fost nimic oricum. O ciorbă de cuvinte și idei care nu au o înșiruire logică coerentă, un efort dadaist sub acoperire.

Și serios, ce poți spune mai mult despre o carte care nu te primește nici măcar de la titlu? Dacă Popescu vroia să scrie o carte atât de intimă (și vroia) putea să ne scutească și s-o țină pentru ea și prietenii ei. Dar, bag seamă, când a publicat această exuvie nu existau încă bloguri să și le țină pe internet până își dă seama că oamenii n-ar citi-o decât obligați. Ceea ce s-a și întâmplat.

[Angela Simo · Rating 5 out of 5]

Vin momente când nu știi încotro s-o apuci, când te cauți, dar nu ești acolo - sau poate doar ai greșit ascunzătoarea. Momente când ai chef să petreceți ceva timp cu tine însuși, să discuți între patru ochi cu sinele tău pentru a te aduna, pentru a-ți reîntregi ființa complexă ce ai fost, ești și vei fi. Uneori uiți lucruri, amintiri, frânturi din ceea ce erai acum trei sau zece ani, iar câteodată, fie că recunoști sau nu, ai nevoie de cineva care să-ți amintească toate aceste lucruri. În momente ca astea - această carte este alegerea perfectă.

„Am 16 ani. Citesc. Îmi plac mai mult cărțile decât oamenii. Ele - cele adevărate - nu vor să te convingă de nimic, nu vor să aibă „dreptate”. Asculți vocile cărților. Dacă nu se potrivesc cu vocea ta interioară, le-nchizi. Și nimeni nu se supără pe tine.” - Exuvii, Simona Popescu
Întreaga recenzie pe blog: http://bbibliophile.blogspot.ro/2015/...

[Антония Апостолова · Rating 4 out of 5]

Отдавна ми се искаше да прочета книга, която разнищва тъканта на детството, за да ни покаже и неговата втъкана противоречивост, тъмното му лице, двусмислието му. “Обвивки живот” (изд. Гутенберг, 2020, превод Лора Ненковска) прави тъкмо това - впуска се в него не като в територия на безусловна невинност, а напротив - като в котел, в който врат и всички онези мисли, чувства и състояния, които, идеализирайки го, романтично се опитваме да отнемем на детството: агресията, насилието, гадостта, подлостта, перверзността, лъжата, ревността, садизма, мазохизма, съзнанието за греховност, разсъжденията за Бог, Дявола и смъртта.

С пищно бароково въображение, с чувствен и педантичен език Симона Попеску твори в една съществуваща румънска традиция - тази на т.нар. “инфантилна” литература, в която романи са оставили и редица други известни местни писатели. Детството изобщо е територия, в която авторите много често се впускат, обикновено в търсене на корените на своята идентичност. Това пътуване в миналото Попеску обаче прави не по начина на Пруст, като директно заявява, че няма нужда от мадлената, че паметта й не е архивен шкаф, от който могат да се извадят някакви стари неща. Напротив, Симона Попеску няма история, тя е в абсолютното настояще: “Не миналото, не изгубеното време търсиш ти – защото няма нищо отминало, нищо загубено”.

Основната теза на Попеску е едновременното съществуване на различните ни възрасти, единосъщие, което е същевременно многоликост, изградена от несъвместими идентичности. Детето, момичето, жената и старицата ги има ведно, те споделят взаимно майчинство, съдържат се една в друга на принципа на матрьошката. На този фон Попеску говори за своя свръхаз като за дете: силно, равнодушно, свирепо, студено и безразлично. Всичко онова, което не сме свикнали да мислим за едно дете.

“Винаги ми се струваше странна тази смесица от нежност и агресивност, от поезия и бруталност, садизъм и деликатност, архаичност и упадъчност, от примитивна жестокост и изтънченост.” Тук например Попеску пише за езика в една готварска книга, но всъщност сякаш за самата тъкан на детството си така както го вижда тя: като арена, на която кръвожадното въображение, варварските инстинкти, удоволствието от ужаса съжителстват с крехкостта, мечтателността и ведростта.

„Откакто се помня зад моето лице има някой, който ме гледа“, пише писателката, и това усещане преминава през целия й роман, в който тя е едновременно и наблюдаваната, и наблюдаващата. Не с��учайно Попеску току сменя от първо на второ лицето, в което разказва, понякога в рамките на едно и също изречение, подсилвайки усещането за флуидност на идентичността. Нещо повече. Детството за нея е време, в което външният свят съществува дотолкова, доколкото се оглежда, преливайки, изцяло във вътрешния (и обратно), като му служи за материал. Този материал става повод за умствени и физически експерименти и приключения и подлежи на непрекъсната интериоризация. Границите са неустойчиви и несигурни, разтварянето между аз-а и всичко отвъд него понякога изглежда пълно. Наративът е изцяло обърнат към себе си, докато авторката търси онова изплъзващо се единство на всички Симони. Сякаш която и от своите “себе си” да избере към даден момент, тя ще предаде останалите си “аватари”. За кого всъщност разказваме, когато разказваме за себе си?
Прочетете продължениет/цялото ревю тук: https://bit.ly/3jvZ6tD

[Elena Papadopol · Rating 3 out of 5]

Cred ca mi-ar fi placut mai mult pe la 15-20 de ani :).
Mi-a (re)amintit de toate ciudateniile copilariei, m-am regasit in cateva pasaje, m-a facut sa zambesc - insa, daca pentru mine a fost placut sa ma reintorc la acele trairi, de la autoare am perceput destul de multa tristete.
O alta impresie in urma lecturii - copil/adolescenta fiind, ma gandeam ca doar in capul meu se duc atatea batalii; Simona imi demonstreaza ca nu este asa - suntem mai asemanatori cu alte persoane decat ne imaginam :).

[Andreea Chiuaru · Rating 4 out of 5]

"Spune-mi despre tine", mi-a zis cam pe atunci un băiat care spunea că mă iubește. Și-n clipa aia am realizat că nu pot vorbi despre mine fără să am mereu sentimentul unei îngrozitoare și inevitabile trădări. Despre care mine? "Vrei să-ți povestesc cum eram la cinci ani?", i-am răspuns. "Sau vrei să-ți vorbesc despre idioata de la 15? Acum un an eram foarte grasă, cu siguranță nu ți-ar fi plăcut de mine, dar eram fantastic de cumsecade."

[Madi · Rating 5 out of 5]

O carte fascinantă, plină de emoții și de senzații tactile, vizuale și olfactive. Descoperi o Simona Popescu care încă din frăgezie a avut ca primă pasiune explorarea, cunoașterea de senzații noi, crearea de imagini și emoții inedite. O reușită întoarcere în copilarie, plină de aventurile-i specifice, mai mult sau mai puțin banale, însă atât de labirintic descrise. În "Exuvii" se întâlnesc copilăria și adolescența, niște piei pe care Simona le poartă în continuare, pe una cu drag iar pe cealaltă parțial, oarecum lepădată. Și ce e cel mai frumos este ritmul de poezie al cărții. Întotdeauna mi-au plăcut poeții care scriu și romane... sună foarte melodios!

[Celia Sima · Rating 5 out of 5]

"În iluzii urcă omul
În decepții se coboară
Mai întâi omoară timpul
Și-apoi timpul îl omoară"

[Cătălina Andreea · Rating 3 out of 5]

„Ai grijă ca o mamă de copilul care...ai fost. [...] Ai instincte materne față de o ficțiune, față de o ființă fantomatică, dispărută, absorbită ( canibalism al autoresorbției), ființă care ai fost și care-și exercită încă, de departe, puterea. O voință pe jumătate străină te sucește ca pe-o giruetă. Cineva mai tânăr cu mult decât tine, cineva care tot tu esti, și urălte tutorele. După cum femeia în care ți-ai găsit adăpost e terorizată de acest monstru tânăr, cu o forță necunoscută, dintr-o specie deja dispărută.”

„Mi se spune din ce în ce mai des că trebuie să mă maturizez. Habar n-am ce înseamnă asta. Din când în când reușeșc să simulez. Și-al naibii, merge. [...] Studiez tot mai atent lumea adulților - ei mă tratează deja ca pe una de-a lor, cu greu reușeșc să nu mă dau de gol.”

„Când sunt cu bărbatul pe care-l iubesc, tot tribul de fețite-fete-femei se strânge în jurul lui. Și el ne adăpostește și ne leagănă ca o mamă nemuritoare.”

„Eu nu l-am iubit pe Dumnezeul tuturor. Eu l-am iubit pe Dumnezeul meu spre care-mi ridicam păgânele cuvinte, pe Dumnezeul cu care vorbeam în minte, fără cuvinte, de câte ori mă amenința ceva, de câte ori îmi aminteam că sunt Schelet. Dumnezeul meu nu avea chip și nu era nici bărbat, nici femeie și nici altceva. El era noaptea uriașă de vară țesută din poleieli și subțirimi, era golul dintre stele, vântul câteodată, ninsoarea amenințătoare, vârtejul înalt din care pornea iureșul de fulgi curați și reci, era zăpada nesfârșită de la capătul pământului, oceanul necunoscut în care plonjam imaginar, soarele rotund și portocaliu de la apus, focul la care mă holbam în neștire, ploaia adormitoare și spectrul albastru care-mi apărea în față și mă înconjura ca o armură de abur de câte ori o vehemență străină (sau un miros suspect) îmi dădea târcoale. Și era semințele de plop după care alergam vara ca să prind în aer „norocul” pufos.”

„Mi-era cumplit de frică să nu îmbătrânesc, speram că se va face pentru mine o excepție de la crunta lege nestrisă, credeam cu toate puterile mele că lucrurile vor sta altfel cu mine. Mă gândeam că trebuie să fac eforturi din vreme ca să nu mă înșface bătrânețea, desfigurându-mă. Îmi pusesem în cap că, până la vârsta părinților mei, să-mi trăiesc toată viața, complet, să ajung la capăt forțând evoluția și-apoi să mă evapor, să termin cu mine. Până la patruzeci de ani mi se părea că am în față o veșnicie, că îmi ajunge timpul pentru tot ce voi avea de făcut, de trăit.”

„Singurătatea - e acum un cuvânt cu alt conținut. Niciodată nu ești mai singur ca în adolescență. Și niciodată singurătatea nu e mai impunătoare și în același timp mai umilitoare, niciodată nu e atât de contradictorie ca atunci. Poate din cauza asta orice adolescent își caută cu atâta înverșunare o pereche, agățându-se de oricine-i iese în cale, îndrăgostindu-se de ideea de jumătate, de ideea de a fi îndrăgostit, iubindu-se în celălalt, mereu, pe sine: avar-generos.”

[angi · Rating 3 out of 5]

mi-a adus aminte de copilarie si am avut o groaza de nostalgii pe parcurs dar am avut si un reading slump din cauza ei... probabil simona popescu este mult prea bombastica pentru mine

[Tsvetelina Mareva · Rating 4 out of 5]

"Аз съм пресечната точка, в която миналите състояния, принадлежали на вече несъществуващи тела, се срещат с думите, с езика на някого, който се навърта около зрелостта, но никак не е убеден дали да стъпи в нея, липсва му решителност."

"Обвивки живот" е като безкрайно съновидение, лабиринт от спомени, въображаеми случки, фрагменти, белязани от малките вълшебства и чудатости на детството. Още в началото се споменава оригиналното заглавие "Exuvii", което на български се превежда с термина "съблекло" (остатъци от външната телесна обвивка на влечуги, членестоноги и др. след процеса на линеене). Заглавието препраща към основната идея в книгата: че сме своеобразен сбор от всичките си обвивки, от всичките си белези, че нищо не се губи и всички преживелици, а защо не и липсата им, оформят нашата идентичност. Преводачката Лора Ненковска прави в предговора към книгата сполучливото сравнение с матрьошките.

Точно такова е усещането, докато се чете тази книга. През цялото време ми се струваше, че се води нещо като незаявен разговор между възрастен в тяло на дете и дете в тяло на възрастен. Двете гледни точки се редуват, на места преплитат, докато тече разказът.
Книгата представлява откъслечни спомени от детството, юношеството, ученическите години на главната героиня (самата Попеску?) и е силно автобиографична, струва ми се. Това не е от книгите, за които Господинов говореше в текста си за "Бегуни" на Олга Токарчук, които плавно и безметежно те отвеждат от точка А до точка Б. (Между другото в "Обвивки живот" усетих много сходна атмосфера като от "Бегуни", а самата Попеску посочва Токарчук като свое вдъхновение.)

В "Обвивки живот" привидно нищо не се случва, няма и ясно обусловена сюжетна линия, но се говори за всичко, всъщност за най-важното: за първите спомени, за семейството, за онези приятелства в училищните години, за които вярваме, че ще траят вечно, за първата любов, която разбива сърцето ни както никоя след нея, за малките и големите ни страхове и убежища (физически и въображаеми светове), за чудесата, които сами сътворяваме, и любопитството към най-баналните предмети, които впоследствие просто преставаме да забелязваме.

Книгата се чете много бавно, езикът ѝ е чиста поезия, изпълнен с красиви метафори, сравнения и епитети. Спокойно може да се каже, че Попеску е написала обяснение в любов към думите. Тук е мястото да отлича великолепния превод на Лора Ненковска, която е съумяла да предаде майсторски това словесно изобилие. (Докато четях книгата, често си отварях речника.) Обичам книгите да ме обогатяват и лексикално.

Не мога да не спомена сходното усещане, което имах, докато четях "Канелените магазини" на Бруно Шулц и "Случки в близката нереалност" на Макс Блехер (също страхотен превод на Ненковска).
И там изпитах същото преклонение към вещите в детския свят, и там всичко материално биваше одушевявано и носеше магия. Докато четях, на моменти сякаш виждах себе си, как стискам любим талисман под чина, вярвайки, че заради него точно днес няма да ме вдигнат на дъската.

Трудно е да се говори за книга като тази. Съзнавам, че прочитът ѝ предполага определен читателски вкус и нагласа, защото мнозина търсят отвъд езика и стила, и вероятно биха я възприели по-скоро като езиково упражнение. За себе си мога да кажа, че все още изпитвам нужда от такива книги, в които да се чувствам като дете, преяло с шоколадови бонбони, докато му с�� завива свят на въртележката в лунапарк. :)

Единствената ми забележка, но доста сериозна, е липсата на коректор. Такъв чудесен превод не заслужава това.

[☞￣ᴥ￣☞ · Rating 5 out of 5]

La început cartea m-a făcut să îmi pun tot felul de întrebări, dar una dintre aceste întrebări care nu mi-a dat pace pe tot parcursul cărții a fost: "Ce vrea autoarea să spună prin atâtea cuvinte extravagante?" Da, era o problema cu vocabularul foarte dezvoltat și enumerările prea lungi dar în total cartea m-a impresionat fiind prima de acest fel pe care am citit-o.
Faptul că mi-a luat foarte mult timp să o citesc nu m-a deranjat deloc mai ales pentru că am tot alternat cărți când o citeam.

De asemenea mi-a plăcut foarte mult că m-am putut regăsi în unele întâmplări (somnul de după-amiază, văgăunile, cititul, ș.a), iar cele în care nu mă regăseam m-au făcut să văd lumea un pic altfel.

În această carte Simona ne predă un curs de anatomie, analizând fiecare exuvie pe care ea și-a depozitat-o alături de amintiri care s-au stocat mai mult prin simțurile ei decât în creier, de aceea cartea poate fi considerată un dicționar foarte complex și elaborat al simțurilor.

Am citit până la ultima pagina inclusiv dosarul critic, care m-a ajutat foarte mult să înțeleg acesta carte și din alte puncte de vedere.

Ca o concluzie voi lăsa câteva citate care mi-au plăcut foarte mult:
"Ai sub ordinea ta 27 de ființe nelămurite, semipierdute, pseudotrecute. Strîngi documente ca să ai dovezi concrete ale avatarurilor prin care ai trecut. Existența lor materială a lăsat amprente fantomatice."
"Și uneori nici nu citeam. Stăteam așa cu cartea in mîna, uitându-mă în gol. Se întâmplau multe lucruri în acest timp cu mine. Un fel de creșteri, de suprapuneri de vîrste de timpuri. Mai greu de explicat"
"Am căutat mereu cărțile acelor autori care vorbesc despre ei, numai despre ei, pentru că ele spuneau cel mai mult despre mine (...). Nu memorii, nu jurnale, ci tot ceea ce se aseamănă poeziei, nefiind neapărat poezie." - acest citat poate de asemenea să rezume tot ce simt eu legat de "Exuvii".

Aș putea să o țin așa până "goodreads"-ul nu mă va mai lăsa să scriu, dar vă las pe voi să vizitați muzeul de exuvii al Simonei. :))

[Mădălina Peștean · Rating 5 out of 5]

„Înghițeam ca o căpușă nesătulă cuvinte. Realitatea îşi ridica (sau lăsa) mereu cortinele, altele și altele. Fiecare pagină îmi răscolea simțuri necunoscute, mă trimitea în alte spații, în alte timpuri [...]ascultam pînă amețeam Pink Floyd sau Police sau Genesis sau ce se nimerea și eram cu-adevărat fericită, corpul se mișca singur....”

[Bianca · Rating 2 out of 5]

As fi vrut sa imi placa mai mult cartea, parand ca va fi o evocare sincera a experientelor si emotiilor copilaresti. Din pacate insa, am simtit ca sinceritatea s-a pierdut intr-un limbaj mult prea pretentios si excesiv epitetic, care desi menit sa ma atraga si sa imi explice, m-a plictisit, chiar adesea iritat.

Au fost fragmente si sectiuni cu o priza mai reusita - cele cu anexele de pe langa casa bunicilor, dormitul la pranz, dar au fost destul de rare. In mare, nu am rezonat nici cu majoritatea experientelor, nici cu stilul literar.

[Mihaela Strenc · Rating 3 out of 5]

Mi-ar fi placut mult mai mult aceasta carte, daca textul nu ar fi fost impanat cu atatea neologisme . De asemenea, enumerarile interminabile au devenit deranjante la un moment dat. Autoarea e foarte talentată, e pacat ca a apelat la artifcii lingvistice.

[Raluca Colac · Rating 4 out of 5]

Timpul se bucleaza.Corpul si-aduce aminte.

[Cristian · Rating 3 out of 5]

2,5*

Pentru ca de multe ori stilul devine atat de pretios incat poleiala sare dintre pagini si te poate orbi. Dar sunt si momente bune.

[Maia · Rating 5 out of 5]

4.5⭐
„Din petice eram făcută, gesturi străine, frânturi de atitudini, hibrid neterminat, metamorfotic.”

[sara · Rating 2 out of 5]

kind of boring...with little to no plot,but the idea of this book was actually pretty nice and super fancy

[Bookaholic]

Dacă în încercarea de a se descoperi pe sine, de a îşi înţelege identitatea – sau identităţile –, scriitorii fac adesea apel la amintiri, povestindu-şi viaţa sau fragmente care par a fi relevante, nu toţi reuşesc însă a se înţelege pe sine mai bine în urma acestui demers. Dacă apelul la amintiri, cel mai adesea din copilărie sau adolescenţă, reprezintă la unii autori soluţia necesară pentru redescoperirea de sine, pentru înţelegerea mai clară a modului în care fragmente, poate unele aparent nesemnificative, din trecut au ajuns să formeze o personalitate complexă, există unele cazuri în care apropierea prea mare de sine duce, paradoxal, la imposibilitatea de a întrevedea cu acurateţe ţesătura complicată pe care se construieşte identitatea. Un astfel de caz este cel al Exuviilor Simonei Popescu, în care întoarcerea către propriul o împinge pe autoare la o rătăcire în hăţişul avatarurilor pe care diferitele identităţi le-au încarnat de-a lungul anilor; aceste identităţi variate devin, în procesul de înţelegere a sinelui, adevărate personaje, toate avînd acelaşi punct de plecare – o fiinţă complexă şi complicată, a cărei dorinţă de autocunoaştere se confundă cu plăcerea pentru scris, cu pierderea într-o lume a poeticului, a scriiturii care constituie firul roşu ce uneşte toate aceste identităţi. (recenzie: http://bookaholic.ro/descoperirea-de-...)

[Magdalith · Rating 4 out of 5]

Pisałam kiedyś, w recenzji Prousta, że nigdy jeszcze nie spotkałam się z tak grzebiącym w sobie narratorem: "W poszukiwaniu straconego czasu" to introspekcja doprowadzona do obłędu. No to właśnie zwycięzca w tej kategorii został zdetronizowany przez panią Simonę Popescu. Oklaski.

Bardzo specyficzna książka, bardzo specyficzna narracja. Obsesyjne nurzanie się w sobie, aż do bólu. "Ja, ja, ja" - tak można to streścić. Cała powieść to właściwie tylko i wyłącznie wspomnienia z okresu dzieciństwa i dorastania, wspomnienia bardzo intensywnie zmysłowe, opisane poetyckim językiem, tonące w przepięknych przymiotnikach, zbliżające szkło powiększające do każdego zapamiętanego szczegółu. To wspominane dzieciństwo nie jest sielskie, i chociaż teoretycznie nic złego tak naprawdę się nie dzieje, dominuje atmosfera niepokoju i smutku.
Na pewno nie jest to lektura dla każdego, ale mnie urzekła. Zwłaszcza że doznania bohaterki pokrywają się z tym, co pamiętam z dzieciństwa niemal w 100 procentach. To książka o małej mnie, również. Chciałabym móc odbierać wszystko tak intensywnie, jak wtedy. Popescu przeniosła mnie znów do tamtego świata. Magia.

"Jestem przyczyną i skutkiem wszystkiego, co piszę".

[Vera Vipond · Rating 5 out of 5]

My 16 yo self is very thanful for this book.

[Iulia Trocin · Rating 2 out of 5]

Cartea este o poezie

De citit încet, meditativ, analitic și tot nu poți să o înțelegi pe deplin pt că este subiectivă

Citești un capitol pe zi și meditezi o noapte

[Iulia Moisa · Rating 4 out of 5]

În timp ce citeam, mi-am amintit (și nu o singură dată) de beția de neologisme pe care profesoara mea de română a definit-o ca fiind "utilizarea abuzivă a neologismelor (care au adesea sensuri limitate), din dorința de a epata, efectul fiind unul ridicol (de prețiozitate) ". Pasajele pline de cuvinte pe care nu le-am înțeles și pe care nici nu m-am străduit să le caut în dicționar, le-am citit cu voce tare și le-am considerat un fel de exerciții de dicție. Ele m-au făcut să nu dau 5⭐.
Însă, de multe alte ori, am simțit că autoarea vorbește pentru mine, că am găsit "încă un fragment pentru marele meu puzzle în care să mă recunosc, întreagă."

„M-a jefuit! M-a anulat! Tot ce am gândit e acolo. Și tot ce am simțit. Și tot ce sunt! Nu sunt decât o fantomă. O las deoparte îngrozită. Și fug de ea. Mă fac c-o uit.
Te-ntorci precum un criminal la locul faptei. Citești ca și cum te-ai uita pe gaura cheii, ca și cum ai asculta la ușă. Te liniștești. Căci dincolo doar voci străine, iar ritmul - străin de cel al respirației tale.“

„Cărțile se ciuruiesc după ce le termin. Le mănâncă lumina asta vorace. Care nici nu e lumină. Și ceea ce rămâne sunt doar frânturi care au directă legătură cu mine. Asta mi se întâmplă întotdeauna."

[claroquesi · Rating 5 out of 5]

Când am văzut că e născută pe 10 martie, totul a avut sens pentru mine. Inner workings of the mind of a pisces girl sau despre "pura plăcere de a tremura bezmetic în aerul saturat de limbaj". (Ar primi un loc de cinste la "my dream blunt rotation" dacă aș organiza unul. I am old enough to make friends now la cât am fugit de cartea asta)

"A venit și momentul cînd mi-am dat seama că toată magma pestriță de cuvinte nu e decît o adunătură de umbre, de palori care-mi înghit lent ființa adevărată, viruși parazitari, black-biți. În sărăcia sentimentelor și gîndurilor mele, cuvintele țineau loc de orice, erau forma lașității mele în fața realității celei adevărate, forma lăbărțată de a fi a cuiva care nu e, care se face că e, care-și caută un înlocuitor, imaginea isterică a deficitului meu de viață. Cuvintele astea mă bruiau, mă înlocuiau. În beciurile și subsolurile minții mele se pregătea... mutația. Ceva îmi ataca... simonitatea! Și-atunci am început să mă opun și să-mi creez anticorpii."

[Vlăduț Mihail · Rating 1 out of 5]

Un farmec n-are cartea asta

[Krisztina Varadi · Rating 3 out of 5]

M-am chinuit sincer să termin această carte și până la urmă m-a terminat ea pe mine. Am acordat 3 puncte pentru că într-adevăr sunt unele pasaje foarte frumoase despre curiozitatea copilăriei și cunoașterea prin simțuri, dar restul cărții se simte ca și un exercițiu de echilibristică cu Dex-ul lângă tine.