De nenumãrate ori am atras atenția în ultimii ani asupra nevoii de a produce un nou tip de literaturã, o literaturã pe care am numit-o „a grijii", grija fatã de cei pe care-i reprezintă, cât și fata de cei care o citesc. Volumul lui Cătălin Furtună reușeste sã se înscrie admirabil în această direcție. Fără să știrbeascã, printr-un discurs estetizant, puterea faptelor de a ne revolta, situațiile violente și momentele traumatice sunt redate cu o văditã preocupare pentru impactul pe care îl pot avea asupra lumii. Întregul demers ne dă, în felul acesta, energie și ne sporește puterea de întelegere a lucrurilor, fără sã ne sperie și sã ne strivească. Iulia Militaru
Tre să recunosc că am cumpărat Persoane dispărute așteptându-mă să fie mai speculativă decât e (așa se vindea, nu e vina mea). Cartea e cu totul altceva dar, oarecum în sensul bun al cuvântului. Persoane dispărute e o colecție de povestiri cu o poezie interioară aparte și o construcție surprinzător de migăloasă, o grijă aproape obsesivă pentru cuvânt. Eu sunt mai barbar din fire, nu citesc multă poezie și prefer un "turn of phrase" bun unei construcții migăloase și pe deasupra nu mă omor după proza scurtă Gardneriană, maxim cea Backmaniană. Dar m-a super încântat Persoane dispărute, Furtună are mega talent și zice bine Militaru pe spate cu literatura grijii. Grijulie e cum aș descrie cartea asta și din punct de vedere al tematicii și din punct de vedere al prozei. Te binedispune și când e tristă. Bun.