Volumul grupeaza tematic un amplu dialog intre Emil Brumaru si Veronica D. Niculescu publicat initial in rubrica „Diabloguri” din Suplimentul de cultura. Se vorbeste despre viata, despre moarte, sint depanate amintiri, sint analizate traume din copilarie si mai recente, dar si momente emotionante din viata celor doi. Peste toate acestea planeaza mereu literatura – uneori direct, vizind autori, opere si personaje, alteori indirect, ca un liant intre diversele teme abordate. Cad castane din castani debordeaza de sensibilitatea caracteristica autorilor, iar dispozitia ludica cu care ne-au obisnuit deja transforma subiectele de discutie intr-un joc.
„In decembrie 2007, Emil Brumaru strecura dintr-odata intr-unul dintre comentariile sale pe blogul meu, cind erau in toi cine stie ce discutii nevinovate despre paiate, sobe sau pagini: «Si de aici o sa trec la altceva... Cred ca ar fi interesanta o carte cu viata, atit cit poate fi ea destainuita, a doi oameni de virste diferite... De gindit». Am ris ca de o ghidusie si, cu siguranta, nu m-am gindit la nici o carte. Peste o luna, iarasi: «Si revin la ideea scrierii unei carti, asa, in unda intimplarii... nefortind nimic... Carte pe care deja am inceput sa o scriem, iti atrag, cu viclenie, atentia!». Si atunci comentariul a zburat pe linga mine aproape neluat in seama. Aceste doua comentarii m-au frapat abia acum, la recitirea dialogurilor noastre adunate laolalta. A trebuit sa treaca niste ani ca sa pricep si eu ca, probabil, din povestile noastre intersectate si decupate apoi sub forma de rubrica de revista chiar crescuse pe nestiute o carte.” (Veronica D. Niculescu)
Am primit cu entuziasm vestea apariției volumului Cad castane din castani. Amintiri de ieri și azi (Editura Polirom, colecția „Ego-grafii”, noiembrie 2014, 304 pagini), scris la patru mâini de Emil Brumaru & Veronica D. Niculescu (sau Veronica D. Niculescu & Emil Brumaru, căci în carte se simte, în mod egal, suflul amândurora). Dialogurile lor meritau o carte, una frumoasă, care să stea la căpătâiul oricărui iubitor de literatură, așa că mă bucur că au primit trup și coperte noi și au pornit în lume, la colindat case și incitat mințile.
La un moment dat, volumul în cauză a ajuns – după o călătorie cu peripeții, bag seama – pe biroul meu și a staționat o vreme acolo, lângă un creion bine ascuțit și câteva post-it-uri colorate. Se pare că, odată ca niciodată, Floribunda și Hobbitul s-au întâlnit virtual, pe blogurile lor, și au început să vorbească despre câte-n lună și-n stele. Din conversațiile lor, dar și din corespondența purtată în privat, departe de ochii curioși ai internauților, s-a născut o rubrică de revistă, „Diabloguri”. Selecții din dialogurile lor au apărut, cu regularitate, între mai 2008 și septembrie 2011, în Suplimentul de cultură. Iar acum, trei ani mai târziu, sunt din nou decupate, din dorința fermă a Hobbitului (pe numele său Emil Brumaru), pentru a încăpea într-o carte de zile mari: Cad castane din castani. Amintiri de ieri și azi. Veronica D. Niculescu, cea care s-a ocupat de alcătuirea cărții – selecția fragmentelor, organizarea lor cronologică, denumirea, precum și împărțirea lor în șase capitole și adăugarea unor texte inedite (firește, scrise tot la patru mâini), la final -, spune în „Cuvînt înainte”, referindu-se la insistența poetului de a cuprinde năzbâtiile și discuțiile lor într-un volum:
„A trebuit să treacă niște ani ca să pricep și eu că, probabil, din poveștile noastre intersectate și decupate apoi sub formă de rubrică de revistă chiar crescuse pe neștiute o carte” (p. 5).
Bine că au trecut anii, nu-i așa? :) Căci, după 304 pagini de lectură, ieși din carte inspirat, năucit, invidios pe corespondența celor doi scriitori, bucuros că i-ai citit, i-ai cunoscut mai bine și ai pătruns în intimitatea gândurilor și vieților celor doi autori de calibru, cu poftă de lecturi mii și mii, de mutat munții literaturii din loc, de descoperit cărțile despre care ei doi și-au vorbit, iar pe tine te-au fascinat, de povești și mărturisiri personale, de cafea și de plimbări, de mers la teatru și la film, de gustat din plin atât viața „de hârtie”, cât și cea de dincolo de hârtie, cea „adevărată”.
Acestea și multe altele ți se întâmplă pentru că volumul, oricât de greu de crezut ar fi, scapă oricărei etichete, oricărei categorisiri. E memorialistică, dar și schimb epistolar, sunt ghidușii în proză și-n poezie, dar și echilibristică cu basme și personaje de poveste, sunt și fragmente autobiografice, dar și ficțiuni, și, mai presus de toate, e literatură splendidă. (continuarea cronicii: http://www.bookaholic.ro/cad-castane-...)
E.B.: Era, de fapt, prin 1955, pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ce m-a şocat la şedinţa aceea a fost nu atît propunerea de excludere din UTM (ameliorată, de altfel, la intervenţia unui coleg mult mai în vîrstă, maghiar, abia transferat la noi, în vot de blam cu avertisment), cît faptul că prietena mea (apoi soţia mea, după ce am terminat facultatea), chiar ea, şefă UTM a grupei (nici nu ştiam pînă atunci!!!), s-a ridicat şi a vorbit scăldînd-o, oricum înfundîndu-mă şi mai rău! O făcea din prostie? Normal, fusese „prelucrată“… Totuşi, n-ar fi trebuit să mă apere? Iată că nu a făcut-o, era „obligaţia“ ei să mă critice… Nu am dormit toată noaptea, aiurit de întîmplarea asta. A fost, cred, prima mea noapte de insomnie pricinuită de perplexitatea mea, de neînţelegerea sistemului ce altera absolut totul, în cea mai intimă fibră… După ’89 l-am întîlnit întîmplător pe Furcoi. M-a întrebat cu teamă dacă nu-mi scriu memoriile! L-am asigurat rîzînd că nu, pe atunci eram prea obosit… Profesorul de psihiatrie m-a întîmpinat calm, cu vocea blîndă, interesîndu-se şi el de planurile mele scriitoriceşti
În 1953 eram în clasa a opta la L.B. Nr. 1, actualul Colegiu Naţional. Murise Stalin, prietenul, după cum era scris pe majoritatea pereţilor, al tuturor femeilor, al tuturor copiilor etc.
This entire review has been hidden because of spoilers.